Comentariul poeziei “Vorbeşte-ncet” (2)

Poezia “Vorbeşte-ncet” are caracteristici comune cu alte creaţii lirice eminesciene, dar şi deosebiri.

Asemenea sonetului “Vorbeşte-ncet”, poezia “Lacul” creează o imagine aproape imaterială a iubitei şi asociază sentimentul de dragoste cu un cadru intim, izolat, care permite reveria, un peisaj lent. Totuşi, cele două poezii se deosebesc prin cadrul spaţio-temporal (inexistent în “Vorbeşte-ncet”) şi “soarta” sentimentelor de dragoste (în “Lacul” sunt nesatisfăcute, pe când în “Vorbeşte-ncet” dar nu primesc răspuns).

O poezia chiar mai asemănătoare cu “Vorbeşte-ncet” este “Atât de fragedă”, în care se regăseşte motivul angelităţii feminine, conturat prin figuri de stil: comparaţii (“te-asemeni/ Cu floarea albă de cireş”, “ca un înger dintre oameni/ În calea vieţii mele eşti”, “Pluteşti ca visul de uşor”), metafore (“Abia atingi covorul moale”, “Mătasea sună sun picior”), epitet cromatic (“floarea albă”). Cu toate acestea, ca şi în “Lacul”, în atât de fragedă” putem vorbi de o irealizare a imaginii (Ioana Emilia Petrescu), realizată prin sugestia perfecţiunii, himericului, inaccesibilităţi iubitei, neîmplinirii sentimentelor de dragoste.

Comentariul poeziei “Vorbeşte-ncet” (1)

“Vorbeşte-ncet” este o creaţie lirică scrisă de poetul Mihai Eminescu, având structura unui sonet. Scrisă în anul 1876, poezia a fost publicată postum (după 1889).

Sonetul este o poezie cu formă fixă alcătuită din 14 versuri, grupate în două catrene şi două terţine, având rimă îmbrăţişată, măsură de 11 silabe şi ritm iambic.

 

Tema poeziei este dragostea, abordată printr-un monolog adresat. Mărcile lingvistice ale acestui tip de discurs sunt formele verbale la persoana I (“să pot”, “să te privesc”, “n-aş cere”) şi persoana a II-a (“vorbeşte”, “arată”, “rămâi”), formele pronominale la persoana I (“îmi”, “mea”, “meu”) şi persoana a II-a (“tăi”, “tău”, “ta”, “tu”, “tine”), substantivele la cazul vocativ (“Idol scump şi dulcea mea lumină”).

Eul liric, prezentat în ipostaza unui îndrăgostit, se adresează elogiativ iubitei sale, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă, tandră, idealistă. Sentimentul de dragoste care îi aproprie pe cei doi este perceput ca o nevoie absolută, şi totodată un lucru inefabil.

O pagină de literatură (3): Analiza poeziei “Lacul”, de Alexandra Lupu

Poemul “Lacul” al lui Mihai Eminescu e un exemplu foarte important de creaţie clasic-romantică deoarece tema naturii e utlizată pentru a o evidenţia cât mai mult pe cea a iubirii dintre eul liric şi persoana iubită (1).

Poetul se foloseşte de cât mai multe modalităţi artistice în a reda universul cosmic şi spaţial, simbolizat, în majoritatea operelor cunoscute, de cel teluric, pentru că doreste să-şi infăţişeze percepţia inovatoare asupra lumii (2).

Prin ideile expuse, Mihai Eminescu poate fi considerat un clasic al Romantismlui, reuşind, prin intermediul creaţiei sale poetice, să redea trăiri puternice şi intense.

Mihail Eminovici – „un clasic al Romantismului” – la 19 ani, singur…. la Viena

 P.S.: Notă asupra publicării în trei părţi (3) 

Notă: (1) Comparaţie cu proza (referire la romantismul poetic al lui Eminescu): “măi, mai toţi sunt pasionali ca în romanele de dragoste” (Alexandra)

(2) Atenţionare (“măi!”): efectul este creat prin “ars poetica (arta poeziei)”.

Constatare: “şi mulţi se întreabă de ce suntem o generaţie aşa de ciudată şi totuşi atât de manipulatoare” (Alexandra). Creaţia lirică să fie de vină?

(3) Analiza de faţă este “un text destul de greu pentru cititorii de “Amurg”” care “au o axaţie cu noaptea/seara”. Presupunând că şi aceştia fac parte din rândul cititorilor mei, Alexandra mi-a recomandat să-l public online în trei părţi.

 

ALTĂ OBSERVAŢIE PENTRU ELEVII DE CLASA A VIII-A 

Definiţia corectă a genului liric este “genul în care autorul îşi exprimă în mod direct sentimentele”. Atât! Restul (“prin intermediul eului liric, figurilor de stil şi imaginilor artistice”) face un profesor  cu experienţă la catedră să-şi smulgă părul din cap, pentru că exprimarea directă nu are intermediu!

Pentru a evita o astfel de eroare de logică, recomand elevilor care în această vară for da examenul la română modelul de introducere folosit de Alexandra: “Textul “Lacul”, scris de Mihai Eminescu, are ca teme centrale iubirea şi natura, ele fiind conturate din perspectiva directă şi subiectivă a eului liric cu ajutorul figurilor de stil şi imaginilor artistice.”

O pagină de literatură (2): Analiza poeziei “Lacul”, de Alexandra Lupu

Articolul hotărât “-l” din substantivul comun ”lacul” sugerează unicitatea şi singuralitatea lui, el devenind prin intermediul acestui procedeu artistic centrul universului.

Inversiunea “lacul codrilor albastrii” semnifică iluzia unor codrii fantastici peste care iradiază în mod feeric culoarea albastră.

Epitetele cromatice “nuferi galbeni” şi “cercuri albe” colorează elementele cadrului spaţial (aştrii), iar lacul cel albastru preia rolul bolţii cereşti, ceea ce înseamnă că toate acestea sunt oglindirea universului cosmic.

În partea a doua a poeziei se dezvăluie scenariul erotic (1) dintre eul liric şi persoana îndrăgită de el (2), în cadru delimitându-se frecvenţa verbelor la modul conjunctiv, timp prezent (“să cadă”, ”să sărim”, “să scap”, “să plutim”, etc.), întrebuinţate la un mod ce arată o acţiune posibilă deoarece tabloul e unul imaginar şi de basm.

Peisajul al doilea conţine ultimele două versuri ale strofei a doua şi cuprinde strofa a treia, unde pronumele personale ”eu” (sinele) (3), ”el” (lacul) (4) şi “ea” (fiinţa îndrăgită) se contopesc în pronumele personal la numărul plural “noi” (5), motivul simbolizând mitul etern al androginului (6). Astfel, unirea dintre cadrul natural şi universul nemăsurat se completează cu cea a cuplului de îndrăgostiţi şi lacul cel albastru (7).

În imaginea dinamică “ea din trestii să răsară”, eternul feminin e reprezentat ca o zeitate lacustră (acvatică*) (8), dar mai ales ca o entitate imaterială, fiindcă, în viziunea romantică a eului liric, iubirea e înţeleasă în mod spiritual (9).

Secvenţa “unduioasa apă sune” prezintă un joc de cuvinte, realizat prin cuprinderea cuvântului “duios” în adjectivul “unduioasa”, imaginea artistică auditivă sugerând o sonoritate placută şi armonioasă.

Partea a treia, unde frecvenţa verbelor la modul indicativ, timpul prezent (“nu vine”, “suspin”, “sufăr”, etc.) descrie o acţiune concretă şi reala, se regăseşte în partea a patra şi ultima strofă a poemului.

Melancolia provocată de spulberarea visului e redată în imaginea reluata a intâiului cadru natural, însă sub o formă diferită de cea a primului tablou.

Dacă, în primul peisaj, eul liric era copleşit de gingăşia nuferilor de pe lac (“nuferi galbeni îl încarcă”, în a patra strofă,  autorul îi prezintă ca o frumuseţe convenţională şi rece (“încărcat cu flori de nufăr”).

 

Notă: (1) Alexandra ne atrage atenţia “să nu se gândească careva la prostii”: “erotic =  privitor la dragoste, de dragoste, propriu dragostei” (DEX).

(2) Luaţi aminte că nu trebuie să vă gândiţi în mod automat la Veronica Micle ca “marea dragoste” a lui Eminescu. Alexandra precizează: ”nu avem dovezi că se referea la ea”.

(3) “Eu” este o marcă a eului liric, “subtilitate a naibii de grea dacă nu lucrezi în acest domeniu deoarece sintagma nu reprezintă autorul, ci partea artistică şi visătoare a fiecarui omuleţ ce citeste acest poem minunat şi simplu” (Alexandra). Mai pe înţelesul tuturor: Nu Eminescu e cu barca pe lac, ci sinele său lăuntric, însoţit de al tău!

(4) Întrebare pentru cititori (de la Alexandra): “Numai mie mi se pare că lacul e o divinitate acvatică ce e adulată ca un fel de dumnezeu?” (Precizare: “e doar o părere”)

(5) Sinele, lacul şi persoana îndrăgită: “tustrei -> ce triadă!” (Alexandra)

(6) “Mitul androginului” este unul greco-păgân, conform căruia bărbatul şi femeia erau la început uniţi într-un singur om, însă, invidios pe unitatea androginului, Zeus i-a despărţit, condamnând fiecare din ei la o eternă căutare a perechii pierdute. 

(7) Precizare pentru languroşi: “eu (marcă a eului liric a Alexandrei) mă gândesc acum la ceva urât, dar nu doresc să stric acest moment în care sufletelele sensibile visează umed chestii siropoase”.

(8) Observaţie personală: Deşi, într-adevăr, autorul poeziei ne lasă cu impresia “ei” ca o fiinţă supranaturală, cum spunea şi profesoara de română (Adina Puhache): “Cine ştie, poate eul liric chiar se aştepta la o femeie obişnuită să iasă din trestii şi să-i sară în barcă”.  

(9) Pentru cei ce n-au înţeles: în cazul de faţă (al iubirii înţelese în mod spiritual), este vorba de o “dragoste de aia cu trăiri intense în forul interior”(Alexandra).

O pagină de literatură (1): Analiza poeziei “Lacul”, de Alexandra Lupu

Ante scriptum: Poezia “Lacul” este una dintre creaţiile lirice cel mai des amintite în cadrul sistemului de învăţământ, fiind studiată la începutul clasei a VIII-a, într-un an în care limba şi literatura română au o mare importanţă pentru elevi deoarece la sfârşitul anului se dă un examen decisiv pentru admiterea la liceu.    

Aflată în clasa a VIII-a, eleva Alexandra Lupu de la Colegiul Naţional “Emil Racoviţă” din Iaşi, a fost în mod expres preocupată de însemnătatea acestei poezii eminesciene dedicate unui superb peisaj lacustru, rescriind de vreo două-trei ori o analiză întinsă pe vreo “3,5 – 4 pagini de caiet studenţesc”.

În luna ianuarie, pentru ca efortul depus să nu se piardă într-un cadru instituţional adesea nepăsător pentru munca elevilor, Alexandra mi-a propus să public analiza pe blogul meu, în mare parte din două motive: unul serios (cel anterior) şi unul amuzant (prenumele lui M.Eminescu coincide cu cel al fratelui meu geamăn).

Lipsa de concentraţie m-a făcut să sar peste comentariu însă, după ce l-am descoperit în luna februarie, l-am luat în considerare la începutul lunii martie şi, iată-ne aici, în faţă cu analiza de către o elevă ieşeancă a unei poezii superbe scrise de un poet botoşănean naţional. 

 

7.03.2012

 Analiza Poeziei “Lacul”

                de Alexandra Lupu 

Textul “Lacul”, scris de Mihai Eminescu, are ca teme centrale iubirea şi natura, ele fiind conturate din perspectiva directă şi subiectivă a eului liric cu ajutorul figurilor de stil şi imaginilor artistice (1).

Poezia, ce se delimitează, în funcţie de registrul verbal, în trei părţi, are drept prim cadru strofa întâi şi primele două versuri ale celei de-a doua strofe, în cadrul cărora frecvenţa verbelor la modul indicativ, timpul prezent (“încarcă”,”cutremură”, etc.) arată o acţiune ce se poate întâmpla doar într-un univers real.

În acest tablou natural predomină imagini artistice vizuale (“nuferi galbeni”,”cercuri albe”),  redate dintr-o perspectivă panoramică, în mijlocul cărora se află peisajul circular al lacului şi codrilor, înfăţişaţi sub forma unor cercuri concentrice simbolizând perfecţiunea şi infinitatea.

(restul urmează în curând)

 

Notă: (1) Alexandra ne atrage atenţia că această introducere este “un fel de “cliseu” cu care se incep de obicei aceste analizari ‘speciale’”