Un altfel de paradox: Neopaşoptismul

“Valoarea regalităţii stă deasupra alternativelor politice şi a sistemelor de guvernare. Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile (poporului român).” – Majestatea Sa Regele Mihai I al României

După metodologia lui Sorin Alexandrescu (Ed. Univers, 1998, Bucureşti): Ne aflăm în aceeaşi situaţie ca la 1866:

„Patrie şi destin. Principesa Moştenitoare a României” (Diana Mandache)

După o perioadă de domnie fanariotă: a grecilor (1711/1716 – 1821) şi a sovieticilor (1945-1958, cu efect prelungit în 1968-1990), a urmat o domnie a regulamentelor organice: sub „constituţia” lui Kiseleff (1821-1848), respectiv, a regimul naţional-comunist Dej şi Ceauşescu (1958-1989). O revoluţie i-a «scuturat» (1848/1989), dar a urmat o perioadă până ce să ne „unim” şi să alegem un Cuza: 1859 (Alexandru Ioan Cuza) / 1996 (Emil Constantinescu). Primul „Cuza” a împlinit vorba lui Sir John Acton, „Puterea corupe şi corupe în mod absolut”: deşi se angajase să cedeze după 6 ani puterea unui principe străin, în 1864 a dat o lovitură de stat, astfel că în 1866 a fost „ajutat” să-şi onoreze promisiunea.  Pe atunci aveam elită, chiar dacă…. masonică 🙂 [o spun cu toată dragostea şi aprecierea, dar nu şi „fraternitatea” 🙂 ]

A abdica spre a-ţi face datoria

Discutam, la sfârşitul lunii trecute (iulie 2013), cu prietenul şi ruda mea, Răsvan, despre 23 august 1944.

Amândoi ne-am referit la Neagu Djuvara (care a împlinit de curând 97 de ani!), care a trăit acele evenimente „din lăuntrul lor” (el se consideră, cu excepţia Majestăţii Sale, Regelui MIhai I, „singurul supraviețuitor din grupul care a făcut 23 august”).

Redau, mai întâi, idei dintr-un interviu către RFI din 2011: 23 august ’44 a fost „o abdicare catastrofală, dar necesară”; “(am luat parte la ea, deci), nu pot să (o) condamn. Sunt de atunci atâtea comentarii împotrivă… ca și când s-ar fi putut face altceva decât un armistițiu în momentul acela! Sunt foarte multe voci de atunci care își închipuie că Antonescu ar fi putut să facă o pace mai bună, adică un armistițiu mai bun”. Totuşi, 23 august ’44 nu poate fi transformat „într-un act eroic”, care să fie „glorificat an de an” – cum au făcut chiar comuniştii! Nu cred că e ceva de aniversat, nici chiar pentru „simpatizanţii actului„. 

Următoarea trimitere a fost făcută de Răsvan (care mi-a recomandat această carte, iar eu am cumpărat-o în câteva zile) – din „Există istorie adevărată” (Neagu Djuvara, Humanitas, ed. a V-a, 2011). Acolo, istoricul aplică metoda „counterfactual conditions” asupra momentului cedării Basarabiei şi Bucovinei de nord (iunie 1940); închipuindu-i-şi ce s-ar fi întâmplat dacă atunci nu ar fi fost cedat teritoriul, ci s-ar fi optat pentru rezistenţă:

Spre ce dorim să se îndrepte România

SPRE CE DORIM SĂ SE ÎNDREPTE ROMÂNIA?

sau

ALEGEREA ÎNTRE REGAT ŞI REPUBLICĂ

“Valoarea regalităţii stă, de 145 de ani încoace, deasupra alternativelor politice şi a sistemelor de guvernare.Ea garantează mândria, identitatea, continuitatea şi tradiţiile (poporului român) […..]” – Regele Mihai I al României 

În acest articol nu voi încerca să vă dau argumente de nici un fel (istorice sau funcţionale) pentru transformarea României în Regat, şi nici nu voi încerca să-i ridic un piedestal Regelui Mihai. Vreau doar să te fac pe tine, cititorul meu, să fii conştient de un lucru: Monarhia constituţională este o alternativă reală la Republica Semi-prezidenţială din prezent.

Istoria unor bărbi ruseşti: Bine că Băsescu nu-i Petru cel Mare

Bărbile au fost şi încă sunt o mare mândrie pentru mulţi. Istoria bărbilor este una stufoasă, mai ales a celor ruseşti. În Rusia de demult se credea că barba îţi dă maturitate. Ţarul Ivan al IV-lea a fost unul groaznic, dar barba lui era uimitoare.
Însă a fost un ţar care s-a amuzat nespus pe seama “podoabelor faciale” ale supuşilor săi – în primul rând, i-a pus să o radă; pe unii i-a bărbierit cu forţa, dar dacă nu voiau nici în ruptul capului, plăteau o…. taxă pe barbă! Glumeţul care a introdus această taxă era un mustăcios pe nume Petru cel Mare, iar ruşii din timpul său şi-au apărat barba cu multă mândrie: nu numai că şi-au cam golit buzunarele, umplând visteria ţarului, dar au şi purtat o medalie care să ateste public că barba lor era…. ridicolă.

Mărul din gât

„Viată moartă cu un craniu”, Paul Cezanne, 1895-1900

Merele sunt fructele preferate ale omului. Probabil sunt şi primele din care a muşcat… chiar dacă o îmbucătură din fructul cules din pomul interzis a avut drept consecinţă izgonirea sa din Grădina Edenului. Omul nu are resentimente faţă de mere: mănâncă multe şi cu poftă.
Merele sunt, într-un fel, ca sentimentele: au forme, culori şi gusturi diferite. Nu vei găsi niciun măr identic cu altul. Asemănător, da, dar identic, nu.

Jindul unei mese pline…

Scaun de Van Gogh, 1888

… ŞI A UNUI SCAUN GOL

 Cum arată o masă plină? Ei bine, cel mai probabil nu arată într-un singur fel… în afară de faptul că are o formă, o culoare şi, în general, un aspect unic, masa este o piesă de mobilier pe care poţi să pui orice obiect care nu o sparge. Pe masa din sufragerie poţi să întinzi bucatele, pe masa din birou poţi să-ţi pui maşina de scris, pe masa din atelier poţi să-ţi pui uneltele de lucru, pe măsuţa de lângă canapea poţi să-ţi pui picioarele, iar pe masa de la şcoală îţi pui manualele şi caietele, iar dacă nu-ţi place ora respectivă, poţi să-ţi pui capul, dar nu este indicat: poţi pierde cunoştiinţe esenţiale.

Însă cum ar arăta o masă goală?……………………………………………………………………

Fărâme de timp

Timpul… de ce trebuie să meargă el mereu înainte, niciodată înapoi? În ultima vreme ne lipseşte tuturor: nu ştiu de când am trecut într-o lume a vitezei, dar odată ce am făcut această trecere, totul se mişcă mai repede: informaţia, maşinile, oamenii, chiar şi ceasornicul parcă face “tic-tac” mai iute.
Deşi ne întoarcem ceasurile cu o oră înainte în timpul iernii, tot parcă acele 60 de minute se risipesc imediat, iar apoi, în fine, în vară trebuie să-l dăm şi cu o oră înainte. Câteodată, câştigăm chiar o zi întreagă, în februarie, datorită unui fenomen interesant (1), însă tot parcă nu ne ajung acele 24 de ore (2).

Acţiunea şi reacţiunea maselor (din Principiile Mecanicii…. Sociale)

În anul 1687,  Newton (1) a enunţat cele trei legi ale fizicii mecanice care l-au făcut faimos. Acestea sunt valabile nu numai pentru corpuri, dar şi pentru ansamblul unitar de corpuri omeneşti numit “societate umană”.
Din Principiul I al Mecanicii (2) tragem concluzia că societatea stă pe loc dacă nu primeşte un impuls şi derapează ca un tren nebun dacă nu pui un zid în faţa ei. De asemenea, este inutil să o tragi într-o direcţie dacă cineva cu aceeaşi forţă o trage în alta: masa de oameni va rămâne pe loc.

Să nu spui zău! Parol! (Jurământul zilnic)

Pe când bunica mea era mic copil, ea folosea foarte des un anumit cuvânt pe care nimeni nu ar trebui să-l rostească pentru orice fleacuri. Acest cuvânt îl folosim zi de zi, pentru a întări o afirmaţie sau o negaţie.

Bunica folosea acest cuvânt în faţa mamei, pentru a o convinge de adevărul spuselor ei. Ce credeţi ca îi spunea? ”Jur”? Oh nu, termenul folosit de ea este unul mult mai nevinovat, pe care il utilizâm fără sa fim conştienţi că are valoarea unui jurământ. Evdochia o certa mereu, încerca să o dezveţe, însă obişnuinţa nu o schimbi prin ceartă [1]. În fine, într-o zi, străbunica mea i-a explicat fiicei ei ce înseamnă de fapt acel cuvânt.

Un tânăr onorând un mare Rege (25 octombrie 2011)

LUMEA, MUZICA ŞI ANUL REGELUI:

UN TABLOU ÎNTREGIT AL MAJESTĂŢII SALE

NIHIL SINE DEO.

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU.

Anul acesta, pe 25 octombrie, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a împlinit 90 de ani. Aceasta este o vârstă onorabilă şi nu sunt mulţi acei oameni cei care ajung la ea. Majestatea Sa a fost binecuvântat de Domnul cu o viaţă lungă. Când m-am gândit la acest lucru, am dorit să-i urez Regelui Mihai “bucurie şi satisfacţie pentru o viaţă împlinită şi echilibrată”. Şi totuşi, nu am putut să nu adaug “[….] cu tot tragismul ei”. De fiecare dată când îl văd pe Majestatea Sa simt, în adâncul sufletului meu, o părere de rău. De ce îmi pare rău? NU pentru că Regele Mihai nu şi-a putut împlini destinul (acela de a fi Rege). NU pentru că timp de 44 de ani (1948 – 1992) Majestatea Sa nu s-a putut reîntoarce pe pământul patriei sale, hoinărind prin Europa ca un rege fără de ţară. NICI MĂCAR pentru că un om care şi-a iubit ţara precum Regele Mihai este acum jignit de cei pentru care interesele naţionale sunt pe locul doi. Fireşte, REGRET toate aceste lucruri, dar cel mai rău îmi pare că poporul român nu vede în Maiestatea Sa ceea ce ar trebui să vadă: un exemplu de demnitate şi hotărâre, de cumpătare şi curaj, de statornicie şi iubire, un om de stat adevărat.