Poveşti din burduful plin: Marea Brânză, un… fleac?

Când am de a face cu nepăsarea unor oameni faţă de un lucru, în acele momente mă întreb: “De unde vine expresia ‘mare brânză’?”. Adică de ce brânza pe care o îndrăgim, atunci când e “mare”, nu e un brânzet de mărimi ieşite din comun, ci un “fleac, lucru lipsit de importanţă?”.

Poate nu ni se pare nimic neobişnuit la o brânză mai mare. Până la urmă, nu contează dimensiunile, ci calitatea. Nu fii “zgârie-brânză”, mănâncă bucăţi mari, goleşte farfuria, că de aia dă vaca lapte, ca să-ţi umplii burduful, nu cel din pânză pe care-l ţii în beci, ci cel dinăuntru, care ghiorţăie când îi e foame.           În fine, când te duci să iei o nouă brânză, să nu te mănânce celălalt burduf, din piele, în care îţi ţii banii.

Se ştie că nu-i bine să ţii “brânza bună în burduf de câine”. Adică calitatea este umbrită de comportament – poate fi brânza albă, dulce şi pufoasă ca laptele, că dacă nu-i ţinută unde trebuie, nu o să o mănânce nimeni.

Spre sfârşit, ofer tuturor celor care consideră Marea Brânză “un fleac” un exemplar de Gorgonzola care poate nu li se va părea nesemnificativ:

Mare brânză!

OBSERVAŢII PE DESEN: (1) Brânza aceasta este o Gorgonzola italiană autentică, mărită de vreo mie de ori.

(2) Nici măcar cel mai “zgârie-brânză” nu se va putea abţine să mănânce din acest “bloc brânzos” mai mult decât cu unghia, ci va lua îmbucături mari, că tot îi ajunge câteva zeci de ani 

(3) Încă nu s-a inventat un burduf care să poate cuprinde această brânză.

(4) Băiatul de lângă brânză este tot “Radarul”, răzând de o expresie care diminuează importanţa unei BRÂNZE MARI. Ce-i drept, el pare mic în comparaţia cu brânza. De fapt, el este mic, însă nu vă lăsaţi păcăliţi de statura lui. Vă priveşte, să ştiţi!

Dilema din Baia lui Arhimede: Dacă cada se umple, căzile se…. umflă?

Robinetul curge. Arhimede face baie. Când intră în cadă, scoate o lege. “Evrika!”. Tocmai înţelesese că “volumul de apă dezlocuit trebuie să fie egal cu volumul unei părţi a corpului său, cea aflată în apă”.

De fapt, el găsise o modalitate de calcul foarte precisă pentru corpurile de forme neregulate – nu vorbesc de masă, pentru care exista cântarul, ci de volum.

Mai târziu, poate tot în cadă (dar una mai mare), formulează o nouă lege: “un corp cufundat într-un fluid este împins, de jos în sus, cu o forţă egală cu greutatea volumului de fluid dislocat de către corp”.

Legea plutirii corpurilor, cum mai este numită, a fost descoperită în mod empiric în secolul III î.Hr., dar demonstrată experimental deabia în secolul XVI d.Hr. (după aproape 1900 de ani!)

Grecii au intuit multe lucruri, de pildă, existenţa atomului (Democrit). Au durat cam 2300 de ani până să vină un englez, John Dalton, să formuleze o teorie ştiinţifică a atomului (1803). Ce să spun? Grecii aveau…. Principii!

 

Dacă astfel de “teme ştiinţifice” păreau o joacă pentru ei, mă întreb cum ar rezolva o problemă de… gramatică (a limbii române): “Dacă cada se umple, căzile ce fac?”

Cum este corect: Se umplă sau Se umplu? Care sunt formele corecte de persoana a III-a plural a verbului intranzitiv “a se umple”? El umple, ei umplu – ea se umple, ele se…. umplu?

Nu-ţi mai bate capul, Arhimede! Căzile tale n-or să se umple (aici e viitor popular, nu verb intranzitiv!), ci o să se umfle, pentru că le umplem pereţii cu… aer! Ţineţi cont că nu numai vasul pluteşte pe apă, dar şi balonul în aer – lichidul e fluid, dar fluidul poate fi şi gazos.

O ultimă întrebare – “Dacă cada se umflă, căzile ce fac?”….

2 Capete

Identificaţi greşeala din următoarea structură:

“2 Capete”

Înainte să vă legaţi de forma de plural a substantivul “cap”, să consultăm DEX-ul: 

(I) cap, capete  – extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal

(II) cap, capi – conducător

(III) cap, capuri – partea de uscat care înaintează în mare

Şi atunci, care este greşeala? 

Cum se citeşte cifra “2”? “Doi”. Capete câte sunt? “Două”. Aţi găsit greşeala?

Băiatul din desen nu a ştiut s-o afle:

 

Ce-o fi aşa speriat?

OBSERVAŢII PE DESEN: (a) Spaţiul în care se petrece acţiunea NU este acel a unei săli de clasă, ci al unei încăperi “deschise” de care dăm zi de zi.

(b) Băiatul cu privire speriată nu este un elev, ci orice om care nu ştie să rezolve cerinţa de mai sus.

(c) Deasupra, este o hartă. Unul din cele “2 Capuri” (şi aici e o greşeală) este al Bunei Speranţe – cine rezolvă problema îl atinge.

(d) Deasupra DEX-ului stau toate cărţile care respectă normele de scriere ale limbii române – ele îi sunt egale ca mărime. Sub DEX sunt sunt trei cărţi, prima a greşelilor frecvente, a doua a celor rare iar a treia a erorilor impardonabile. Dicţionarul le va doborî imediat.

(e) Peste cărţi stă cineva. Nu este un copil, ci tot “radarul”. Este adevărat, pare că şi-a cam pierdut din vigilenţă: verificaţi-l cu privirea constant, poate se uită şi la voi….

(f) Desenul de mai sus nu face referire la nici un eveniment din cadrul domeniului educaţional. Orice asemănare cu un fapt real este neintenţionată.

Echilibristică pe Troleu

De multe ori, am auzit expresia “Mă sui în troleu”, “M-am suit în troleu” sau “Sunt în troleu”. Fireşte, denumirea corectă a mijlocului de transport folosit de aceşti oameni (dar şi de mine) este “troleibuz”, însă alta este ideea…

Adevărat, pentru a economisi timp şi energie, folosim nume prescurtate când ne referim la un lucru; nu este nici o problemă. Însă dacă tot omitem o treime de cuvânt, măcar să nu pocim cea de a şasea literă. Corect ar fi “trolei”, nu “troleu” (1).

Ştiţi cine se suie pe cablul autobuzului? Un mare acrobat, cine altul. Admiraţi-l, în toată splendoarea sa, pe marele echilibrist de pe troleu, de la circul exprimărilor care lasă de dorit….

“Cum o fi ajuns acolo?”

NOTĂ: (1) “TROLÉU, trolee, s. n. 1. Dispozitiv instalat pe vehicule cu tracțiune electrică și care permite alimentarea cu energie electrică direct de la un cablu aerian. 2. (Impropriu) Troleibuz. – Din fr. trolley.” (http://dexonline.ro/definitie/troleu)

OBSERVAŢII PE DESEN: (a) Troleul nu este cablul, ci aparatul acela cu cârlig. Nu l-am pus pe “acrobat” peste el că altfel nu se mai înţelegea nimic. Totuşi, ţineni cont că nu aşa se fixează troleul, ci prin două “braţe” de două cabluri, însă, la începutul acestei călătorii, deabia se întorsese de la “pescuit” circari….

(b) Cetăţenii vârstnici sunt mai în siguranţă decât cei mai tineri: ei au prioritate când este vorba de ocuparea unui loc. I-am pus bătrânicii şi centură de siguranţă, să pară mai sugestiv.

(c) “Linia 66” este cea folosită de mine.

(d) Şoferul este panicat pentru că nu ştie la ce să se aştepte….. odată, cineva şi-a montat un cort în drum 

(e) Dădeţi-vă în dreapta, cineva se holbează la voi! Nu vă faceţi griji, nu vă poate urmări cu privirea! Cine credeţi că este băiatul cu privire insistentă? El este “radarul” – cine face vreo greşeală de exprimare nu-i scapă din vedere….  

Satana pe Facebook

 

Mai sus este imaginea unui “Security Check” pe Facebook, generat “în mod total aleatoriu”. Ţinând cont că “BAAL-ZEBUB” este un prinţ al iadului iar posibilitatea ca acest nume blestemat să apară scris astfel (chiar cu cratimă!) este de unu la un milion, precum şi că “epuldie” nu sună tocmai frumos, vă rog să-mi spuneţi: Sunt eu paranoic sau sunt ei ticăloşi?

Că tot scrisese Vindecătorul despre “Noua Ordine Mondială”… În ce etapă credeţi că sunt eu acum? 

Ostrovul

Ostrovul… ce înseamnă el? “O insulă mai mare…”. Nu definiƫia, însemnătatea. Pentru părintele Anatolie, ostrovul era un loc liniştit, abandonat, unde mergea cu barca şi se ruga pentru iertare. Un mare păcat îi măcina sufletul. “Ce făcuse?”. Ce vrei tu să ştii ce era înăuntrul omului? Dar bine, îƫi spun: el şi-a vândut sufletul. Nu diavolului, însă pentru a trăi, a comis un mare păcat….
Ostrovul arată superficialitatea lucrurilor pe care oamenii le preƫuiesc atât de mult – o bătrână îşi vinde animalele pentru a închide ochii soƫului ei, plecat în altă ƫară; o femeie sărmană îşi păstrează copilul, promiƫând să facă sacrificii pentru a-l putea creşte; o altă mamă renunƫă la slujbă pentru împărtăşania băiatului ei; un călugăr arde cizmele şi plapuma, pe care ajunse să le iubească mai mult decât sandalele credinƫei şi podeaua rece a bisericii; un monah dă invidia la o parte, din dragoste pentru fratele său, pe care înainte nu îl plăcea, dar cu care se împacă înainte ca acesta să se urce în ceruri. Fireşte, nimeni nu face aceste lucru de bună voie…. Domnul le deschide ochii, prin robul său, Anatolie.

Interesnaia, nu? Îi mulƫumesc lui Daniel că ne-a trimis acest film, şi vă propun să-l vedeƫi şi voi.

Dragul Meu Bunic

Astăzi este 1 decembrie 2010, ziua naţională a României. În această zi am simţit şi eu spiritul patriotic, deşi m-am născut 6 ani după revoluţie. Vă pot spune că în această zi a fost foarte frig afară.

Ce pot să vă mai spun în acest ultim capitol al acestei cărţi? Cu părere de rău, deşi aş fi vrut să omit acest lucru din carte, vă voi spune că părinţii, toţi fraţii şi toate surorile lui Mircea au murit. Numai el a rămas – cel mai longeviv dintre toţi cei opt.

În copilărie îl vedeam pe Mircea foarte rar. Numai bunica noastră, “Granny” cum îi spuneam, ne făcea vizite zilnic. De aceea m-am bucurat foarte tare când bunicii mei s-au mutat pe strada Wolfgang Amadeus Mozart, la doar câţiva paşi de casa noastră.

Deoarece am început să-l văd pe Mircea din ce în ce mai des, bunicul meu a putut să-mi împărtăşească poveşti din viaţa sa. Acesta îmi arăta medalia lui de veteran, de care era foarte mândru. În fiecare duminică în care îl vizitam, el avea mereu ceva să ne povestească mie şi fratelui meu.

Într-o zi, Mircea şi-a exprimat regretul că nu poate să scrie o carte despre viaţa sa, deşi avea povestea în minte. La sugestia mamei mele, m-am dus în prima duminică din aceea săptămână şi am trecut pe foaie  amintirile sale. Aşa am ajuns să scriu “Povestea lui Mircea Mitroi”.

Şi acum mă gândesc la o încheiere potrivită. Sunt bucuros că Mircea m-a scutit de acest lucru şi că pot să închei cartea cum am început-o: cu un citat, o adresare a bunicului meu către familia sa. 

“Îl rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de toată familia mea. Vă iubesc mult! Al vostru Mircea, care mai trăieşte încă, la 94 de ani. MIRCEA MITROI”

Bunicul la 94 de ani; desen de fratele meu, Mihai Vişan-Miu

Ce făceam pe 1 decembrie, acum un an…

1) Am ascultat imnul “Deşteaptă-te, române!”, am cântat „Răsunetul” lui Mureşanu, care încă se face auzit, după un secol şi jumătate…

2) Am scris o poveste intitulată “Marea Cină”, o satiră cu sfârşit frumos la adresa politicienilor nepăsători faƫă de problemele ƫării lor.

3) Am scris ultimele capitole ale volumului memorialistic “Povestea lui Mircea Mitroi”, despre viaƫa bunicului meu.