Arhive pe etichete: radar

A fugi mâncând pământul

Deplasarea la o viteză crescută, într-un ritm alert, pentru a “acoperi” distanţa propusă într-un timp cât mai redus, are în general trei motive, pentru oameni:

1) unul opţional, de antrenament sportiv, de creştere a durabilităţii (dezvoltare fizică);

2) unul necesar, referitor la încadrarea în timp la sosirea într-un loc (punctualitate) ori depărtarea faţă de un mediu neconfortabil ori o ameninţare, un pericol (un soi de evadare);

3) unul spontan, relativ la impulsul emoţiei, presupunând ajungerea cât mai repede la destinaţia fixă ori depărtarea vertiginoasă de un loc, spre o destinaţie nestabilită, variabilă;

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata

Focul frige mâna, frigul arde obrajii

Frigul şi focul….. rece şi cald….. arde şi frige? 

Se ştie că oricine îşi bagă mâna în foc se frige, acţiune care nu presupune prezenţa frigului, ci (la un grătar) a unei frigări – vergea de lemn înfiptă în carne (nu umană, de vânăt) -. Asemănarea dintre verbul “a frige” şi substantivul “frig” se datorează similitudinii etimonurile latine (frigere, frigus). Deci, românaşul cu grătarul său nu şi-a adus nici un aport la creerea acestei confuzii. 

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata

Disecţia unui semipreparat la masa pătrată a sfatului gramaticilor

Cum numim o felie de pâine unsă cu unt peste care punem un aliment rece (preparate din lapte, produse animale, legume) şi o a doua felie de pâine?

“Sendvici”, “Sandvici”, “Sandviş”, “Senviş”….. Păi cum?

Uite că tot poporul român mâncător de semipreparate îi zice într-un alt fel.

Care formă să admitem?

Continuă lectura

5 comentarii

Din categoria Gramatica ilustrata

Tocilarul – bucher al bibliotecii

În cadrul unui mediu educaţional în care majoritatea elevilor desconsideră pregătirea intelectuală pe care sunt obligaţi să o parcurgă (de statul român), circulă un termen nu tocmai apreciativ pentru a desemna acel tip de şcolari care “îşi învaţă lecţiile zi de zi în loc să-şi trăiască viaţa”  [sic!]:: tocilar!

Îmi amintesc aceea zi când, la ora de dirigenţie, în clasa a VI-a, doamna profesoară a ales să discutăm însemnătatea acestui termen. Am stabilit, de comun acord, că tocilarul este acel elev care “îşi învaţă lecţiile pe dinafară, în mod mecanic, fără pricepe ce învaţă sau a pătrunde în esenţa lecturii”.

De aceea, un elev cu deprinderea de a face conexiuni logice între informaţiile pe care le asimilează nu intră în tiparul unui ‘bucher al bibliotecii’. 

Din experienţa mea personală, vă pot spune că, deşi am fost premiant pe parcursul a opt ani de şcoală într-un mediu în care elevii nu preţuiau ‘stereotipul studentului silitor’, nu mi s-a spus niciodată tocilar, ci geniu (să se datoreze acest lucru faptului că întotdeauna împărtăşeam cunoştiinţele mele cu colegii prin intermediul ‘temelor pentru acasă’?) 

Celor ce nu înţeleg că tocilarul este ori meşterul care ascute la tocilă instrumente de scris (ascuţitorul – meseriaş dedicat), ori elevul care “spune lecţia ca pe o poezie” (bucherul – şcolar superficial), îi invit să privească calvarul elevului care trece de copertă, parcurge fila de caiet şi, cu toate că asimilează celuloza informaţiei, nu înţelege nimic:

Continuă lectura

3 comentarii

Din categoria Gramatica ilustrata

Pricepuţi rău: Escrocul, Aghiuţă şi….. Profesionistul?

Priceperea este o însuşire pozitivă, până la un punct. A te pricepe în general înseamnă “a da dovadă de iscusinţă, a fi în stare să duci al capăt un lucru”. A te pricepe într-un domeniu înseamnă “a avea cunoştiinţe suficiente pentru a-ţi întreprinde activitatea”. Iar dacă sectorul tău de activitate este cel al escrocilor, priceperea ta numai e bună deloc.

Pe lângă de sensul de “şmecher”, substantivul “priceput” mai poate avea şi un alt sens negativ, de “abil, dibaci” în decepţionarea oamenilor. Nu degeaba se spună că necuratul este iscusit şi îndemânatic: sarcina lui este să amăgească oamenii şi o face cu pricepere de drac.

Continuă lectura

3 comentarii

Din categoria Gramatica ilustrata

A-ţi înfrunta teama…. De ce mi-e teamă?

Se întâmplă ca, în acele momente de hotărâre a unor oameni de a pune “piciorul în prag” şi a  “zdrobi” din viaţa lor o temere iraţională faţă de un anumit lucru, să experimentez un sentiment de teamă faţă de o eroare de “ţinţă” a furiei.

“A-ţi înfrunta teama” este vădit o expresie eronată deoarece teama este “o stare de neliniște provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întâmpla”, deci o “alarmă lăuntrică”, iar a înfrunta înseamnă “a ţine piept, a rezista cu curaj”.

Ţinând cont că frica este un sentiment prevăzător simţit în faţa unei primejdii, eu unul n-aş vrea să o înfrunt, pentru că ea nu vine de la “necurat” ci de la prudenţa infinită de care dă dovadă organismul nostru.

Corect este “a înfrunta lucrul de care îţi este teamă”, iar pe cei ce nu fac diferenţa între simţământ şi destinatarul lor, îi invit la o luptă imaginară cu “bunul simţ”:

Frică, piei!

Observaţii pe desen: 1) Individul furios din imagine este insul hotărât să prindă curaj, fumuleţul maroniu este spaima – produs al raţiunii – iar dincolo de “scutul” ei se află duşmanul propriu-zis, cel de care le e teamă toţi cei ce folosesc expresii incorecte.

2) De luat în seamă un lucru: Dacă vreodată ţi-e teamă să înfrunţi lucrul de care ţi-e teamă, mai bine rămâi cu temerea ta decât s-o înfrunţi şi să fii pus faţă în faţă cu temutul, inspiratorul de teamă.

3) Radarul îi salută pe fricoşi!

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata

La ceai cu PICROmigdale amare

Pricomigdala apare, într-o carte de bucate, ca fiind o “prăjitură uscată preparată din albuș de ou, zahăr și migdale ori alune sau nuci”.

Sensul dintr-un dicţionar explicativ ar fi acelaşi, numai că diferă forma cuvântului: picromigdală. Ambele variante sunt acceptate şi, totuşi, gramaticienii preferă a doua variantă, considerată cea corectă. De ce?

Sensul iniţial al cuvântului grecesc “pikramígdalon” era de “migdală cu gust amar” (pikros = amar).

Mai târziu, probabil printr-o “experienţă culinară” mai “dulce”, picromigdala a devenit  prăjiturica delicioasă preparată în casă.

Trecând prin bucătăriile româneşti, denumirea acest preparat a suferit o mică modificare de prefix, devenind pricomigdală.   

De acord, denumirea de picromigdală sună mai “amară”, “rece” şi “savantă”, numele de  pricomigdală fiind mai “dulce”, “cald” şi “literară”, dar….. etimologia neogreacă a cuvântului chiar nu este de luat în considerare?

Fireşte, dacă s-ar folosi numele corect al prăjiturii, nimeni n-ar găsi-o decât cu greu în cuprinsul unei cărţi de bucate, meniul unei cofetării, şi nici un vânzător n-ar ştii ce doreşte clientul său când îi cere aşa ceva.

 

Concluzia? Gramaticianul riguros poate să-şi aştepte comanda la masă mult şi bine, căci ospătăria nu-l va servi…. Cine să fie vinovatul? Amara greşeală din ceaiul lexical….

Pe cei ce nu pot primi ceea ce este chiar în faţa lor din simpla ignoranţă a unor vorbitori de limbă română, îi compătimesc printr-un “picnic” cu “furnici gramaticale”: 

Dulce-i limba şi cuvântul, amar e cusurul lor!

OBSERVAŢII PE DESEN: (1) Chelneriţa din ilustraţie este o doamnă care toată ziua plimbă dulciuri în mână şi (amă)rele pe limbă (fără referiri la culoarea părului, vă rog!)…..   

(2) Înclinarea cofetăriei se datorează erorilor din meniu: fiecare comandă provoacă o mişcare epirogenetică pozitivă (iar regresiunea valului de eroare înghite întreaga clădire)….. sau poate doar desenatorul nu stătea bine pe scaun 🙂

 (3) Copilaşul „pofticios” este tot Radarul: pentru o persoană care zilnic simte acreala gafelor gramaticale, puţin zăhărel ar fi dulce pe papile din când în când (dacă măcar atunci n-ar simţi gustul de pelin)….

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata