Arhive lunare: Ianuarie 2012

Povestea Roşiei Montane

A existat cândva în judeţul Alba, Munţii Apuseni, o comună numită Roşia Montană….  în componenţa ei, intra un sat, tot montan şi la fel de roşu – asta pentru că stătea în Valea Roşie, prin el trecea râul Roşia, iar acest râu era bogat în minerale, în special fier, care fier înroseşte tot. Toţi ar da să aibă un rău din care să bea… dar problema cu acest râu era că avea şi prea mult zinc, şi prea mult fier, şi prea mult arsenic, deci treaba era roşie de tot şi nu puteai bea din apa aceea…..   

La Roşia Montană existau şi zăcăminte de aur, care aur e foarte auriu, strălucitor şi valoros, deşi, noi oamenii, nu prea ştiam ce să facem cu el… îl topeam şi-l făceam lingou, bijutirie, statuie, uneori coroană, sau poleiam pereţii cu el. De ce? Ei bine, n-am nici o idee, dar aşa făceam pe atunci. În fine, chestia cu acel aur era că e foarte timid şi stătea ascuns în stâncă, iar oamenii lacomi trebuiau să sape ca să dea de el. Acest lucru dura ore bune, de fapt, ani, şi nu unu, doi, ci zeci, sute.  Pentru miner, nu era problemă – dădea cu târnăcopul în piatră o ziulică întreagă, scotea grăunţe de auraş şi se ducea la culcare – însă acel miner avea un şef care noaptea nu prea izbutea să doarmă. Se găndea tot timpul cum să scoată aurul mai repede din piatră.   

Într-o zi, a auzit şeful de la un intim de o substanţă numită “cianură”, care putea să topească piatra în câteva minute dar să lase aurul intact. Exploatarea cu cianuri era o metodă rapidă şi eficientă. Şeful ar fi aplicat-o imediat, dacă zăcământul i-ar fi aparţinut în totalitate, însă poticnirea venea din faptul că nu avea nici contract cu Mama Natură sau Tatăl Timp, nici cu Baba Dochia sau Meşterul Manole, nici măcar cu Coana Alba şi Împăratul Traian: el luase Alburnus Maior în arendă şi, pe deasupra, era şi străin, adică venea din străinătate, şi nu putea face tot ce voia în ţara unde venise. 

Şi-atunci, ce să facă? Prima piedică îi era legea, căci nu avea aprobare de la Înţeleptul Politichiu. Şi-atunci, căci aşa se făcea pe vremea aceea, şi-a luat un avocat să-l reprezinte, adică un cunoscător al legislaţiei. Dar cum constituţia era cam şubredă pe vremea aceea, adică se schimba cam de la fiecare mandat – căci politichii nu erau pentru totdeauna – şeful s-a gândit să grăbească lucrurile cu o mică remuneraţie. Am uitat să-ţi spun că, în acele timpuri, politichii nu puteau să-şi după la îndeplinire sarcinile dacă nu primeau şi o sumă de bani în schimb, pe căi neconstituţionale. Populaţia de pe atunci numea această practică “dare de mită”. Şi-acum, poate o să ma întrebi: “Dar ce, erau câini?”. Eu îţi voi răspunde: “Nu, nu erau câini, ci o specie pe cale de dispariţie, dar nu a lor, ci a banilor”. Dar ideea că, până la urmă, cu un ban, cu doi, cu o mie, poate chiar mai mult, şeful a reuşit să primească toate aprobările de la politichii, iar avocatul a rămas şomer. În general, mai toţi afaceriştii multimilionari sau multimiliardari fără un trecut murdar renunţau la serviciile avocaţiilor lor după ce aflau că în inimile politichiilor, legea nu-i din piatră…. 

Deci, de prima piedică, şeful trecuse. Acum era în conformitate cu legea. Însă, vezi tu, pe atunci, populaţia ţării noastre nu avea deloc încredere nici în legi, nici în clasa politică. Întâi, s-au revoltat ecologiştii, apoi academicienii, apoi economiştii, apoi reprezentanţi ai mai tuturor claselor sociale. De ce? Păi, exploatarea cu cianuri nu era o treabă frumoasă – construiai un bazin de dimensiuni enorme, cu care să împrejmuieşti zăcămintele aurifere, turnai cianuri, se topea stânca şi adunai aurul – dar consecinţele erau îngrozitoare:

– În primul rând, era argumentul ecologic: în urma acestei practici rămânea în inima ţării un bazin imens plin cu cianuri, care cianuri sunt foarte toxice şi nu se evaporă niciodată. Apoi, dacă se fisura acel bazin, impactul asupra mediului ar fi fost catastrofal.

– În al doilea rând, era argumentul economic: deşi s-ar fi obţinut rezerve foarte mari de aur pentru România, cea mai mare parte din câştiguri o lua corporaţia şefului, care era străină, iar după ce termina exploatarea ne lăsa de izbelişte. Apoi, această tehnică de cianurizare nu corespundea normelor de exploatare durabilă, adică dacă ar fi fost pentru o vreme create mii de locuri de muncă – care nu se prea găseau în România de atunci – exploatarea s-ar fi terminat în decursul a 10 ani dar, după aceea, ar fi rămas şomeri şi cei veniţi la muncă, şi cei care munciseră înaintea lor;

– în al treilea rând, era argumentul istoric şi cultural: exploatarea ar fi dus la distrugerea sitului arheologic vechi de 2000 de ani, moştenit de la strămoşii noştri romani;

– în al patrulea rând, era argumentul antropologic: exploatoarea ar fi necesitat strămutarea populaţiei locale, demolarea clădirilor, bisericilor şi mutarea cimitirelor de la Roşia Montană. Pentru că nu putea face strămutarea cu sila, compania a încercat să momească localnicii cu avantaje sociale şi financiare, însă unii dintre ei nu au cedat în faţa acestora, nevrând a abandona pământul părintesc, a renunţa la moştenirea culturală a zonei şi a tulbura locul de veci al înaintaşilor lor;

– în al cincilea rând, era argumentul politic: exploatând cu cianuri un zăcămint aurifer dintr-o zonă cu o vechime de două milenii din mijlocul unei ţări membre a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, stat aderent la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi creat un precedent nedorit, contrar atâtor pacte şi tratate pentru protecţia mediului;

– iar în al şaselea dar nu în ultimul rând, era argumentul moral: oameniilor nu li se părea corect ca, pentru îmbogăţirea lor personală, o întreprindere străină să exploateze resursele minerale a unui stat iar conducătorii acelui stat, din aceleaşi considerente economice, să le permită să faceăacest lucru, în ciuda cunoaşterii a tuturor celor cinci argumente anterioare, precum şi multe altele de altă natură……

 

“Incredibil! Şi cum s-a terminat toată povestea?”, îmi spui.

Iar eu. tac….

 

Răspunde-mi tu: Cum se va termina povestea exploatării cu cianuri a bazinului minier de la Roşia Montană?

Dacă acest “proiect” trece, spune-mi: Ce le vei spune celor care te întreabă ce ai făcut TU pentru a-l împiedica?

Dar, şi mai important, dacă barajul ce ar conţine cianurile se fisurează, CE VEI FACE CÂND ROMĂNIA VA FI AUTOAREA UNEIA DINTRE CELE MAI MARI CATASTROFE ECOLOGICE DIN ISTORIA CONTINENTULUI?

 

Răspunsul nu mi-l vei da mie, nici ecologistului, nici economistului, nici istoricului, nici intelectualului, nici geografului, nici geologului, nici politicianului, nici judecătorului, ci părinţilor, fraţilor, surorilor, copiilor tăi, dar, până la ei, ţie însuţi.

Găseşte un răspuns chibzuit la cele trei întrebări de mai sus, până nu e prea târziu în ţara ta, în oraşul tău, pe strada ta, în casa ta….        

Reclame

3 comentarii

Din categoria Casa pierduta

Vidanjorul Canalelor TV

Pe când eram mai adolescent decât sunt acum, urechiile mele au auzit multe insulte.

Puţine adresate mie.

Dar asta nu înseamnă că nu mă jigneau.

Deşi sensul insultei, nici eu, nici cei care o foloseau, nu îl înţelegeau.

Puţine insulte au un sens anume, doar jignesc şi atât, fără să atribuie o însuşire anume celui căruia îi sunt adresate.

 

Însă nu mă interesează în acest moment teoria insultelor cât o anumită insultă.

Nu contează care este, ci însemnătatea ei.

 

Conform dicţionarului, “definiţia” “vulgară” este:

1. (om) răuvoitor. 2. (om) antipatic. 3. (om) zgârcit

 

Conform aceluiaşi dicţionar, sensul “adevărat” este de vidanjor.

Şi atunci, mă întreb: Cum poate vidanjorul să fie “răuvoitor” sau “zgârcit”!?!

 

“Antipatic”, da, aşa este, pentru că dificila sa meserie, una respingătoare, se imprimă asupra sa, dar cum poate cineva să spună că doreşte răul lumii sau este egoist?

Când el lucrează în condiţii îngrozitoare, îşi sacrifică curăţenia, sănătatea, dispoziţia, respectul de sine, toată viaţa chiar, pentru ca cetăţenii ţării să-şi poată arunca mizeriile?  

Când el curăţă canalul prin care se scurge ce este mai murdar, duce la capăt o treabă pe care foarte puţini cetăţeni ai ţării ar putea să o facă?

Când poporul şi statul beneficează toţi de serviciile nobile aduse de acest individ?

 

“Dar ce face vidanjorul?”

Cum ce face? Curăţă canelele!

Care canale? Cum care! TV!!!

Da, prin canalele TV se scurg cele mai mizerabile transmisii, pe care “poporul” le urmăreşte cu atâta interes, iar el, pătându-şi mâinile de uleiul minciunilor, inhalând fumul imposturii, electrocutându-se cu curentul politic, curăţă antena naţională!

 

Priviţi-l cât de ingrozit îşi duce la capăt meseria:

Grea treabă.....

OBSERVAŢII PE DESEN: (1) Canalele TV trebuie curăţate zilnic, de vreo 1-2 ori (la ştiri bune), de 4-5 ori (la ştiri triste), de 10-15 ori (la ştiri rele), de 20-35 (la dezbateri politice), de 50-75 (la discursuri prezindenţiale) şi de 10-200 (la mondenităţi).

(2) Capacul de canalizare TV plutitor este o nouă invenţie, la modă mai nou datorită nemiloasei campanii de promovare a produsului! 

(3) Telecomanda suspendată este o procedură standard, aplicată în cazul unei zile în care “nu sunt ştiri” iar vidanjorul poate să-şi ia liber. Precizare: niciodată nu are prilejul să o folosească.

(4) Politicianul de pe ecran este Radarul, intrat în sfera politică pentru a “detecta” greşelile de exprimare făcute de “oamenii de stat” jos, în picioare şi la cârma ţării!

(5) Iertaţi radarul pentru falsele promisiuni de pace făcute. Ştiţi voi, este an electoral!

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata

Un Metal mai uşor ca…. Puful de Păpădie?

Un grilaj metalic deasupra unui puf de păpădie. Această imagine este într-adevăr foarte fascinantă. Mă duce cu gândul la o coajă de ou susţinând o cărămidă, o scobitoare peste care este pus un teanc de cărţi, o furnică purtând în spate o fărâmă mare de pâine, un deget susţinând o nicovală, ce mai!, un pământean muritor ţinând pe spate bolta cerească.

Toate aceste peisaje sunt foarte dinamice: primele şi ultimele două se vor schimba instantaneu, cu prăbuşirea imediată a corpului nevoit să suporte un lucru mai greu decât el. Numai furnicuţa îşi va continua drumul: ea este o insectă uimitoare, care poată căra lucruri cu o greutate de 100 de ori mai mare decât a ei.

Nu am fi crezut că păpădia este şi ea o furnicuţă…. cred că nu-i, din moment ce şi-un ghemotoc de hârtie, o bucăţică de polistiren sau un păhărel de plastic o strică. Cu grilajul trebuie să fie ceva special: micro-latticele metalice sunt o structură de nanotuburi din carbon creată de o universitate californiană, fiind cel mai uşor material solid din lume.

Însă este solid numai din punct de vedere al stării de agregare: dacă ne-am lua după alcătuire, în care intră 99,99% aer, am zice că-i gazos. Secretul este că acest aerogel (sau “fum îngheţat”, cum i se mai spune) este “o reţea de tuburi goale interconectate cu o grosime de 1000 de ori mai mică decât cea a părului uman” (spune Tobias Schaedler, principalul autor al lucrării). Deci acele tubuleţe reprezintă procentul solid de 0,01% (proiectat cu ajutorul unor măsurători în nanometri, microni şi milimetri), iar între ele se află…. aer!?! Exact.

V-aş spune şi proprietăţile acestor micro-lattice metalice, însă mai important decât acestea sunt aplicaţiile. Aflând această ştire, am putea spune: “A, da, interesant, şi ce-i cu asta?”. Păi, aerogelul ar putea fi folosit pentru electrozii bateriilor, absorbţia şocurilor electrice şi vibraţiilor sau chiar înmagazinarea energiei, ţinând cont de abilitatea sa de a se comprima şi a se întoarce la starea iniţială.

Noul material seamănă, în mai multe feluri, cu Turnul Eiffel, fiind aproape o oglindire la scară micrometrică a acestei structuri mult mai mari. Adevărul este că, dintotdeauna, mărimea a fost importantă pentru om. Chiar şi în prezent, unii se întrec să facă cele mai mari, grele sau înalte clădiri, alţii, cele mai mici, uşoare sau scurte obiecte….

Un comentariu

Din categoria Universale

Povestea Esenţialelor Pierdute

Casa unui om arde. Maldărele din care iese fumul reprezintă numai o locuinţă ruinată ce ia fost dragă în anii folosinţei şi cu care face plăcute asocieri. Una câte una, cu trecerea zilelor şi săptămânilor, mai întâi îi e dor de asta, apoi de aia, apoi de ailaltă. Şi după aceea renunţă la acel lucru dacă află că era în aceea casă. Tot timpul acel lucru este un esenţial – este unic. Nu poate fi înlocuit. Era în aceea casă. Este pierdut pe veci. Vor urma anii dinainte ca povestea esenţialelor pierdute să se termine, şi numai atunci acel om va realiza cu adevărat cât de mare este pierderea sa.” – Mark Twain (1)

 

Anii ’20. Oraşul Piteşti. Casa Familiei Laslo era una mare, cu multe încăperi, fiecare găzduind numeroase obiecte. Asocierile plăcute puteau fi făcute nu numai cu locuinţa ca întreg, ci şi cu fiecare cameră în parte.

O găleată cu ulei. Un chibrit. O răutate imensă. O ură îngrozitoare. De aceste patru lucruri a fost nevoie pentru a da foc la casă. Cine a făcut-o? Un om care nu că nu îi avea la inimă, dar îi detesta, îi ura din tot sufletul pe unguri, iar membrii familiei Laslo erau, în accepţiunea acestui ticălos, patru ”bozgori nenorociţi”.           

Fumul iese din acoperiş. Flăcările cuprind scândurile. Casa este în flăcări. Familia Laslo nu poate decât să privească disperată cum locuinţa lor este redusă la aşchii şi cenuşă. Pe vremea lor, n-aveai cum să opreşti un incendiu.

Fireşte, în Piteştiul interbelic nu erau hidrante, iar pompierii nu prea umblau pe acolo: vremurile de eroism ca cel de pe Dealul Spirii apuseseră demult. Singura şansă aparentă de a salva o casă în flăcări era să aduci apă cu găleata din lac sau de la râu, însă acest lucru îşi dovedeşte, în cele din urmă, inutilitatea: nici măcar picioarele unui om disperat nu pot face drumul de la Argeş înapoi de zeci de ori.

După ce s-a stins focul, nu a rămas nimic, numai maldărele unei clădiri ruinate. Când rămâi pe străzi, primul lucru la care tânjeşti este un acoperiş primitor deasupra capului. Nu-l mai ai. Apoi, te uiţi la ce ţi-a mai rămas: lui Ştefan, Mariei, Anei şi Elizei Laslo nu le mai rămăseseră decât o lingură, o ceaşcă şi hainele de pe ei.

Trec zilele şi începi să duci dorul patului, mesei, scaunului, şemineului, dulapului cu provizii…… trec săptămânile şi simţi nostalgia acelor vremuri frumoase, când aveai visteria plină, iar de Crăciun îţi invitai vecinii într-o casă decorată cu beteală şi le dădeai danii….  

Trec lunile şi, chinuindu-te să agoniseşti bănuţ cu bănuţ, venind zile în care nu ai ce mânca sau ce bea, plângi după vremurile în care masa era plină de bucate şi nu trebuia să duci grija banilor…..

Trec anii, iar după ce, în fine, ai trecut peste ce era mai rău, începi să-ţi aminteşte de tablourile cu familia, de cărţile din bibliotecă, de obiectele moştenite din strămoşi, toate distruse în flăcări, şi doar atunci îţi dai seama că…. ceea ce ai pierdut nu mai poate fi recuperat……

4 aprilie 1944. Bucureşti. Un avion. O bombă. Un pilot. O misiune. De aceste patru lucruri a fost nevoie pentru a face praf casa lui Ion Vişan şi a soţiei sale, Eliza. De două ori, bunica mea şi-a pierdut locuinţa, cu tot ce era în ea.

 

Se pare că povestea esenţialelor pierdute nu se termină, ci continuă până la sfârşitul celeilalte poveşti, a firului vieţii, cel cu început şi capăt.

 

CITAT: (1) “A man’s house burns down. The smoking wreckage represents only a ruined home that was dear through years of use and pleasant associations. By and by, as the days and weeks go on, first he misses this, then that, then the other thing. And when he casts about for it he finds that it was in that house. Always it is an essential – there was but one of its kind. It cannot be replaced. It was in that house. It is irrevocably lost. It will be years before the tale of lost essentials is complete, and not till then can he truly know the magnitude of his disaster.

2 comentarii

Din categoria Casa pierduta

Cum se plâng eroii….

Pe 18 decembrie 2011, s-a stins un patriot ceh, un erou,Václav Havel.

Pe 17 decembrie, cu o zi înainte, murise un dictator corean, Kim Jong-Il.

 

Moartea lui Havel a fost anunţată au lacrimi în ochi.

Moarea lui Kim a fost anunţată cu bocete dar fără nici o lacrimă.

 

Au murit mulţi dictatori, dar nicăieri nu au primit strigătele populaţiei.

Mao a primit trei minute de tăcere.

Pe Stalin l-au ţinut în mausoleum, apoi l-au dezgropat şi uitat lângă zidurile Kremlinului.

Franco a primit o simplă înmormântare.

 

Alţi dictatori nu au ajuns nici până aici.

Hitler, Mussolini, Ceauşescu, Idi Amin, Saddam, Gaddafi

Ei au plătit pentru păcatele lor în timpul vieţii pe pământ sau, mai bine zis, la sfârşitul ei.

 

Castro, Mugabe, Chávez, ei de ce sfârşit credeţi că o să aibă parte?

În nici un caz cel pe care-l va primi Kim Jong-Un, dacă coreeni nu învaţă nimic.

 

Unui mare conducător sau unui erou al ţării nu-i trebuie nici strigăte, nici urlete, nici plecăciuni.

Doar să aibă parte de o moarte demnă, o înmormântare rezonabilă şi să nu fie uitat.

 

Cu mult timp înainte să apară cultul personalităţi, acum aproape 2400 de ani, Mencius spunea:

“Niciodată oamenii nu-şi vor supune inimile celui care foloseşte puterea pentru a le forţa obedienţa, ci vor îngenunchia doar din cauză că nu au putere să reziste. Dar când se supun dreptăţii, ei o vor face sincer şi vor fi fericiţi din adâncul inimii lor”

 

Şi, ca să închei cu memoria unui adevărat patriot, un neamţ care a fost mai român decât alţi români,

Voi conduce ca un bun român

citiţi cuvintele de despărţire scrise de un militar care şi-a luat adio de la regele său mai frumos decât orice scriitor:

 

Plâng ostaşii faptelor “cruciuliţei albastre”; plâng cei 260 de copii al Măriei Tale. În sufletul lor dimineaţa de Sf. Ilie a înmuiat oţelul faptelor şi, pe obrajii sărutaţi de Măria Ta, au început să se furişeze astăzi lacrimi.

Ai încredere în fii ţării. Au trecut treisprezece ani de veghe, de muncă fără răgaz, de sacrificii. Lasă grijile, lasă truda – eşti obosit – dormi, Măria Ta. 

Acolo sus, cavalerii plecaţi înainte Măriei Tale îţi vor ieşi în cale. Te va primi înţeleptul regel Carol, cu Marele Mihai şi mult chinuitul în trecerea lui prin această lume Avram Iancu…. 

Şi cei care au muncit în această ţară te vor fi primit ca regele muncii, şi cei care au suferit ca Regele suferinţei, iar cei care au birut, ca pe un biruitor ce s-a biruit pe el însuşi. 

Căci dacă n-ai fi fost rege, Măria Ta, te făcea fapta rege – Gheorghe Bâgulescu, 23 iulie 1927

2 comentarii

Din categoria Eroi adevarati

Cina cea de taină

Zise Crist: „O să mă vândă
Unul dintre voi!” Şi-amară
I-a pătruns atunci durerea
Pe-ucenici, şi-L întrebară:
Doamne, eu?

Şi Ion nestrămutatul,
Vai, şi Petru, plin de spaimă,
Şi ‘mprejur din nou cu toţii
Tremurând pe rând îngaimă:
Doamne, eu?

Ce să zic atunci eu, biata,
Eu cu inima mea slabă –
Când şi cei tari în credinţă,
Când şi însăşi stânca ‘ntreabă:
Doamne, eu?

(Poezie de Carmen Sylva)

4 comentarii

Din categoria Cina cea de taina