Arhive pe etichete: roman

Martirajul celor 40 de Mucenici

1. Martirajul celor 40 

Au fost cândva în armata romană 40 de soldaţi creştini.

Aceştia au servit în Legiunea a XII-a Fulminata, cu garnizoana în Armenia, în timpul domniei unui împărat originar dintr-o familie de ţărani daci: Licinus (308 – 324).

Dacul ca dacul, cu Zalmoxis şi ăilalţi, dar în Roma păgână, credinţa într-un singur zeu era de neconceput.

Închis la minte, guvernatorul Agricolae a Armeniei a aflat de creştinătatea ostaşilor şi i-a silit să se închine la idoli, de la Juppiter până la Bacchus.

Înţelepţi, soldaţii s-au opus. Timp de 8 zile, au fost ţinuţi închişi, supuşi unor suferinţe fizice (bătaia cu pietre) cât şi insulte la adresa moralităţii (ademenerirea cu daruri). Nu s-au clintit din convingerile lor.

Văzându-le încăpăţânarea, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin îngheţare în lacul Sevastiei.

Odată împins în apa rece ca gheaţa, n-aveai şanse să supravieţuieşti: unul din cei 40 a ieşit din lac dar a murit pe loc, iar în locul lui s-a aruncat de bună voie un alt soldat, din motive revelatoare şi de divizibilitate (cu 2).

Continuă lectura

10 comentarii

Din categoria Sarbatoare

Explicaţia faptului că protagonistul romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (Camil Petrescu, 1930) rosteşte numele personajului feminim numai până spre finalul romanului: Ela Gheorghidiu. Este propusă şi o altă ipoteză, dar aceasta convine mai puţin!

Laszlo Alexandru

Mă sună o elevă pentru a-mi comunica un lucru interesant. A fost nedumerită, în timp ce (re)citea Ultima noapte de dragoste… a lui Camil Petrescu, de faptul că protagonistul nu pronunţă numele personajului feminin pînă spre finalul romanului. Nu ştie cum să-şi explice asta şi mă întreabă pe mine.

Deşi sînt cam surprins de observaţia ei, găsim împreună o ipoteză, pe bază de dialog. “Cînd folosim un nume? Care este rolul său?”; “Atunci cînd dorim să identificăm corect o persoană”; “Întocmai. Numele distinge o persoană de altele. Or, în cazul de faţă, iubita lui Ştefan Gheorghidiu era unică. Inconfundabilă. De aceea personajul n-o numeşte, atîta timp cît o iubeşte. Deoarece nu trebuie s-o distingă de altă femeie”; “Dar atunci de ce începe să-i spună pe nume în a doua jumătate a romanului?”; “Probabil fiindcă, odată cu scăderea în intensitate a sentimentului, a apărut nevoia precizării suplimentare a obiectului discuţiei. A…

Vezi articol original 17 cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Caracterizari de personaje

A-ţi măsura viaţa în lecturi, zburătoare şi….. prietenii

“Anul acesta, ce ciudăţenie, se întâmplă să împlinesc vârsta anului în care m-am născut! Întrucât m-am cam săturat de ani, vreau ca începând de mâine să-mi măsor viaţa în altceva. În cărţi citite, bunăoară. Să spun c-am împlinit vârsta de zece mii de cărţi citite! Sau în păsări. Da, da, nu vă miraţi, am ajuns într-adevăr la etatea de şapte mii de grauri, o sută cincizeci de cocori şi paisprezece mierle! Sau în prieteni. Iată-mă atingând vârsta matusalemică de trei prieteni! Ştiu că pare de necrezut, dar s-a întâmplat, nu este meritul meu, ci al timpului care a avut atât de multă răbdare cu mine.” – Ştefan Mitroi (Jurnalul Naţional)

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Arta Literaturii

Şi, cu asta, Basta!

Giorgio Basta a fost un ucigaş nemilos.

A condus armatele habsburgice în războaiele antiotomane (1591 – 1606).

L-a ucis mişeleşte pe aliatul său, Mihai vodă Pătraşcu, pe Câmpia Turzii (9 august 1601).

A guvernat Transilvania cu cruzime, nedreptăţind şi omorând nestingherit.  

A chemat la Cluj nobili maghiari şi a omorît pe unii din ei. 

Administrarea lui a dus la foamete şi boală, furie şi mediu bun de răscoală, încât până şi împăratul Rudolf l-a rechemat la luptă ca să scape Ardealul de el.

Basta a fost un om crud, şi cu asta, am încheiat!

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Lex Politic

Discriminarea lexicală

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este unul persecutor: minorităţile etnice, populaţiile migratoare din vechime sau chiar popoarele contemporane capătă, pe lângă sensul privitor la populaţie, semnificaţie de insultă.

 

Vandalii de neam germanic care au jefuit Roma (410) sunt “oameni necivilizaţi, barbari, care distrug valori culturale şi artistice”.

 

Turcii vorbitori de limbă aglutinantă, neclintiţi în religia islamică sunt “oameni foarte încăpăţânaţi, care nu vor să înţeleagă, care nu vor să ţină seamă de nimic”.

Aceeaşi turci care-au dat năvală în ţările româneşti sunt – chipurile – unicul motiv de grabă a unui om: dacă n-ai temei pentru grăbire, aproapele îţi zice să te calmezi, că “nu dau năvală turcii”.

 

Avarii aşezaţi în Câmpia Panoniei în timpul marilor migraţiuni de la începutul evului mediu au ajuns, datorită unui franţuzism (avare) şi un latinism (avarus), “oameni zgârciţi, lipsiţi de generozitate, care nu dau din bunurile lor”.

 

Evreii din Israel şi Iudeea sunt, cică popular sau familiar, jidanii, oamenii care “umblă cu înşelăciuni” şi “nu ies la seceră”, “afaceriştii lipsiţi de scrupule”.  

 

Rromul originar din India răspândit în mai toate ţările Europei are un singur “r” şi este, de fapt, ţigan, omul care “se mută cu şatra foarte des”, “se înceacă la mal”, “îşi laudă ciocanul” şi are “apucături urâte, rele”.

 

Ungurul este “bozgor” numai popular, termen de etimologie necunoscută (slavă sau română) şi sens improbabil, în maghiară (“om fără de ţară”), folosit oricum depreciativ.

 

Franţuzitul este, învechit şi familiar, omul care “imită servil obiceiurile franceze” sau “întrebuinţează în mod nejustificat cuvinte şi expresii franceze”.

 

Englezul este, în argou (al cui?), ca turcul (“persoană care nu înţelege nimic”) şi ‘omul cu sânge rece’ (“persoană flegmatică şi nepăsătoare”).

 

Rusnacul nu e rusul, ci ucraineanul din ţara natală sau Austro-Ungaria.

 

Neamţ e nu numai germanul, ci şi austriacul.

 

Iar sinonimele date pentru “român” sunt “persoană”, “creştin”, “ţăran”, “iobag”, “vecin”. 

 

Cum se poate aşa ceva?

Şi nu mă refer cum s-a putut ca gramaticienii să fi cuprins în dicţionar astfel de discriminări lexicale, ci cum de încă n-au fost chemaţi în faţa Tribunalului European pentru judecarea cazurilor de “segregaţie rasială”….. 

“EU RO, ÎNCOTRO?”

2 comentarii

Din categoria Lex Politic

Numerologia romănă vs. Numerologia arabă. De ce 1, 2, 3, nu I, II, III? Fascii de calcul contra calculatorului

ISTORIA NUMEROLOGIEI ROMANE

În Roma antică a luat cândva naştere un sistem de numerotare. Noi îl numim astăzi “roman”. Dar cum a apărut el? Ei bine, aşa-numita “numerologie romană” a avut la bază sistemul grecesc de numerotaţie acrofonic, compus din simboluri independente de alfabet, fiind preluat şi parţial modificat de poporul etrusc ca, mai apoi, să capete forma actuală la preluarea de către romani, sub influenţa unui sistem de calcul cu beţe din lemn (v. nota 1, originea fiecărui simbol).

RĂSPÂNDIREA NUMEROLOGIEI ARABE

Sistemul de numerotaţie indo-arabic porneşte, cum ne închipuim, de la un grup de 10 simboluri care, într-o perioadă îndelungată şi sub diferite influenţe, au căpătat forma actuală. Adoptat iniţial de matematicienii indieni, sistemul a fost preluat de perşi şi, după aceea, de arabi, înspre vest. De la transmiterea acestui sistem în Europa în secolul X de arabii nord-africani şi la adoptarea lui în întreaga lume nu au fost decăt trei paşi: comerţul, cărţile şi colonizarea.

DE CE UN SISTEM DE CALCUL ARABIC ŞI NU ROMAN?

Întrebare: De ce s-au trecut de la numele romane, de fapt litere majuscule din alfabetul latin (I, X, L, C, D, M), la numerele arabe, un total de 10 cifre (0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9)? Motivele sunt multiple şi parţial evidente; voi enumera patru:

1) Dificultatatea de citire a numerelor romane datorită diferenţei de componente între cele de acelaşi ordin: Diferit de numerologia arabă, în care cifrele, zecile, sutele, miile, etc. au tot timpul acelaşi număr de componente, în numerologia romană, un număr cu o valoare de cifră poate fi mai lung decât unul de zeci, unul de zeci poate fi mai lung decât unul de sute, unul de sute mai lung decât unul de mii, şi aşa mai departe.

2) Numerologia romană este limitată la o valoare maximă (3999 – MMMCMXCIX). După aceea valoare, orice număr ori trebuie alcătuit din foarte multe componente (Ex: 4888 – MMMMDCCCLXXXVIII), ori, pentru a-i scurta scrierea, trebuie atribuie litere unor noi numere (5000, 10.000, 50.000, 100.000, etc.), însă cum alfabetul latin are numai 26 de litere (din care 7 deja sunt în uz), la acestea ar mai fi trebui adăugate noi simboluri (după cinci trilioane). O extensie a actualelor numerale romane a fost încercată de mai multe ori, însă oricum şi-a dovedit impracticticabilitatea. Aşadar, în afară că lungimea unor numere mai mari de ordinul miilor ar fi enormă, s-ar fi ajuns, chiar şi într-o societate limitată numai la miliarde, la creerea unui adevărat alfabet numerologic ce ar fi complicat viaţa cotidiană deoarece, deşi ar fi fost compus numai din litere latine, ordinea acestor litere ar fi fost diferită de cea din alfabetul literal.

3) Singurele operaţii de calcul care se pot face cu numere romane sunt adunarea şi scăderea: deoarece sistemul de calcul roman este unul inventat “pe masă” şi nu “pe hârtie”, operaţiile de adunare şi scădere se pot face numai adăugând la sau înlăturând din numărul de “beţişoare”, operaţia de înmulţire sau împărţire necesitând aruncarea sau înlăturarea “de pe masa de calcul” a unor cantităţi mari de “lemne”, care ar fi imposibil de făcut. Totuşi, operaţiile de adunare şi scădere necesită operaţii complementare de schimbare a formei numerelor (eliminarea noţiunilor substractive: Ex: IV – IIII), atât înaintea calcului cât şi după acesta, ceea ce ar lua foarte mult timp.

4) Sistemul de calcul roman este incompatibil cu sistemul binar al calculatorului. Gândiţi-vă: sistemul binar foloseşte numai cifrele 0 şi 1, atât pentru litere cât şi pentru restul cifrelor. Acestea sunt toate compuse dintr-un singur simbol grafic, ceea ce nu este valabil şi pentru numerele romane. De aceea, ipotetic vorbind, un sistem binar roman ar fi imposibil de realizat (în lipsa unei cifre romane pentru 0). Chiar dacă s-ar fi implementat un simbol şi pentru “0” (să spunem, Z), ar mai fi problema transpunerii valorilor numerice în literele “I” şi “Z”: de exemplu, numărul “IV” ar putea fi înţeles de sistemul de calcul ca fiind alcătuit din “I” şi “V”, deci 6, motiv pentru care ar necesita programarea unui sistem de reguli în prealabil. Deci, romanii n-ar fi avut PC.  

CONCLUZIA: Odată ce populaţia a ajuns dependentă de valorile numerice şi nevoită să folosească numere foarte mari, numerologia romană şi-a dovedit impracticabilitatea, fiind greu de citit, limitată la o anumită valoare (datorită dimensiunii numărului) şi incompatibilă cu sistemul de calcul uman sau chiar binar (folosit de calculatoare). Din toate punctele de vedere (de scriere, matematice, istorice), aceasta a fost depăşită de numerologia arabă, mult mai simplă, uşor de citit şi folosit, nelimitată la nici o valoare (teoretic vorbind).

TOTUŞI, numeralele romane nu au dispărut complet, fiind încă folosite în scrierea secolelor (istorie), titlurilor nobiliare, regale sau papale (titulatură), mărcilor orei pe ceas sau a unei luni calendaristice (timp), numărul unui volumul dintr-o serie de cărţi sau a unui capitolul (literatură), precum şi în numeroase alte domenii, sau chiar în cadrul sistemului de învăţământ, pentru structurarea unei lecţii (atunci când cifrele, literele mici şi mari sau epuizat).

Notă: (1) În cadrul acestui sistem, “I” reprezenta nu o literă ci un singur băţ (1), două beţe unite la capăt în formă de “V” întors aveau valoarea cinci (5) iar un simbol compus din două astfel de simboluri căpăta o formă de “X” şi avea o valore dublă (10).

Numărul “50” a avut mai multe simboluri, de “N”, “N” întors, “K”, trident sau săgeată, devenind un “T” întors în timpul împăratului Augustus şi, la transcrierea pe hârtie, căpătând drept corespondent litera “L” (50).

Numărul “100” a avut şi el mai multe simboluri, de “X” tăiat pe o linie verticală pe mijloc, de “X” căreia i se adăuga într-o parte o linie suplimentară, de “H”, sau de oricare alt simbol ce iniţial reprezenta numărul 50 plus încă o linie. Totuşi, simbolul de “X” şi “I” suprapuse a ajuns să predomine, fiind apoi scris ca un “I” între două capete de săgeată () iar, apoi, un “I” între două “C”-uri, primul din ele întors. Astfel, prin abreviere, simbolul final a ajuns “C”, deoarece corespundea cuvântului centum (100).

Numărul “500” era marcat ca un “C” întors suprapus cu o treime de “X” sau cu un semn de perpendicularitate vertical, ajungând, în timpul lui Augustus, să semene cu un “D” întretăiat şi, în final, să fie convertit la simbolul final “D” (500).

Numărul “1000” era marcat ca un “X” încercuit sau o semicruce încercuită, ajungând, în timpul lui Augustus, să fie asociat cu litera grecească “phi”. Cu trecerea timpului, a ajuns să fie reprezentat de un trident sau un “C” şi “D” suprapus, dar apoi, de semnul infinitului, iar, mai târziu, de un “X” căreia i se adăugau în stânga şi în dreapta câte o linie suplimentară. Totuşi, sub influenţa cuvântului mille, a fost convertit la simbolul final “M” (1000).

4 comentarii

Din categoria Universale