Prezumtiva stenogramă (2) „RUMANIA: Take Him Away” – Revista americană Time din 1 septembrie 1947

EVRIKA! În final, graţie istoricului Jacques de Launay – autor al operei „Mari Decizii ale celui de-al doilea război mondial” (cu volumul 2, 1942-1945), tradusă în 1988 în România (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, traducere din franceză de Marcel şi Dan GHIBERNEA), am aflat lucruri deosebit de importante referitoare la prezumtiva stenogramă, pe baza cărora pot concluziona că aceasta nu este autentică, ci speculativă. 

Un comentator semnând „Marian” a făcut o precizare importantă referitoare la prezumtiva stenogramă, pe blogul lui George Damian:

„Sursa înregsitrarii este revista americana Time, datata 1 septembrie 1947 (la o saptamâna dupa fastuoasa serbare populara ce a aniversat 23 august).În mod evident, revista Time nu era accesibila românilor în perioada stalinista, si deja uitata (ca si regele) în perioada ceausista. Dupa ’89, nu prea s-a dat atentie.Sursa cea mai apropiata în timp este tot internetul, unde a aparut în 2007, pentru a fi dezgropata mai alaltaieri.” (aici)

Am verificat acest lucru şi am descoperit că Marian avea dreptate:

În revista americană Time din 1 septembrie 1947, a apărut un articol intitulat „RUMANIA: Take Him Away”.

Pe site-ul Time poate fi accesată doar introducerea (pentru cei care nu au o subscripţie plătită):

Prezumtiva stenogramă a convorbirii dintre Regele Mihai şi Antoneşti, din 23 august 1944

EVRIKA! În final, graţie istoricului Jacques de Launay – autor al operei „Mari Decizii ale celui de-al doilea război mondial” (cu volumul 2, 1942-1945), tradusă în 1988 în România (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, traducere din franceză de Marcel şi Dan GHIBERNEA), am aflat lucruri deosebit de importante referitoare la prezumtiva stenogramă, pe baza cărora pot concluziona că aceasta nu este autentică, ci speculativă. 

UPDATE – PARTEA A II-a. Prezumtiva stenogramă a fost publicată în Revista americană „Time”, la 1 septembrie 1947 (în limba engleză).

Aşa cum am promis, voi scrie despre o prezumtivă înregistrare a convorbirii Regelui Mihai cu Ion Antonescu şi Mihai Antonescu din 23 august 1944 (în Salonul Galben), publicată de revista “Art-Emis” la 18 august 2013 şi preluată în presă înaintea demonstrării autenticităţii ei.

EXISTENŢA

Existenţa unei asemenea stenograme ar fi menţionată de Dinu C. Brătianu, într-un document din arhive (Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944), în care îi atribuie Regelui următoarele spuse: „Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult.” 

George Damian mai scrie despre un alt „zvon”, povestit lui de către istoricul Florin Constantiniu:

Datoria nulă

Publicând ieri un articol despre 23 august 1944 (cu referire la Neagu Djuvara), am primit un comentariu destul de ciudat, semnat „Cristi Vasilescu”, în care, indirect, afirmă că i-am trădat pe germani:

„[….] Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale, numai ca se pare ca fermentul dizolvant a patruns in sferele cele mai inalte, dictand capitularea. Indiferent de consecinte, la 23 august 1944 romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti. Prin cutitul infipt in spate Germaniei in cele 2 Razboaie Mondiale nu o sa ne mai recapatam niciodata locul pe care il meritam in lume.”

Nu sunt de acord cu nici una dintre cele 3 afirmaţii:

1) „Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale [….]” -> Eu cred că demnitatea naţională era pătată de mult (de când am cedat Basarabia şi Bucovina de nord, în 1940, apoi de când ne-am aliat cu Germania nazistă), aşa încât, în 1944, n-aveam ce demnitate să apărăm: doar s-o recâştigăm.

2) „romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti” -> Eu cred că alianţa cu Germania nazistă a fost o greşeală. Reichul era o epavă care se scufunda, iar căpitan era un nebun pe nume Hitler. Ce datorie aveam noi faţă de ei?

A abdica spre a-ţi face datoria

Discutam, la sfârşitul lunii trecute (iulie 2013), cu prietenul şi ruda mea, Răsvan, despre 23 august 1944.

Amândoi ne-am referit la Neagu Djuvara (care a împlinit de curând 97 de ani!), care a trăit acele evenimente „din lăuntrul lor” (el se consideră, cu excepţia Majestăţii Sale, Regelui MIhai I, „singurul supraviețuitor din grupul care a făcut 23 august”).

Redau, mai întâi, idei dintr-un interviu către RFI din 2011: 23 august ’44 a fost „o abdicare catastrofală, dar necesară”; “(am luat parte la ea, deci), nu pot să (o) condamn. Sunt de atunci atâtea comentarii împotrivă… ca și când s-ar fi putut face altceva decât un armistițiu în momentul acela! Sunt foarte multe voci de atunci care își închipuie că Antonescu ar fi putut să facă o pace mai bună, adică un armistițiu mai bun”. Totuşi, 23 august ’44 nu poate fi transformat „într-un act eroic”, care să fie „glorificat an de an” – cum au făcut chiar comuniştii! Nu cred că e ceva de aniversat, nici chiar pentru „simpatizanţii actului„. 

Următoarea trimitere a fost făcută de Răsvan (care mi-a recomandat această carte, iar eu am cumpărat-o în câteva zile) – din „Există istorie adevărată” (Neagu Djuvara, Humanitas, ed. a V-a, 2011). Acolo, istoricul aplică metoda „counterfactual conditions” asupra momentului cedării Basarabiei şi Bucovinei de nord (iunie 1940); închipuindu-i-şi ce s-ar fi întâmplat dacă atunci nu ar fi fost cedat teritoriul, ci s-ar fi optat pentru rezistenţă:

În Finlanda şcoala nu este obligatorie, dar educaţia este!

Despre sistemul de educaţie din Finlanda, care astăzi este „printre cele mai de succes din lume”. La final, o comparaţie cu România.

Elena Dragomir

În timpul Evului Mediu şi la începutul Epocii Moderne, Biserica a fost cea care a avut în grijă educaţia maselor din Finlanda. Tot ea este cea care, începând cu secolul al XVII-lea, şi-a propus să îi înveţe pe finlandezi să citească.  Un decret bisericesc din 1686 a stabilit că toţi cei care doreau să se căsătorească trebuiau să facă mai întâi dovada că ştiau să citească.

Vezi articolul original 2.774 de cuvinte mai mult

„O viaţă capătă mai mult sens atunci când este scrisă”

Servicii Memorialistice

Monica Pillat (n.1947), într-o discuţie cu Horia-Roman Patapievici la emisiunea „Înapoi la Argument” din 16 aprilie 2009, referitoare la volumul „Biruinţa unei iubiri” (corespondenţa între Dinu Pillat şi Cornelia „Nelli” Pillat, părinţii ei), spune:

„Cred că o viaţă capătă mai mult sens atunci când este scrisă” [*]

Aceasta este o apologie frumoasă pentru scrierea vieţii.

Când cineva nu-şi va fi scris auto-biografia (din diverse motive), scrierea unei cărţi despre viaţa lui de către un altul poate să-i dea sens vieţii lui? Poate în faţa cititorilor (în special familiei şi prietenilor), da…

Problema evocării prin volume memorialistice este că acestea aparţin mai degrabă „istoriei reci”, „scrierii pe suport de materie moartă”, şi nu „scrierii în suflet” – caz în care „evocarea e ceva viu, precum viu este sufletul” (cum frumos precizează dl.Patapievici, aplicând asupra evocărilor fiinţelor vii argumentul lui Platon împotriva scrierii).

Imagine via „NoiNu” – „In asteptarea Ceasului…

Vezi articolul original 32 de cuvinte mai mult

Emisiunea „Who Do You Think You Are?”

E adevărat, nu a fost preluată în toate ţările latine (Franţa, Italia, Spania), de niciun vecin al nostru (Ungaria, Serbia, Bulgaria) şi nici de marea Rusie. Dar, totuşi, de ce nu am preluat-o noi, în România?

Centrul de Genealogie

„Who Do You Think You Are?” (traducere: „Cine Crezi că eşti cu Adevărat?”) este o emisiune lansată de BBC (2004) în United Kingdom, preluată de NBC (2010) în Statele Unite ale Americii.
În fiecare episod al emisiunii, o celebritate merge într-o călătorie pentru a-şi descoperi „rădăcinile”. Rezultatul e ştiut dinainte (genealogia câte unei personalităţi faimoase este cercetată în prealabil, iar dacă este interesantă, are loc episodul).

Alături de această emisiune a fost lansat un ghid pentru cercetarea istoriei familiale, „Who Do You Think You Are?”, de Megan Smolenyak.

Emisiunea a fost preluată în mai multe ţări (cu sezoane întregi sau doar câteva episoade): Australia – 2008 („Who Do You Think You Are?”), Irlanda – 2008-2009 („Who Do You Think You Are?”), Suedia – 2009 („Vem tror du att du är?”), Danemarca – 2010 („Ved du hvem du er?”), Norvegia – 2011 („Hvem tror du at du…

Vezi articolul original 81 de cuvinte mai mult

Casa de pe Strada Traian

Amintiri din Cutia de Carton

Am avut curiozitatea să ne uităm la casa pe care au construit-o stră-străbunicii mei (Ana şi Andrei Pavlov), în Tulcea, pe strada Traian, pe Google Maps. Am descoperit că au fost adăugate imagini de aproape (care datează, aparent, din iulie 2012). 

Cu ajutorul mamei, am recunoscut casa (la intersecţia dintre Traian şi Smârdan).

Nu mai e cum a fost odată, dar ne-a bucurat, oricum:

Vezi articolul original

Istoria familiei Avramide

Amintiri din Cutia de Carton

AVRAM şi RENGINA au avut doi fii: ILIE şi ALEXE (n.1857, Ioannina, Turcia, astăzi Grecia – d.1941, Tulcea).

Născut în Grecia, Alexe a venit la Tulcea doar cu bani de buzunar. Angajat la un han, la 15 ani, a devenit în câţiva ani proprietarul acestuia, începând de aici să prospere. 

S-a căsătorit (28.07.1890) cu Elvira Şnaidt (n.1868, Karlovac, astăzi Croaţia – d.?); părinţi: Anton şi Ludovica (care nu erau în viaţă la momentul căsătoriei).

Alexe şi Elvira au avut 6 copii:

• ADRIAN (1.02.1894, Tulcea – 9.11.1963, Galaţi) – necăsătorit; el a continuat afacerile familiei; a fost ales senator de Tulcea, din partea Partidului Naţional Liberal (‘38); a fost închis la Văcăreşti (1952-1953)*, apoi ţinut sub domiciliu forţat (-1957);
• ALEXANDRU, inginer constructor(6.11.1895, Tulcea – 8.01.1953, Piatra Neamţ, la spital) – căsătorit (1938) cu Vergenia Petruş (divorţat 1939);
• ALBERT ARISTIDE CONSTANTIN, inginer agronom (1897, Tulcea – 9.12.1947) – căsătorit (1938) cu…

Vezi articolul original 206 cuvinte mai mult

Curiozitatea istorică

Servicii Memorialistice

„Conştiinţa istorică” presupune ca „oamenii trăind într-o anumită epocă, într-o societate organizată, să fie preocupaţi de ceea ce i-a precedat pe teritoriul lor şi în neamul lor; să fie dornici de a cunoaşte desfăşurarea vieţilor înaintaşilorlor. (s.m.) Lucru ce ni se pare azi ciudat, această preocupare nu e imediată, nu e firească, nu e un lucru pe care omul de rând să-l resimtă ca pe o necesitate existenţială. Astăzi, ca şi ieri, copleşitoarea majoritate a oamenilor de pe toate continentele şi din toate culturile, chiar pe treptele sociale mai înalte, e nepăsătoare faţă de ceea ce s-a petrecut în generaţiile care i-au precedat. Această constatare, poate surprinzătoare – şi eventual considerată exagerată de vreun cititor de cultură superioară -, e totuşi reală. (Vedeţi, azi, incapacitatea noilor generaţii de a-şi închipui şi de a înţelege evenimentele şi mentalităţile dinainte de al Doilea Război Mondial). Curiozitatea istorică nu e…

Vezi articolul original 61 de cuvinte mai mult