Un tânăr onorând un mare Rege (25 octombrie 2011)

LUMEA, MUZICA ŞI ANUL REGELUI:

UN TABLOU ÎNTREGIT AL MAJESTĂŢII SALE

NIHIL SINE DEO.

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU.

Anul acesta, pe 25 octombrie, Majestatea Sa Regele Mihai I al României a împlinit 90 de ani. Aceasta este o vârstă onorabilă şi nu sunt mulţi acei oameni cei care ajung la ea. Majestatea Sa a fost binecuvântat de Domnul cu o viaţă lungă. Când m-am gândit la acest lucru, am dorit să-i urez Regelui Mihai “bucurie şi satisfacţie pentru o viaţă împlinită şi echilibrată”. Şi totuşi, nu am putut să nu adaug “[….] cu tot tragismul ei”. De fiecare dată când îl văd pe Majestatea Sa simt, în adâncul sufletului meu, o părere de rău. De ce îmi pare rău? NU pentru că Regele Mihai nu şi-a putut împlini destinul (acela de a fi Rege). NU pentru că timp de 44 de ani (1948 – 1992) Majestatea Sa nu s-a putut reîntoarce pe pământul patriei sale, hoinărind prin Europa ca un rege fără de ţară. NICI MĂCAR pentru că un om care şi-a iubit ţara precum Regele Mihai este acum jignit de cei pentru care interesele naţionale sunt pe locul doi. Fireşte, REGRET toate aceste lucruri, dar cel mai rău îmi pare că poporul român nu vede în Maiestatea Sa ceea ce ar trebui să vadă: un exemplu de demnitate şi hotărâre, de cumpătare şi curaj, de statornicie şi iubire, un om de stat adevărat.

Efemeridele

“CITRONADA CRIZEI ECONOMICE”

sau

EFEMERITATEA LUCRURILOR PE CARE NI LE DORIM

În data de 24 octombrie comemorăm Joia Neagră a anului 1929, ziua în care a devenit evidentă Prăbuşirea Bursei de pe Wall Street. Era inevitabil să se ajungă la această situaţie: Crahul Bursei era o consecinţă logică nu numai a boom-ului speculativ din 1926, dar şi a modului de viaţă guvernat de principiul “Trăieşti acum, plăteşti mai târziu”, sistemul de cumpărare în rate permiţând multor cetăţeni americani să ducă o viaţă luxoasă. Dar iată, criza economică din anii ’30 i-a lăsat cu portofelele goale pe cetăţenii Statelor Unite care, datorând atât de mulţi bani, au adoptat un nou principiu: “Trăieşti mai târziu, plăteşti acum”. Unii au decis să nu mai trăiască deloc, să-şi pună o frânghie în jurul gâtului şi să se spânzure, alţii să se arunce de la etaj (1).

Cortul de pe şinele de tren

Roţile se învârtesc, se învârtesc, se învârtesc. Este noapte. Trenul merge. Pasagerii sunt liniştiţi, aşteaptă să ajungă la destinaţie. Unii sunt bătrâni care se întorc la căminul lor după ce au făcut o vizită la nepoţi, alţii sunt domni care aşteaptă căldura primitoare a locuinţei lor după ce au fost la muncă, iar printre ei se află şi copii, probabil întorşi de la ţară, de la bunicii lor. Toţi sunt liniştiţi, obosiţi după o zi plină, aşteaptă să ajungă la destinaţie când, deodată,  trenul se opreşte….. brusc. Toţi pasagerii sunt aruncaţi spre perete. Cei mai mulţi se rănesc. Alţii, mai norocoşi, tot nu scapă fără o zgârietură. După ce îşi revin, nedumeriţi şi speriaţi, coboară din locomotivă şi văd, în mijlocul şinelor de tren, un cort. Lângă acest adăpost se află conductorul, ieşit din tren, evident foarte furios (adică cu o mânie care nu poate fi descrisă în cuvinte), ţipând la un om care se uită cu ochi nedumeriţi la el. “De ce măi stai pe şinele de tren? Nu ştii că este interzis?”. Iar omul, nepăsător, îi zice, de parcă locomotiva i-a deranjat somnul: “Păi stau…..”

Două istorii a comunismului: una a comisiei, alta a istoricului doctor

Sursa: Okazii

Astăzi, cu prilejul lansării celui de al doilea volum din seria „Istoria comunismului” (elaborată în urma cercetărilor Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comunite din România), privitor la „Documentele Nicolae Ceauşescu (1965 – 1971)”, doresc să vă atrag atenţia asupra unui alt volum, scris de profesorul meu de istorie, dl. Vasile Pascu: teza de doctorat „Regimul totalitar comunist în România, 1945-1989” –calificativ cum laude la Facultatea de istorie a Universității București (2010), citând câteva recenzii:

Omul care aduce cartea: Noli me tangere

Am găsit astăzi, la emisiunea „Omul care aduce cartea” de la ProTv, o prezentare a romanului „Nu mă atinge”, de Dumitriţa Stoica [*].

Cum citatele extrase de mine pe tema futurologiei ori cu un alt scop nu evidenţiază părţile esenţiale ale romanului, poate Dan C. Mihăilescu – critic literar – vă va stârni curiozitatea mai mult decât am putut s-o fac eu.

Lupa pentru litere

“Lui Radu Vişan, dedic această carte despre raţiune şi iubire, cu prietenie şi preţuirea autorului, şi cu multă încredere pentru adevărata intelectualitate de care dă dovadă. (semnătura). 30 aprilie ‘72”

Aceasta este dedicaţia de acum 40 de ani scrisă de regretatul Alexandru “Alecu” Paleologu pe prima pagină a volumului “Bunul simţ ca paradox”, pentru tatăl meu.
Într-adevăr, textul este foarte frumos. A fost  încurajator pentru tatăl meu să primească o astfel de dedicaţie de la un astfel de om când nici nu împlinise 20 de ani, însă ceea ce mi-a atras atenţia nu este atât frumuseţea exprimării cât un mic detaliu: “pentru” este tăiat cu un pix negru. Deasupra sa este scris, cu acelaşi pix, “în”. Lângă “în” este o steluţă, care nu te duce cu gândul la astrele de pe bolta cerească, ci la josul paginii, unde dl. Paleologu, înmânând cartea tatălui meu şi recitind dedicaţia, şi-a dat seama de greşeala comisă, motiv pentru care l-a rugat pe tatal meu să scrie: “corectat de mine, care prefer să nu dau semne de agramatism (semnătura)”. Aşa e, corect este “(am) multă încredere în adevărata intelectualitate”, nu “pentru”, dar cine şi-ar fi dat seama dacă nu era această corectură?

Pământul semantic

Aş dori să adaug, pe lângă multiplele înţelesuri pe care le poate avea cuvântul „pământ” în limba română [*] (enumerate parţial într-un articol despre inexistentul drept natural de proprietate asupra planetelor), şi un sens latin, mai general, descoperit astăzi, care nu aparţine etimonului indicat de dicţionar („paumentum” – forma populară a substantivului „pavimentum” = „pământ bătătorit și nivelat”, „pardoseală cu lespezi sau mozaic”, „pavaj”, „podea”, „drum pietruit”, „loc neted”, „bătătură”, etc.), ci substantivului „humus” (în limba engleză: „ground, earth, soil”):