Imaginea şcolii în “Amintiri din copilărie”, între nepăsare şi rudimentarism

Instituţie de învăţământ menită pregătirii elevilor prin însuşirea unor elemente de bază ale disciplinelor fundamentale, Şcoala a constituit obiectul observaţiei şi meditaţiei a numeroşi scriitori, de-a lungul istoriei.

În opera sa semi-memorialistică, “Amintiri din Copilărie”, Ion Creangă redă – mai mult sau mai puţin fidel realităţii – experienţa personală de la şcoala catihetică din Fălticeni, surprinzând aspecte defectuoase ale învăţământului religios din mediul rural.

Încă de la acceptarea sa în “fabrica de popi” de la Fălticeni, numai în urma efectuării unei plăţi în natură neoficiale cu carácter de “ciubuc” din partea tatălui său către catiheţi  ori altcuiva “cui i se cuvenea” (“două merţe de orz şi două de ovăs”), personajul-narator (Nică „Ştefănescu”) remarcă superficialitatea acelei instituţii de învăţământ (“şcoala era numai de mântuială”).

Pregătirea viitorilor preoţi, axată pe învăţarea de cântece religioase şi însuşirea unor cunoştinţe gramaticale, era rudimentară (“cumplit meşteşug de tâmpenie”) şi irelevantă (“şi-n gramatică stau eu şi văd că masa tot masă, casa tot casă şi boul tot bou se zice” – Trăsnea). Elevii nu frecventau cursurile în mod normal şi nici dascălii (“Catihetul [….] rar venea pe la şcoală; Noi [….] ne duceam şi mai rar”). Profesorul de religie nu avea pregătire pedagogică (“se mira şi el cum au ajuns profesori”), bizuindu-se – în paradosirea cântecelor – numai pe cărţile de cântări (ceaslovuri şi psaltiri), iar – în predarea gramaticii – exclusiv pe materiale didactice (“<< Luaţi de ici până ici >>”) inaccesibile ca limbaj şi prin excesul de informaţie.  

Modurile de raportare ale elevilor faţă de şcoală sunt diverse: majoritatea era nepăsătoare (“cei mai mulţi umblau bezmetici şi stăteau pe gânduri, văzând cum îşi pierd vremea […]”), fiind preocupată de situaţia precară a familiei din satul natal (“[….] şi numai oftau din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă”) sau doar desconsiderând pregătirea educaţională, acesteia aparţinând şi protagostul operei (“Eu [….] nu mă prea osteneam într-atâta, să mor învăţând”); ceilalţi – preocupaţi cât de puţin de şcoală – fie încercau să înveţe, dar nu puteau (din lipsă de voinţă ori capacităţi de memorare), fie reuşeau să asimileze o cantitate considerabilă de cunoştinţe, însă se străduiau din greu să o păstreze în memorie (“Unii dondăneau ca nebunii, până-i apuca ameţeala; alţii o duceau numai într-un muget, cetind până le perea vederea”).

Aceste atitudini divergente sunt cel mai bine evidenţiate prin antiteza dintre trei personaje: Davidică de la Fărcaşa – elevul conştiincios, cunoscător al Vechiului Testament şi cel puţin a unor părţi de vorbire aparent dificil de reţinut pentru colegii săi (pronumele conjunctive în cazul dativ şi acuzativ: “mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o, ne-ve-i-le”), decedat prematur (“a murit, sărmanul, înainte de vreme”); Mirăuţă din Grumăzeşti – elevul dezinteresat de şcoală, care frecventa spaţiul comercial evreiesc în timpul programului şcolar chiar şi în timpul iernii (“umbla trela-lela, în puterea iernii, pe la tărăbile jidoveşti”), fără un scop economic anume; şi Trăsnea – elevul cu capacităţi mintale reduse, care nu reuşea să asimileze cunoştinţele gramaticale obligatorii, datorită neînzestrării sale intelectuale (“era tâmp în felul său”) şi oscilaţiilor în voinţă (desi îşi propune şi încearcă să înveţe, este deznădăjduit de insuccesele precedente şi actuale).

Prezentând toate aceste derapaje ale sistemului educaţional într-o manieră comică, detaşată, autorul – în ansamblul întregii opere – reliefează nu o lume dezechilibrată datorită lipsei de educaţie, ci o comunitate aflată în armonie tipic tradiţională, marcată de valori morale şi religioase. Limbajul popular şi procedeele oralităţii aproprie cititorul de atmosfera acelor locuri şi timpuri, dându-i senzaţia unui univers feeric, ideal, al copilăriei, care nu trebuie judecat pentru peripeţiile nu tocmai convenabile ale vârstei ori delăsării cu care era tratată memorarea unor informaţii ce – în percepţia copiilor de sat – nu ar fi avut să le folosească la nimic în viaţă.

Anunțuri

16 comentarii

Din categoria Eseuri despre scrieri

16 răspunsuri la „Imaginea şcolii în “Amintiri din copilărie”, între nepăsare şi rudimentarism

  1. Pingback: Recapitulare (6) Se lasă o răceală ca din vârf de munte | tudorvisanmiu

  2. daca poti baga te rog si aceasta tot amintiri din copilarie de Ion Creanga dar cu
    Smarandita cand se indragosteste de ea

  3. Eu nu scriu postări la cerere. Cred că puteţi găsi tratat acest subiect în alte locuri.

  4. mediesanul1234

    HeHe Tudor. Stai sa vezi ce o sa-ti faca Bataiosu si Saccsiv pentru asta. Parca-i vad deja cum te ataca spunand ca esti agent masonoevreu si te miri ce altceva. Altfel, imi place postarea ta asupra operei lui Ion Creanga insa nu stiu daca profesoara ta ar accepta-o. Imi aduc aminte ca am luat un 4 in clasa a 10-a cand am spus ca Eminescu scria poezii nationaliste la comanda lui Titu Maiorescu si ca autorul nu impartasea intocmai ceea ce scria.

  5. Dragă Adrian, nu înţeleg unde aş fi greşit. Articolul este pe tema educaţiei, nu religiei, iar eu nu interpretez în nici un fel descrierea şcolii catihetice făcută de Creangă, ci o redau în mod obiectiv.
    Aţi fi surprins, însă nu numai că doamna profesoară a acceptat-o, dar, acest eseu (pe tema educaţiei sau iubirii, pe unul din textele studiate) [*] fiind unicul subiect al tezei pe semestrul II (clasa a IX-a), am primit nota maximă pe el (10).
    Cât despre Eminescu, invitat fiind la lansarea romanului aceleaşi doamne profesoare de romnănă („Nu mă atinge”, Dumitriţa Stoica), Dan C. Mihăilescu – fiind deja spre sfârşit şi derapând spre alte subiecte – ne-a dat o explicaţie mai simplă: el a scris aceste poezii vara, pe când prietenii lui erau plecaţi, iar el, încăldurat, cu picioarele în lighean şi plictisit, n-avea altceva mai bun să facă decât să învinovăţească turcii, grecii, maghiarii şi toţi ceilalţi de problemele ţării (dumnealui a zis-o mai sugestiv).
    În fine, apărătorii zeloşi ai credinţei noastre naţionale nu cred că o să-şi piardă timpul pentru un astfel de text: unu, nu emit păreri personale, şi doi, am făcut altele mai rele 🙂

    Notă: [*] Educatie: „Amintiri din Copilărie” (I. Creangă), „Viaţa ca o pradă” (M. Preda), „Romanul adolescentului miop” (M. Eliade).
    Iubire: „Vorbeşte-ncet” (M. Eminescu), „Romeo şi Julieta” (M. Shakespeare)

  6. mediesanul1234

    Atunci e bine. Eu am avut ghinionul in anul 2000 sa dau peste o profesoara nationalista (de atunci s-au mai rarit astfel de specimene) si fana Eminescu. Adevarul e ca in ziua de azi trebuie sa ai grija ce vorbesti pentru ca se intelege orice. Vezi replicile voastre cu Bataiosu.

  7. plictisitorrrrrrrrrrrr

  8. Voi presupune că acest comentariu vine din lipsă de preocupare.
    Sper să vă găsiţi activităţi mai atractive de întreprins în spaţiul virtual.

  9. Pingback: Statistica lunară (17) Şcoala…. altfel (I) | tudorvisanmiu

  10. Victor

    Bun articolul, numai ca mi-a sarit in ochi doua greseli de intelegere a textului. Autorul personaj este intr-adevar Nica, dar nu Nica Oslobanu, ci Nica „Stefanescu”. Iar a doua este ca Davidica nu a murit fizic, ci este o „metafora”, el fiind sufocat de pronumele conjunctive.

  11. 1) «Autorul personaj este intr-adevar Nica, dar nu Nica Oslobanu, ci Nica “Stefanescu”» -> Într-adevăr, am corectat acum (m-am prins mai greu, deoarece porecla „Ştefănescu” apare doar în dialogul cu Trăsnea):
    „Ștefănescule (căci așa mă numeam la Folticeni), astăzi nu mai mergem la școală [….]”

    2) Eu am înţeles din text că Davidică chiar a murit: „Dumnezeu să-l ierte! că n-avu parte să se preoțească. A murit, sărmanul, înainte de vreme […]”.
    Că starea în care s-ar fi aflat înainte de moarte este o imagine comică („înecat cu pronumele conjunctive, pieritu-le-ar fi numele să le piară, că au mâncat juvaier de flăcău”), asta ţine de ironia autorului; nu văd, în schimb, că ar fi o metaforă….

  12. Pingback: Statistica anuală (2) 2013 in review | tudorvisanmiu

  13. Zaharia Valentin

    Excelent articol- elaborat cu o maiestrie rar intalnita- dar caracteristica autorului.

  14. Marian

    Stefanescu nu era o porecla, ci numele lui real asa cum a fost format dupa noile regulamente: Ion a lui Stefan =-> Ion Stefanescu, Vasile a popii =-> Vasile Popescu samd. Aplicabila ca urmare a Regulamentului Organic (1832), legea numelui de familie a fost modificata de Cuza (1865) si apoi definitivata sub Carol I (1895).

    Apoi, scoala. Subiect greu. Pe vremea aceea, neo-fanariota, scolile erau numai bisericesti, chiar si scolile domnesti tot de biserica tineau. Foarte multi stiitori de carte nu existau, la urma urmei scolile au fost deschise si pentru opincari abia de curând (tot din cauza Regulamentului Organic) iar obligativitatea scolarizarii pentru toata lumea a început abia sub Cuza în 1862. Preotii, pe de alta parte, aveau si altele de facut, la fel si ajutoarele lor, mai o pomana, mai o nunta, nu pirdere de timp. Nu trebuie uitat ca scolile erau facute pe cheltuiala satelor si a oraselor, o alta pricina de dezinteres.

    Modul de învatare. Pare hazliu, dar nu diferea cu nimic de restul Europei. Aveau sa treaca secole pâna la sistemul Waldorf. Memorarea uneori ilogica era considerata calea cea buna (si a dainuit secole, aceasta fiind metoda obligatorie de învatat pentru a intra la medicina). Sa nu uitam ca prin acea perioada începuse sistematizarea limbii române, în sensul eliminarii iregularitatilor datorate importului de fonetica, vocabular si declinari de pe la toate neamurile care au trecut pe la noi. O limba complet organizata (nemteasca) ar fi sunat ca esperanto, iar proiectul a cazut, lb româna nefiind nici astazi foarte ordonata, si deci un chin de a fi învatata de catre straini.

    Oricât de hilar ar parea, tragicul consta în aceea ca si la 140 de ani dupa aceea (Creanga a facut scoala de popi dupa revolutie, sa descopar profesori care aplicau exact aceeasi metoda didactica. În decada urmatoare, o parte dintre acesti „profesori” a iesit la pensie, alta parte a plecat dupa un trai mai bun, si au ramas în sistem fie incapabilii, fie cei pasionati. Din fericire, ultima categorie e cea mai numeroasa, desi începe a fi coplesita de valul de „suplinitori” repetenti. Ne întoarcem la Falticeni?

  15. Alessandra

    Cumva Bataiosu Anisoara ??

  16. Nu, Adrian se referea la dl. Marian Bătăiosu, promotor al Partidului Naţional Creştin (neînfiinţat) şi eşuat prezidenţiabil la alegerile din 2009 – cu care am avut un schimb de replici pe seama evreilor şi a unei anumite atitudini ale acestuia faţă de aceştia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s