Arhive pe etichete: George Enescu

Bancnotele unei republici

Un enunţ-cheie, 500 de lei – Mihai Eminescu. Cea mai valoroasa bancnotă a republicii ilustrată cu figura unui antirepublican convins” este argumentat în comentariile ce se pot citi aici: „Eminescu il numea pe Carol I “cel Ingaduitor”, cu o conotatie negativa – anume ca permite prea multe liberalilor. Liberali care pana pe la 1880 aveau inca o puternica aripa republicana. Eminescu ar fi dorit un regim mai autoritar si, in orice caz, s-a exprimat clar impotriva ideilor republicane. Scria in Timpul, ziar conservator, e adevarat, dar nu cred sa fi scris vreun articol politic doar de complezenta. [….]” sau printr-un citat din „Timpul” în articolul „Eminescu şi republica” (Dan Ghenea): „Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimele şi de asprimea intereselor momentane şi trecătoare însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale. Asta este în esenţă deosebirea între monarhia constituţională şi republică. În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. Partidul şi numai partidul alege pe capul statului, el formează voinţa statului în articole de legi, epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare.” (Timpul, februarie 1880)

DAN GHENEA

1 Leu1 leu – Nicolae Iorga, profesor al Principelui Mostenitor Carol si apoi al Regelui Mihai.5 Lei

5 lei – George Enescu, descoperit si protejat de Regina Elisabeta, careia i-a purtat mereu recunostinta

10 Lei10 lei – Nicolae Grigorescu, pictorul oficial al Razboiului de Independenta, beneficiind de sprijinul Reginei Elisabeta.

50 de lei – Aurel Vlaicu,50 Lei remarcat de Principele Mostenitor Ferdinand, a primit un post de inginer la Arsenal; a primit din partea Regelui Carol I un premiu de 50 000 de lei (suma echivalenta cu cea acordata castigatorilor Premiului Nobel) pentru demonstratia sa de folosire a avionului ca mijloc de comunicatie militara (a zburat intre Bucuresti si Piatra-Olt pentru a simula transmiterea unei directive de lupta).

100 Lei100 de lei – I.L. Caragiale, numit director al teatrelor de catre ministrul Titu Maiorescu, un apropiat al Reginei Elisabeta. Este solicitat, in 1888 sa se ocupe de programul teatral prezentat, la Peles,  Printului de Wales…

Vezi articolul original 179 de cuvinte mai mult

Reclame

Un comentariu

Din categoria Bancnote strazi si timbre

Un tânăr onorând un mare Rege (25 octombrie 2011)

LUMEA, MUZICA ŞI ANUL REGELUI:

UN TABLOU ÎNTREGIT AL MAJESTĂŢII SALE

NIHIL SINE DEO.

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU.

Anul acesta, pe 25 octombrie, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a împlinit 90 de ani. Aceasta este o vârstă onorabilă şi nu sunt mulţi acei oameni cei care ajung la ea. Majestatea Sa a fost binecuvântat de Domnul cu o viaţă lungă. Când m-am gândit la acest lucru, am dorit să-i urez Regelui Mihai “bucurie şi satisfacţie pentru o viaţă împlinită şi echilibrată”. Şi totuşi, nu am putut să nu adaug “[….] cu tot tragismul ei”. De fiecare dată când îl văd pe Majestatea Sa simt, în adâncul sufletului meu, o părere de rău. De ce îmi pare rău? NU pentru că Regele Mihai nu şi-a putut împlini destinul (acela de a fi Rege). NU pentru că timp de 44 de ani (1948 – 1992) Majestatea Sa nu s-a putut reîntoarce pe pământul patriei sale, hoinărind prin Europa ca un rege fără de ţară. NICI MĂCAR pentru că un om care şi-a iubit ţara precum Regele Mihai este acum jignit de cei pentru care interesele naţionale sunt pe locul doi. Fireşte, REGRET toate aceste lucruri, dar cel mai rău îmi pare că poporul român nu vede în Maiestatea Sa ceea ce ar trebui să vadă: un exemplu de demnitate şi hotărâre, de cumpătare şi curaj, de statornicie şi iubire, un om de stat adevărat.

Continuă lectura

3 comentarii

Din categoria Monarhia salveaza Romania, Omul Joi

 Întâlnirea dintre Meşterul Manole şi Domnul Ministru: Titulescu elucidând ‘adevărul’ artei lui Brâncuşi

(din amintirile lui Vintilă Russu-Şirianu) 

“(1926, discuţie cu Goga): La un moment, Titulescu vorbeşte, cu plăcere, despre succesele europene ale lui Enescu, Gogu Georgescu, Traian Grozăvescu. Le descrie cu mândrie răsunetul. Goga, clipind: – Bun, bun! Dar pe Brâncuşi îl uiţi?

 – Deloc. Acela mă macină, mă sâcâie rău, Goga!

 – Ce spui? V-aţi certat?

 – Da’ de unde! Dar mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex…

 – Perfect. Asta înseamnă că te-a impresionat puternic. N-ai greşit. Va fi cel mai mare sculptor al vremii. E imens!

 – Ţi-e uşor să vorbeşti cu darul tău excepţional în aprecierea operelor plastice… Eu îl am foarte puţin. Dar nu pot suferi nimic obscur în mine. Ei, pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobişnuit de mare în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înţeleg limbajul. Pricepi cât de stupid poate fi un lucru cam ca acesta: citeşti cu admiraţie o carte celebră şi ţi-e imposibil să-i povesteşti subiectul!… Aşa sunt eu cu Brâncuşi. Şi în faţa unei lumi occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot (amândoi sunt români şi olteni – n.n.V.M.T.), fac pe papagalul! Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăţ vocabularul creaţiei lui, să ştiu ce vrea, să înţeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!

 

(1928, la masă cu Brâncuşi) Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.

 – „Meştere Manole“, îi spune lui Brâncuşi, am să-ţi fac o mare rugare.

 Brâncuşi, cu ochiul lui de drac: – S-auzim!

 – Doresc să-mi dai o lecţie.

 – De diplomaţie?…

 – Nu. De „Brâncuşi“!

 – Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.

Atunci, „elevul“ Titulescu […] îi explică lui Brâncuşi simplu, clar, „perplexitatea“ lui în faţa „misterului Brâncuşi“.[….]

– Ştii, încheie Titulescu, când eşti obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul…

  – Înţeleg, nu ştii cum să vorbeşti despre mine.

 – Exact. Şi vreau să ştiu. Vreau să învăţ să ştiu. Şi te rog să mă ajuţi. Suntem doar români şi olteni amândoi, nu?

– Da… olteni şi rumâni suntem. Amândoi…

 

– Ei, şi ce vrei să ştii?

 – Tot.

 – Tot?! Cam lungă poftă ai…

 – Să zicem, un tot… limitat, concede Titulescu. Uite, Brâncuşi, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar şi înţeles limpede de orice minte normală. Nu?

 – Fireşte.

 – Ei bine, există un „adevăr Brâncuşi“. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. [….] Câte formulări, supoziţii, afirmări n-am citit şi n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce eşti: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracţionist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le ştiu. De la dumneata, meştere Manole. [….]

– apăi, n-am să te las corigent la „materia Brâncuşi“… Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzaţional, şi caută mereu sofisticări, termeni afectaţi. Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi…[….] Orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet. Acest suflet al subiectului trebuie să-l redau, căci sufletul va fi mereu viu sau, dacă vrei, ideea subiectului. […] De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial.

– Da. E limpede şi simplu…ca silogistică. Dar, spune-mi, dacă nu te plictisesc abuziv, cum se traduce practic concluzia artistică atât de clară?

 – Tot simplu. Cum să-ţi spun? Ai ceva talent la desen?

 – Deloc. Zero!

 – Atunci, uite, tot cu logica (râde), la asta mi se pare că ai ceva talent… Ai văzut vreuna din „păsările“ mele?

 – Văzut? Cred că vreo oră am contemplat două din ele…

 – Ei, la multă lume au plăcut. Mai mult: au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitiv. Ce-am făcut, practic? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele…

 – De n-a mai rămas nimic din pasăre!…

 – Nimic din banal. Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi, şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul!

– Înţeleg, meştere Manole, spune. De la Aristotel şi Boetius  până la Lalande, nimeni n-ar putea nega perfecţia silogisticii dumitale. Dar de ce acea extremă, acea nucleară condensare în sculpturile dumitale, condensare în care cuprinzi totul?

– [….] De ce? Pentru că eu am căutat, şi caut, şi voi căuta mereu, forma-cheie care să fie adevărul esenţialului. „Cocoşul“ meu nu e cocoş. „Pasărea“ mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Caut, iubesc naturalul, frumosul primar, direct, nemijlocit. Etern! Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare…

  – Deci, tinzi spre un fel de spiritualizare a materiei…

  – Nu „un fel“. De-a dreptul! Da, vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei. Ştie ea mai bine ca noi, care e adevărul…

– E parcă un mesaj transmis prin necuvântător. O tindere spre universal.

 – Ei! Eşti un „elev“ poznaş, domnule ministru! Ai citit lecţia înainte… vrei să ne uimeşti!

 – Nu, meştere. Sunt desăvârşit de sincer. Nu glumeam. Mă bucuram…

 – D’apăi, crezi că eu glumesc? Nu. Şi eu mă bucur… Da. Asta am căutat: drum spre universal. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nicio carte de zoologie. Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nicio stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund. […] Dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmoră ori bronz am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare. Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…

– Da. Minunat, meştere Manole!

– Îmi spui „Manole“. Dar acela şi-a îngropat în piatră iubita. A lucrat cu durerea cea cumplită. Eu lucrez cu bucurie, ministrule!…” (V.Russu-Şirianu, “Brâncuşi-Titulescu”, ‘Gazeta Literară’, nr.41/12.10.1967)

Cutia cu vechituri a lu' Potra

În memoriile sale, Vintilă Russu-Şirianu povestește de întâlnirea dintre doi giganți ai spiritului românesc: Brâncuşi și Titulescu.

„Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu.
Ce „olteni“! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc.
Am avut norocul să asist la o întâlnire a lor, pe care aş putea-o numi istorică.

Vezi articolul original 2.948 de cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Bucurestii vechi