PLANUL DOCUMENTARULUI

0:00 – 0:15: Intro

0:16 – 2:00: Introducere (Titulescu, ‘Un om al Europei’)

2:00 – 2:40: Relaţii familiale: nepotul de soră al pictorului Theodor Aman, fiul magistratului Ion Titulescu

2:40 – 4:15: Studii în Franţa: Facultatea de Drept la Sorbona

4:15 – 7:05: Profesor universitar la Iaşi (4:15 – 5:10) şi Bucureşti (5:10 – 7:05)

7:05 – 8:20: Avocat şi interpret al legislaţiei

8:20 – 9:00: Membru titular al Academiei Române

9:00 – 10:45: Membru al Partidului Conservator-Democrat, prezidat de Take Ionescu

10:45 – 11:30: Deputat în Parlamentul României

11:30 – 12:05: Un mare orator: Discursul anuntând poziţia României faţă de Primul Război Balcanic (1912 – 1913)

12:05 – 12:25: Ministru de finanţe (guvernul Ion I.C.Brătianu)

12:25 – 14:20: La conferinţele de pace pentru obţinerea unităţii naţionale (1919 – 1920)

14:20 – 15:30: Ministru de finanţe (guvernul Alexandru Averescu): Legea impozitelor

15:30 – 18:30: Politica externă: Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Marea Britanie

18:30 – 19:00: La Geneva: Delegat al României (18:30 – 19:00) şi Preşedinte al Societăţii Naţiunilor (19:00 – 21:45)

21:45 – 23:00: Tratate externe: Semnatar al Înţelegerii Balcanice şi Acordului cu Uniunea Sovietică (de cealaltă parte: Maxim Litvinov)

23:00 – 24:30: Trecerea în nefiinţă: Înmormântarea la Cannes, apoi reînhumarea la Braşov

24:30 – 25:39: Moştenirea

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Nicolae Titulescu.
Viața. Activitatea politică și diplomatică.
Film realizat de TVR Internațional cu ocazia a 120 de ani de la nașterea lui Nicolae Titulescu (1882-1941).

Vezi articolul original

A-ţi înfrunta teama…. De ce mi-e teamă?

Se întâmplă ca, în acele momente de hotărâre a unor oameni de a pune “piciorul în prag” şi a  “zdrobi” din viaţa lor o temere iraţională faţă de un anumit lucru, să experimentez un sentiment de teamă faţă de o eroare de “ţinţă” a furiei.

“A-ţi înfrunta teama” este vădit o expresie eronată deoarece teama este “o stare de neliniște provocată de un pericol care te amenință, de un rău care ți se poate întâmpla”, deci o “alarmă lăuntrică”, iar a înfrunta înseamnă “a ţine piept, a rezista cu curaj”.

Ţinând cont că frica este un sentiment prevăzător simţit în faţa unei primejdii, eu unul n-aş vrea să o înfrunt, pentru că ea nu vine de la “necurat” ci de la prudenţa infinită de care dă dovadă organismul nostru.

Corect este “a înfrunta lucrul de care îţi este teamă”, iar pe cei ce nu fac diferenţa între simţământ şi destinatarul lor, îi invit la o luptă imaginară cu “bunul simţ”:

Frică, piei!

Observaţii pe desen: 1) Individul furios din imagine este insul hotărât să prindă curaj, fumuleţul maroniu este spaima – produs al raţiunii – iar dincolo de “scutul” ei se află duşmanul propriu-zis, cel de care le e teamă toţi cei ce folosesc expresii incorecte.

2) De luat în seamă un lucru: Dacă vreodată ţi-e teamă să înfrunţi lucrul de care ţi-e teamă, mai bine rămâi cu temerea ta decât s-o înfrunţi şi să fii pus faţă în faţă cu temutul, inspiratorul de teamă.

3) Radarul îi salută pe fricoşi!

SCHEMA DISCUŢIEI

0:00 – 0:20: Intro “Lumea văzută de aproape”

0:20 – 2:10: Introducere cu muzică şi imagini din Casa Titulescu

2:10 – 5:00: Introducerea făcută de Neagu Udroiu, prezentator TVRM

 

George G.Potra despre:

5:00 – 7:15: …. nemenţionarea lui Titulescu în 70 de pagni dedicate politicii externe a Romaniei

7:15 – 9:45: ….“întâlnirea” sa cu Titulescu (1964) şi încercările de restituire a personalităţii sale în ‘Panteonul României’

9:45 – 12:50: …. “Ce semnifică Titulescu?”

12:50 – 18:40: ….. Nicolae Titulescu, un om implicat în unitatea naţională (12:50 – 17:10) şi pacea globală (17:10 – 18:40)

18:40 – 22:55: ….. începuturile lui Titulescu (LONDRA)

22:55 – 26:00: ….. Titulescu şi chestiunea economico-financiară

26:00 – 27:30: ….. Titulescu şi sentimentul patriotic

27:30 – 32:00: ….. Titulescu la Geneva, pe timp de pace şi război

32:00 – 34:25: ….. Titulescu într-o biserică coptică din Addis Abeba

34:25 – 41:25: ….. demiterea lui Titulescu din guvernul de la Bucureşti şi înlăturearea lui din viaţa politică a României

41:25 – 45:25: …… interferenţe Iorga – Titulescu

25:25 – 49:00: …… critica adusă omului politic Titulescu

49:00 – 53:15: …… meritele şi importanţa lui Titulescu

53:15 – 56:00: …… moştenirea şi opera lui Titulescu

56:00 – 57:00: …… două volume viitoare, cuprinzând arhiva lui Titulescu

57:00 – 59:00: …… ‘asasinarea’ memoriei marilor personalităţi

 

59:00 – 1:00:00: Concluzia discuţiei: “Avem nevoie în continuare de Titulescu!”

Cutia cu vechituri a lu' Potra

Interviu acordat George G. Potra lui Neagu Udroiu (TVRM), privind personalitatea si viata lui Nicolae Titulescu.

Vezi articolul original

A.D.Xenopol: Jubileul 165 între ieri şi astăzi

A.D.Xenopol, istoricul cu favoriţi

EVENIMENT: 165 de ani de la naşterea istoricului Alexandru Dimitrie Xenopol (1847 – 2012) 

PLAN TEORETIC: Autor al lucrării “Istoria Românilor din Dacia Traiană” (1888 – 1893), publicată în şase volume (4000 de pagini), prima sinteză a istoriei poporului român de la ramura geto-dacă a tracilor până la unirea moldo-valahă de la 1859. 

PLAN PRACTIC: Principalul combadant (1884) al Teoriei Imigraţioniste (1871) a lui Robert Roesler, conform căreia poporul român s-a format numai la sud de Dunăre, teorie marcată de considerente politice (demonstrarea întâietăţii poporului maghiar în Transilvania).

 

Întrebare: În ce zi a lunii martie s-a născut A.D.Xenopol: 23 martie (conform chiar spuselor acestuia în “Istoria ideilor mele”) sau 24 martie (conform altor surse, nedezvăluite)? 

Observaţii: (1) La 23 martie 1847 a izbucnit un mare incendiu la Bucureşti – ce nu a putut fi stins decât după două săptămâni (la 4 aprilie 1847) – în urma căruia a ars 20% din suprafaţa capitalei. Dezastrul ar fi putut prilejul creeri unei confuzii în actele de naştere a lui A.D. Xenopol, dacă domnia sa s-a născut la Bucureşti şi nu la Iaşi!

(2) La 23 martie 1847 se sărbătorea, după Calendarul Iulian, Paştele ortodox. S-ar fi putut ca sărbătorile pascale să fi dus la întârzierea declarării naşterii copilului de către familia Xenopol?

Discriminarea lexicală

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este unul persecutor: minorităţile etnice, populaţiile migratoare din vechime sau chiar popoarele contemporane capătă, pe lângă sensul privitor la populaţie, semnificaţie de insultă.

 

Vandalii de neam germanic care au jefuit Roma (410) sunt “oameni necivilizaţi, barbari, care distrug valori culturale şi artistice”.

 

Turcii vorbitori de limbă aglutinantă, neclintiţi în religia islamică sunt “oameni foarte încăpăţânaţi, care nu vor să înţeleagă, care nu vor să ţină seamă de nimic”.

Aceeaşi turci care-au dat năvală în ţările româneşti sunt – chipurile – unicul motiv de grabă a unui om: dacă n-ai temei pentru grăbire, aproapele îţi zice să te calmezi, că “nu dau năvală turcii”.

 

Avarii aşezaţi în Câmpia Panoniei în timpul marilor migraţiuni de la începutul evului mediu au ajuns, datorită unui franţuzism (avare) şi un latinism (avarus), “oameni zgârciţi, lipsiţi de generozitate, care nu dau din bunurile lor”.

 

Evreii din Israel şi Iudeea sunt, cică popular sau familiar, jidanii, oamenii care “umblă cu înşelăciuni” şi “nu ies la seceră”, “afaceriştii lipsiţi de scrupule”.  

 

Rromul originar din India răspândit în mai toate ţările Europei are un singur “r” şi este, de fapt, ţigan, omul care “se mută cu şatra foarte des”, “se înceacă la mal”, “îşi laudă ciocanul” şi are “apucături urâte, rele”.

 

Ungurul este “bozgor” numai popular, termen de etimologie necunoscută (slavă sau română) şi sens improbabil, în maghiară (“om fără de ţară”), folosit oricum depreciativ.

 

Franţuzitul este, învechit şi familiar, omul care “imită servil obiceiurile franceze” sau “întrebuinţează în mod nejustificat cuvinte şi expresii franceze”.

 

Englezul este, în argou (al cui?), ca turcul (“persoană care nu înţelege nimic”) şi ‘omul cu sânge rece’ (“persoană flegmatică şi nepăsătoare”).

 

Rusnacul nu e rusul, ci ucraineanul din ţara natală sau Austro-Ungaria.

 

Neamţ e nu numai germanul, ci şi austriacul.

 

Iar sinonimele date pentru “român” sunt “persoană”, “creştin”, “ţăran”, “iobag”, “vecin”. 

 

Cum se poate aşa ceva?

Şi nu mă refer cum s-a putut ca gramaticienii să fi cuprins în dicţionar astfel de discriminări lexicale, ci cum de încă n-au fost chemaţi în faţa Tribunalului European pentru judecarea cazurilor de “segregaţie rasială”….. 

“EU RO, ÎNCOTRO?”

Neuitarea Geniului

Reblog: Titulescu. Neuitarea Geniului – de George G. Potra (Cutia cu vechituri)

Nicolae Titulescu în 4 puncte

1) Viziunea utopică: O pace dreaptă şi binefăcătoare, fără învinşi şi învingători

2) Simţul patriotic: În primul rând, sunt român!

„Eu care sunt pământean, adânc pământean [….] (şi) particip de atâţia ani la viaţa internaţională [….] am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul ei!“ – Nicolae Titulescu

3) Sacrificiul pentru idealuri

„Cei ce mor pentru o idee sunt eroi al căror unic testament este un singur cuvânt: continuaţi!“ – Nicolae Titulescu

4) Moştenirea lăsată

„Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, căci m-am străduit să aprind lumina“

Comentariu personal (V.M.T.): Nicolae Titulescu nu a fost nici un chibrit stins, nici o candelă, nici un far, ci o Stea Polară.

REPERE ÎN TIMP: 130 de ani de la naşterea (4 martie) (1882 – 2012) & 71 de ani de la moartea (17 martie) (1941 – 2012) lui Nicolae Titulescu

MAI MULT: Cutia cu Vechituri – Tag: Nicolae Titulescu 

FonetiKakos

Cacofonia (din grecescul “kakophonia” – ‘sunet urât’) este, prin definiţie, “orice îmbinare de sunete care produce un efect acustic neplăcut sau trezeşte asociaţii nedorite”.

Deşi vorbitorul de limbă română obişnuit crede că se face vinovat de ‘urâţenie fonetică’ numai la îmbinarea silabelor “kakosice” (ca, că, co), este la fel de culpabil seseitul (se scursese secunda), sasaitul (adresa sa s-a schimbat), şişiitul (iarăşi îşi înşiră), luiluitul (fratelui lui), leleitul (copilele le legănăm), mamaitul (mama mea m-a mascat), ceceitul (să specifice ce cetăţeni), cacumitul (ca cum), cacaitul (ca canarul), aaitul hiatist (a asculta) şi mulţi alţi ‘infractori’.

 

Pentru a intra în ‘legalitate fonetică’, vorbitorii de limbă români au recurs la două şiretlicuri, reuşind numai să crească rata ‘intracţionalităţii gramaticale’: metoda ‘ca şi’ (însoţirea adverbului ca de adverbul şi, chiar în construcţii imposibile în care sensul lui ‘ca’ este ‘în calitate de’) + practica virgulei (introducerea artificială a cuvântului ‘virgulă’ în vorbire, prin care nu se realizează decât transformarea unei greşeli fonetice [cacofonia] într-una semantică [cacologie]).

 

Deşi fenomenul de evitare a cacofoniilor a luat amploare la începutul secolului XIX iar, până atunci, nici chiar marii autori (Cantemir, Neculce, Bălcescu, Maiorescu) nu le evitau, frecvenţa ‘cazurilor penale de disonanţe’ este în creştere. 

Pe de o parte, sunt cei care le consideră inevitabile, pe de altă parte, sunt cei care, prin exerciţiu, au reuşit să-şi dezvolte o exprimare orală şi scrisă îngrijită, lipsită în mare parte de greşeli sau disonanţe, iar la mijloc sunt sărmanii care încearcă să le evite cu orice preţ, chiar în detrimentul corectitudinii, folosind exprimări cu defecte încă şi mai mari decât simplul caracter inestetic al cacofoniei.

 

Curentul anticacofonic s-a răspândit la primarii comunelor (care au schimbat numele unor localităţi precum ‘Cacova’), la criticii literari (care scriu prenumele unor personalităţi precum Caragiale numai prescurtat) şi la….. fetele bune de însurătoare care poartă nume cu ‘tentă kakosică’ (Rodica, Viorica, Monica), ce nu vor să ia de soţ un domn al cărui nume de familie este ‘în ton’ cu prenumele lor (Coman, Codrea, Culcer). Deşi ultimele din listă pot face un compromis (prezentarea inversă, drept Coman Rodica, nu Rodica Coman), sunt unele fiinţe sărmane a căror nume sunt ‘tăioase’ pe ambele părţi (oricum s-ar prezenta, Calinca Caraca tot Caraca Calinca este).      

 

Interesant este că, pe când ‘kakosiştii’ se chinuie zi de zi să evite împreunarea silabelor disonante, academicienii admit unele expresii de natură religioasă (Biserica catolică), ştiinţifică (stenoză aortică calcificată, fizica cuantică), literară (Ion Luca Caragiale), economică (banca comercială), istorică (epoca capitalismului), morală (etica cavalerească), agricolă (munca câmpului), deşi este posibilă uzitarea unor termeni înlocuitori (1).

 

CONCLUZIE: Limba română este supusă unui constant proces de ‘vindecare fonetică’, însă un ‘tratament’ precum metoda “ca şi” sau practica virgulei este dăunător ‘sănătăţii gramaticale’. Singura soluţie de combatere a cacofonismului este efortul comun al vorbitorilor de limbă română de a deprinde o exprimare corectă prin care, pur şi simplu, să ajungă foarte rar la….. ‘mutaţii kakosice’.

În caz contrar, cea mai mare parte a populaţiei va suferi de o boală incurabilă numită…. sindrom FonetiKakos!

 

Notă: (1) Biserica creştinilor catolici, stenoză aortică tip calcifiat, ştiinţa fizicii cuantice, Caragiale Ion Luca, banca de comerţ, epoca sistemului capitalist, etica unui cavaler, munca pe câmp     

La ceai cu PICROmigdale amare

Pricomigdala apare, într-o carte de bucate, ca fiind o “prăjitură uscată preparată din albuș de ou, zahăr și migdale ori alune sau nuci”.

Sensul dintr-un dicţionar explicativ ar fi acelaşi, numai că diferă forma cuvântului: picromigdală. Ambele variante sunt acceptate şi, totuşi, gramaticienii preferă a doua variantă, considerată cea corectă. De ce?

Sensul iniţial al cuvântului grecesc “pikramígdalon” era de “migdală cu gust amar” (pikros = amar).

Mai târziu, probabil printr-o “experienţă culinară” mai “dulce”, picromigdala a devenit  prăjiturica delicioasă preparată în casă.

Trecând prin bucătăriile româneşti, denumirea acest preparat a suferit o mică modificare de prefix, devenind pricomigdală.   

De acord, denumirea de picromigdală sună mai “amară”, “rece” şi “savantă”, numele de  pricomigdală fiind mai “dulce”, “cald” şi “literară”, dar….. etimologia neogreacă a cuvântului chiar nu este de luat în considerare?

Fireşte, dacă s-ar folosi numele corect al prăjiturii, nimeni n-ar găsi-o decât cu greu în cuprinsul unei cărţi de bucate, meniul unei cofetării, şi nici un vânzător n-ar ştii ce doreşte clientul său când îi cere aşa ceva.

 

Concluzia? Gramaticianul riguros poate să-şi aştepte comanda la masă mult şi bine, căci ospătăria nu-l va servi…. Cine să fie vinovatul? Amara greşeală din ceaiul lexical….

Pe cei ce nu pot primi ceea ce este chiar în faţa lor din simpla ignoranţă a unor vorbitori de limbă română, îi compătimesc printr-un “picnic” cu “furnici gramaticale”: 

Dulce-i limba şi cuvântul, amar e cusurul lor!

OBSERVAŢII PE DESEN: (1) Chelneriţa din ilustraţie este o doamnă care toată ziua plimbă dulciuri în mână şi (amă)rele pe limbă (fără referiri la culoarea părului, vă rog!)…..   

(2) Înclinarea cofetăriei se datorează erorilor din meniu: fiecare comandă provoacă o mişcare epirogenetică pozitivă (iar regresiunea valului de eroare înghite întreaga clădire)….. sau poate doar desenatorul nu stătea bine pe scaun 🙂

 (3) Copilaşul „pofticios” este tot Radarul: pentru o persoană care zilnic simte acreala gafelor gramaticale, puţin zăhărel ar fi dulce pe papile din când în când (dacă măcar atunci n-ar simţi gustul de pelin)….

“Savantul N. Iorga (a fost) unul dintre cei mai mari istorici ai omenirii (cu toate ocupaţiile lui multiple – literare, ştiinţifice şi politice), (caracterizat fiind de) statura lui uriaşă, barba-i neagră şi stufoasă ce-i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât, (…) pălăria cu boruri mari, neagră aproape în tot timpul anului, gri doar în cursul verii (şi) umbrela-i nelipsită pe care a părăsit-o abia prin anii 1930-1932. 

(Diplomatul pensionar) Charles Adolphe Cantacuzino era un tip caracteristic al oraşului, o figură interesantă în acelaşi timp, rămas parcă din alte vremuri. După aspect, mers şi înfăţişare, părea că e un nobil de la Curtea «Regelui Soare» şi singurul lucru care-i lipsea, în afară de îmbrăcămintea epocii, era peruca. Era înalt, masiv [….] purta părul mare, oarecum în plete […] un guler înalt până la urechi [….] manşete mari, tari şi lungi [….] bastonul (terminat) cu o măciulie de aur masiv [….] pantaloni cu dungi verticale şi foarte strimţi […..] (şi) pantofi sau ghete din piele fină şi subţire (cu) un format foarte ascuţit la vârf. 

(Ziaristul) Anghel Pomescu, zis şi cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statură potrivită, cu oarecare proeminenţă abdominală, pus la punct întotdeauna, îngrijit şi ras proaspăt în fiecare zi. (Avea) mintea vioaie şi (era) foarte volubil în vorbire. 

(Prinţul) Scarlat Callimachi, un strănepot al voievodului făuritor de pravilă, (era) de statură mai mult înaltă decât potrivită, slab şi uscat, niciodată (…) mai gras, (cu) nodul gâtului destul de proeminent, (care) vara (purta) haine relativ modeste (şi umbla) cu capul descoperit, iar iarna (era îmbrăcat) cu o haină scurtă de piele şi niciodată cu palton, având pe cap o căciulă miţoasă, mai mult de cioban decât de orăşean.”

Cutia cu vechituri a lu' Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

Anticarii, în afară de clientela elevilor şi studenţilor, care era destul de numeroasă şi printre care eu mă bucuram de o situaţie privilegiată, fiind tratat ca matur şi oarecum cunoscător al atâtor cărţi şi chestiuni de care ceilalţi habar n-aveau, zic – în afară de aceştia – aveau pe preoţii şi învăţătorii satelor, în trecere prin Bucureşti, şi o clientelă selectă alcătuită din cele mai distinse personalităţi ale ţării. Politicieni, artişti, literaţi, profesori şi erudiţi, oameni de ştiinţă puteai vedea oricând prin faţa acestor dulapuri şi prăvălii de cărţi. Aici am avut posibilitatea să văd, în decurs de 30 ani, pe foarte mulţi şi chiar să cunosc o bună parte din ei, deoarece anticarii mă recomandau totdeauna atunci când mă găseam în preajma lor.

Vezi articolul original 2.117 cuvinte mai mult

 Întâlnirea dintre Meşterul Manole şi Domnul Ministru: Titulescu elucidând ‘adevărul’ artei lui Brâncuşi

(din amintirile lui Vintilă Russu-Şirianu) 

“(1926, discuţie cu Goga): La un moment, Titulescu vorbeşte, cu plăcere, despre succesele europene ale lui Enescu, Gogu Georgescu, Traian Grozăvescu. Le descrie cu mândrie răsunetul. Goga, clipind: – Bun, bun! Dar pe Brâncuşi îl uiţi?

 – Deloc. Acela mă macină, mă sâcâie rău, Goga!

 – Ce spui? V-aţi certat?

 – Da’ de unde! Dar mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex…

 – Perfect. Asta înseamnă că te-a impresionat puternic. N-ai greşit. Va fi cel mai mare sculptor al vremii. E imens!

 – Ţi-e uşor să vorbeşti cu darul tău excepţional în aprecierea operelor plastice… Eu îl am foarte puţin. Dar nu pot suferi nimic obscur în mine. Ei, pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobişnuit de mare în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înţeleg limbajul. Pricepi cât de stupid poate fi un lucru cam ca acesta: citeşti cu admiraţie o carte celebră şi ţi-e imposibil să-i povesteşti subiectul!… Aşa sunt eu cu Brâncuşi. Şi în faţa unei lumi occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot (amândoi sunt români şi olteni – n.n.V.M.T.), fac pe papagalul! Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăţ vocabularul creaţiei lui, să ştiu ce vrea, să înţeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!

 

(1928, la masă cu Brâncuşi) Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.

 – „Meştere Manole“, îi spune lui Brâncuşi, am să-ţi fac o mare rugare.

 Brâncuşi, cu ochiul lui de drac: – S-auzim!

 – Doresc să-mi dai o lecţie.

 – De diplomaţie?…

 – Nu. De „Brâncuşi“!

 – Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.

Atunci, „elevul“ Titulescu […] îi explică lui Brâncuşi simplu, clar, „perplexitatea“ lui în faţa „misterului Brâncuşi“.[….]

– Ştii, încheie Titulescu, când eşti obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul…

  – Înţeleg, nu ştii cum să vorbeşti despre mine.

 – Exact. Şi vreau să ştiu. Vreau să învăţ să ştiu. Şi te rog să mă ajuţi. Suntem doar români şi olteni amândoi, nu?

– Da… olteni şi rumâni suntem. Amândoi…

 

– Ei, şi ce vrei să ştii?

 – Tot.

 – Tot?! Cam lungă poftă ai…

 – Să zicem, un tot… limitat, concede Titulescu. Uite, Brâncuşi, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar şi înţeles limpede de orice minte normală. Nu?

 – Fireşte.

 – Ei bine, există un „adevăr Brâncuşi“. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. [….] Câte formulări, supoziţii, afirmări n-am citit şi n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce eşti: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracţionist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le ştiu. De la dumneata, meştere Manole. [….]

– apăi, n-am să te las corigent la „materia Brâncuşi“… Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzaţional, şi caută mereu sofisticări, termeni afectaţi. Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi…[….] Orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet. Acest suflet al subiectului trebuie să-l redau, căci sufletul va fi mereu viu sau, dacă vrei, ideea subiectului. […] De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial.

– Da. E limpede şi simplu…ca silogistică. Dar, spune-mi, dacă nu te plictisesc abuziv, cum se traduce practic concluzia artistică atât de clară?

 – Tot simplu. Cum să-ţi spun? Ai ceva talent la desen?

 – Deloc. Zero!

 – Atunci, uite, tot cu logica (râde), la asta mi se pare că ai ceva talent… Ai văzut vreuna din „păsările“ mele?

 – Văzut? Cred că vreo oră am contemplat două din ele…

 – Ei, la multă lume au plăcut. Mai mult: au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitiv. Ce-am făcut, practic? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele…

 – De n-a mai rămas nimic din pasăre!…

 – Nimic din banal. Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi, şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul!

– Înţeleg, meştere Manole, spune. De la Aristotel şi Boetius  până la Lalande, nimeni n-ar putea nega perfecţia silogisticii dumitale. Dar de ce acea extremă, acea nucleară condensare în sculpturile dumitale, condensare în care cuprinzi totul?

– [….] De ce? Pentru că eu am căutat, şi caut, şi voi căuta mereu, forma-cheie care să fie adevărul esenţialului. „Cocoşul“ meu nu e cocoş. „Pasărea“ mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Caut, iubesc naturalul, frumosul primar, direct, nemijlocit. Etern! Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare…

  – Deci, tinzi spre un fel de spiritualizare a materiei…

  – Nu „un fel“. De-a dreptul! Da, vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei. Ştie ea mai bine ca noi, care e adevărul…

– E parcă un mesaj transmis prin necuvântător. O tindere spre universal.

 – Ei! Eşti un „elev“ poznaş, domnule ministru! Ai citit lecţia înainte… vrei să ne uimeşti!

 – Nu, meştere. Sunt desăvârşit de sincer. Nu glumeam. Mă bucuram…

 – D’apăi, crezi că eu glumesc? Nu. Şi eu mă bucur… Da. Asta am căutat: drum spre universal. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nicio carte de zoologie. Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nicio stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund. […] Dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmoră ori bronz am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare. Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…

– Da. Minunat, meştere Manole!

– Îmi spui „Manole“. Dar acela şi-a îngropat în piatră iubita. A lucrat cu durerea cea cumplită. Eu lucrez cu bucurie, ministrule!…” (V.Russu-Şirianu, “Brâncuşi-Titulescu”, ‘Gazeta Literară’, nr.41/12.10.1967)

Cutia cu vechituri a lu' Potra

În memoriile sale, Vintilă Russu-Şirianu povestește de întâlnirea dintre doi giganți ai spiritului românesc: Brâncuşi și Titulescu.

„Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu.
Ce „olteni“! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc.
Am avut norocul să asist la o întâlnire a lor, pe care aş putea-o numi istorică.

Vezi articolul original 2.948 de cuvinte mai mult