Prezumtiva stenogramă a convorbirii dintre Regele Mihai şi Antoneşti, din 23 august 1944

EVRIKA! În final, graţie istoricului Jacques de Launay – autor al operei „Mari Decizii ale celui de-al doilea război mondial” (cu volumul 2, 1942-1945), tradusă în 1988 în România (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, traducere din franceză de Marcel şi Dan GHIBERNEA), am aflat lucruri deosebit de importante referitoare la prezumtiva stenogramă, pe baza cărora pot concluziona că aceasta nu este autentică, ci speculativă. 

UPDATE – PARTEA A II-a. Prezumtiva stenogramă a fost publicată în Revista americană „Time”, la 1 septembrie 1947 (în limba engleză).

Aşa cum am promis, voi scrie despre o prezumtivă înregistrare a convorbirii Regelui Mihai cu Ion Antonescu şi Mihai Antonescu din 23 august 1944 (în Salonul Galben), publicată de revista “Art-Emis” la 18 august 2013 şi preluată în presă înaintea demonstrării autenticităţii ei.

EXISTENŢA

Existenţa unei asemenea stenograme ar fi menţionată de Dinu C. Brătianu, într-un document din arhive (Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944), în care îi atribuie Regelui următoarele spuse: „Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult.” 

George Damian mai scrie despre un alt „zvon”, povestit lui de către istoricul Florin Constantiniu:

Datoria nulă

Publicând ieri un articol despre 23 august 1944 (cu referire la Neagu Djuvara), am primit un comentariu destul de ciudat, semnat „Cristi Vasilescu”, în care, indirect, afirmă că i-am trădat pe germani:

„[….] Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale, numai ca se pare ca fermentul dizolvant a patruns in sferele cele mai inalte, dictand capitularea. Indiferent de consecinte, la 23 august 1944 romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti. Prin cutitul infipt in spate Germaniei in cele 2 Razboaie Mondiale nu o sa ne mai recapatam niciodata locul pe care il meritam in lume.”

Nu sunt de acord cu nici una dintre cele 3 afirmaţii:

1) „Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale [….]” -> Eu cred că demnitatea naţională era pătată de mult (de când am cedat Basarabia şi Bucovina de nord, în 1940, apoi de când ne-am aliat cu Germania nazistă), aşa încât, în 1944, n-aveam ce demnitate să apărăm: doar s-o recâştigăm.

2) „romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti” -> Eu cred că alianţa cu Germania nazistă a fost o greşeală. Reichul era o epavă care se scufunda, iar căpitan era un nebun pe nume Hitler. Ce datorie aveam noi faţă de ei?

Bancnotele unei republici

Un enunţ-cheie, „500 de lei – Mihai Eminescu. Cea mai valoroasa bancnotă a republicii ilustrată cu figura unui antirepublican convins” este argumentat în comentariile ce se pot citi aici: „Eminescu il numea pe Carol I “cel Ingaduitor”, cu o conotatie negativa – anume ca permite prea multe liberalilor. Liberali care pana pe la 1880 aveau inca o puternica aripa republicana. Eminescu ar fi dorit un regim mai autoritar si, in orice caz, s-a exprimat clar impotriva ideilor republicane. Scria in Timpul, ziar conservator, e adevarat, dar nu cred sa fi scris vreun articol politic doar de complezenta. [….]” sau printr-un citat din „Timpul” în articolul „Eminescu şi republica” (Dan Ghenea): „Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimele şi de asprimea intereselor momentane şi trecătoare însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale. Asta este în esenţă deosebirea între monarhia constituţională şi republică. În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid. Partidul şi numai partidul alege pe capul statului, el formează voinţa statului în articole de legi, epoca poartă pe deplin caracterul unui grup de interese predomnitoare.” (Timpul, februarie 1880)

DAN GHENEA

1 leu – Nicolae Iorga, profesor al Principelui Mostenitor Carol si apoi al Regelui Mihai.

5 lei – George Enescu, descoperit si protejat de Regina Elisabeta, careia i-a purtat mereu recunostinta

10 lei – Nicolae Grigorescu, pictorul oficial al Razboiului de Independenta, beneficiind de sprijinul Reginei Elisabeta.

50 de lei – Aurel Vlaicu, remarcat de Principele Mostenitor Ferdinand, a primit un post de inginer la Arsenal; a primit din partea Regelui Carol I un premiu de 50 000 de lei (suma echivalenta cu cea acordata castigatorilor Premiului Nobel) pentru demonstratia sa de folosire a avionului ca mijloc de comunicatie militara (a zburat intre Bucuresti si Piatra-Olt pentru a simula transmiterea unei directive de lupta).

100 de lei – I.L. Caragiale, numit director al teatrelor de catre ministrul Titu Maiorescu, un apropiat al Reginei Elisabeta. Este solicitat, in 1888 sa se ocupe de programul teatral prezentat, la Peles,  Printului de Wales…

Vezi articolul original 179 de cuvinte mai mult

Comentarii asupra şi deasupra cărţii „Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste” (Andrei Pleşu)

Ante scriptum: În aprecierea mea asupra volumului din titlu, am încercat să reunesc cât mai multe alte alte comentarii. Întrucât articolul meu iniţial a devenit neîncăpător, pe lângă faptul că este prea în urmă pe acest blog pentru a mai fi „cercetat” în privinţa unor adăugiri ulterioare, încep aici o listă de recenzii din spaţiul virtual a „cărţii anului 2012” – din care veţi citi cele mai atractive sau chiar pe toate. Voi adăuga aici orice alte recenzii îmi vor fi indicate de către comentatori – chiar şi fără a exista o sursă on-line (ex: articol apărut într-o revistă).

Deşi „cea mai aşteptată carte a anului”, poate vi s-ar putea părea că sunt cam puţine recenzii. Vă rog să, ţineţi, totuşi, cont de faptul că volumul s-a lansat la 8 noiembrie 2012, iar preţul său este destul de încărcat (aproape 45 de lei).

Cuplare la actualitatea Bibliei: „Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste”

Am cumpărat ultima carte a lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste” (Ed. Humanitas, 2012) – aleasă „Cartea anului 2012” -, cu o zi înainte de lansare (8 noiembrie) dintr-un motiv însoţit de o condiţie prielnică:

Condiţia prielnică este deschiderea noii librări Humanitas din apropierea parcului Cişmigiu şi, implicit, a liceului unde învăţ (Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr”). 

Motivul este faptul că am fost convins de recomandarea lui Emanuel Conţac („Am fost cândva la un curs al lui Andrei Pleșu despre parabole […]”). Dacă nu aş fi aflat că volumul scris de Andrei Pleşu despre Parabolele hristice erau precedate de cel puţin un alt studiu academic, probabil aş fi împlinit suspiciunea de care vorbeşte domnul Pleşu în introducerea cărţii (pag.7-8) faţă de „un intrus (în domeniul studiului teologic – n.m.) deopotrivă prezumţios, insuficient „îmbisericit” şi, pe alocuri, prea disponibil pentru autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului”. Mesajul transmis de Andrei Pleşu, la lansarea cărţii, „colegilor săi din intelectualitatea laică” şi Bisericii Ortodoxe Române poate fi citit, printre altele, aici. O conferinţă a d-lui Andrei Pleşu intitulată „Parabolele lui Iisus – o analitică a receptivităţii” poate fi urmărită pe blogul pastorului Marius Cruceru, aici.