Mitul progresului prin ruptură

„În 1986, la editura Presses Universitaires de France apare cartea unui cercetător de treizeci de ani, Reynald Secher. Este vorba de o teză de doctorat, susţinută la Sorbona. Titlul lucrării: Le Génocide franco-français. (La Vendée-Vengée, PUF, 1986). Războiul din Vendeea, cândva ocultat de învăţământul primar, îşi face intrarea la Universitate pe uşa principală.

Revolta vendeeană fusese văzută în epoca aceea prin ochelarii lui Michelet: o răzmeriţă a unor ţărani săraci şi înapoiaţi, manipulaţi de preoţi şi de aristocraţi. Secher pulverizează acest clişeu. El arată că locuitorii Vendeei, ţinut propsper, au întâmpinat Revoluţia cu bunăvoinţă – inclusiv preoţii. Ceea ce a făcut să se răzvrătească populaţia au fost Constituţia civilă a clerului şi recrutarea. În 1973, vendeeni pun mâna pe arme. Insurecţie populară, deoarece ţăranii sunt cei care îi silesc pe nobilii care n-au emigrat să le fie ofiţeri. Victorioasă în primăvara lui 1793, armata în saboţi este zdrobită la sfârşitul anului.

Regele Mihai despre Paul Lambrino

M.S. Regele Mihai I al României în dialog cu Philippe Viguié Desplaces:

„- Spuneaţi că prin prima căsătorie cu Zizi Lambrino s-a născut un copil. Acest frate vitreg poartă numele de Carol Mihai…

– Nu! El nu a fost botezat Carol. Numele său este Mircea-Grigore Lambrino. El nu şi-a luat decât mai târziu prenumele de Carol.

– Majestatea Voastră nu îl recunoaşte ca membru al familiei Voastre nici pe el, nici pe fiul său, Paul. De ce această ranchiună? La urma urmei, Mircea-Grigore Lambrino nu este el fratele vitreg al Majestăţii Voastre?

– În statutul familiei domnitoare este stipulat în mod clar faptul că nici un membru al Familiei Regale nu are dreptul de a se căsători fără permisiunea Regelui. La acea vreme, bunicul meu, Regele Ferdinand, era şeful familiei. El nu şi-a dat consimţământul pentru căsătoria dintre tatăl meu şi Zizi Lambrino. Conform legilor române, această căsătorie era, deci, nulă şi neavenită.

Refuzul cu o tentă neintenţionată de nerecunoştiinţă

Atunci când o persoană oferă unei alteia ceva, iar cea din urmă nu doreşte să primească, se cuvine ca aceasta să refuze („nu”) dar să-şi şi arate recunoştiinţa pentru intenţie („mulţumesc!”). Sensul acestei structuri („Nu, mulţumesc!„) este clar în scris, dar, în vorbire, dată fiind lipsa virgulei, se poate crea o confuzie nedorită: „Nu(-ţi) mulţumesc!„. Pentru a evita neclarităţile ce ar putea fi provocate astfel, se recomandă să se folosească o structură mai precisă: „Nu doresc, mulţumesc!”.

Aţi putea spune că nu e necesar, pentru că sensul lui „Nu mulţumesc” este ştiut de orice persoană care şţie să fie o gazdă primitoare (şi vă serveşte). Şi totuşi, vă pot da contra-exemplul lui „bună ziua”: câţi îl mai folosesc pentru a ura o zi bună, nu doar pentru a saluta (adesea, într-o formă prescurtată lipsită de sens: „bună!”)? Pentru că, în contextul duplicităţii prezentului, nu ştii, salutat fiind astfel, dacă ţi se doreşte o zi bună ori doar se respectă o formulă de politeţe, din acelaşi motiv, cu scopul de a evita falsitatea, atunci când ţi se oferă ceva, este dezirabil să-ţi exprimi clar dorinţa: 

Dacă respectivul s-a oferit să te servească numai din politeţe, înseamnă că pune preţ pe „buna conduită” şi că, dacă îl refuzi cu „nu doresc”, trebuie să-i spui neapărat şi mulţumesc.

Dacă, în schimb, persoana doreşte din tot dinadinsul să te servească, atunci nu poţi nici măcar să o refuzi: trebuie să mulţumeşti….. şi să accepţi! 🙂 

Rodul Binelor Maniere

Impoliteţi trecute drept virtuţi (considerente – gelozie/paranoie) : Bărbatul intră primul în restaurant (pentru ca privirile oameniilor din local să se îndrepte spre el, iar apoi să se retragă la sosirea doamnei) şi în taximetru (pentru ca nu cumva şoferul să nu fugă cu partenera sa) 

Obiceiuri cu sorginte medievală (considerente – miros): Bărbaţii dau flori femeilor (darurile oferite îndepărtau izurile neplăcute ale doamnelor în contextul condiţiilor precare de igienă corporală), Oaspeţii nu se descalţă la intrarea în caza gazdei (pentru a nu emana odoarea neplăcută a picioarelor goale sau înşoseţite în locuinţă); (considerente – statură) Bărbaţii îşi dau jos pălăria când salută pe cineva (pentru prezentarea la înălţime naturală)