Arhive pe etichete: Bunicul

Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….

ANTE SCRIPTUM: Cu toţii pierdem o persoană dragă, la un moment dat în viaţa noastră. Aşa a lăsat Domnul, să se naştem, să creştem, să îmbătrânim şi, după ce am trăit o viaţă, să murim…. sau mai bine zis, să trăim în continuare, într-un loc în care timpul nu mai contează.

Însă în timp ce la cer se înalţă cel ce cu o zi înainte era pe pământ, rudele îl plâng, nu pentru el, ci pentru ei, pentru că el nu mai este cu ei. 

Să-ţi pierzi un părinte, un bunic, un străbunic, un strămoş, este ca şi cum ţi-ai pierde o rădăcină. Unii sunt ca brazii, alţi ca stejarii; unii ca salcâmii, alţii ca teii; unii ca fagii, alţii ca plopii; unii ca molizii, alţi ca pinii…..

Bunicul meu a fost cu siguranţă un stejar. Era înalt în trup şi în valori, drept pe dinafară şi pe dinăuntru, dintr-un lemn rezistent, dur, cu o scoarţă pe care era adânc brăzdată o conduită morală ireroşabilă iar, în vârf, se remnifica o coroană mare de iubire cu care îşi acoperea familia.

Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….. cine să ne mai sprijine, să ne îmbărbăteze, să ne dea speranţă că bătrâneţea nu este chiar o haină atât de grea pe cât se zice? 

Când pierzi un copac din pădurea inimii tale, în locul lui poţi să plantezi numai un bob de credinţă, aşteptând ca dintr-o sămânţă să se nască un alt copăcel pe care să-l vezi cum creşte, pe care să-l sprijini, să-l iubeşti şi să-l înveţi să treacă prin codrul imens al vieţii iubind…. pe aproapele său, viaţa în sine, pe Domnul şi Fiul Său.  

  

Mai jos, este un text. Nu unul despre moarte, unul despre viaţă, însă despre aceea viaţă spre care treci numai rupându-te de o alta. 

Sper să găsiţi în această scriere un sprijin, mai mult sau mai muţin, dar oricum, un sprijin.

Continuă lectura

Reclame

2 comentarii

Din categoria Memorialistica

Dragul Meu Bunic

Astăzi este 1 decembrie 2010, ziua naţională a României. În această zi am simţit şi eu spiritul patriotic, deşi m-am născut 6 ani după revoluţie. Vă pot spune că în această zi a fost foarte frig afară.

Ce pot să vă mai spun în acest ultim capitol al acestei cărţi? Cu părere de rău, deşi aş fi vrut să omit acest lucru din carte, vă voi spune că părinţii, toţi fraţii şi toate surorile lui Mircea au murit. Numai el a rămas – cel mai longeviv dintre toţi cei opt.

În copilărie îl vedeam pe Mircea foarte rar. Numai bunica noastră, “Granny” cum îi spuneam, ne făcea vizite zilnic. De aceea m-am bucurat foarte tare când bunicii mei s-au mutat pe strada Wolfgang Amadeus Mozart, la doar câţiva paşi de casa noastră.

Deoarece am început să-l văd pe Mircea din ce în ce mai des, bunicul meu a putut să-mi împărtăşească poveşti din viaţa sa. Acesta îmi arăta medalia lui de veteran, de care era foarte mândru. În fiecare duminică în care îl vizitam, el avea mereu ceva să ne povestească mie şi fratelui meu.

Într-o zi, Mircea şi-a exprimat regretul că nu poate să scrie o carte despre viaţa sa, deşi avea povestea în minte. La sugestia mamei mele, m-am dus în prima duminică din aceea săptămână şi am trecut pe foaie  amintirile sale. Aşa am ajuns să scriu “Povestea lui Mircea Mitroi”.

Şi acum mă gândesc la o încheiere potrivită. Sunt bucuros că Mircea m-a scutit de acest lucru şi că pot să închei cartea cum am început-o: cu un citat, o adresare a bunicului meu către familia sa. 

Îl rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de toată familia mea. Vă iubesc mult! Al vostru Mircea, care mai trăieşte încă, la 94 de ani. MIRCEA MITROI

Bunicul la 94 de ani; desen de fratele meu, Mihai Vişan-Miu

2 comentarii

Din categoria Memorialistica