Exerciţii de judecată istorică: Regele Mihai şi actul de la 23 august 1944

De aproape două săptămâni (8 noiembrie – 21 noiembrie), am purtat pe blogul istoricului George Damian o conversaţie prilejuită de descoperirea unei prezumtive stenograme a convorbirii dintre Regele Mihai şi Antoneşti din 23 august 1944. Exceptând primele comentarii (neincluse aici), dialogul pornit are, în cea mai mare parte, o mică legătură cu acest document – cu câteva excepţii (intervenţiile lui Nic, întrebările mele adresate domnului George Damian şi răspunsurile primite; cu Marian discutasem anterior despre acest document şi deja clarificasem chestiunea).

O public aici fără comentarii, cu o singură observaţie: este deosebit de lung, iar citirea lui poate dura între 30 de minute şi o oră (sunt totuşi 200 de comentarii). Cu toate acestea, înainte de a-l prelungi cu alte comentarii, aş ruga citirea sa integrală şi atentă. Vă mulţumesc anticipat! 

……………………..

EXERCIŢII DE JUDECATĂ ISTORICĂ

1. Madalin on 8 noiembrie 2013 at 12:09 said:

   Cat de penibil si bolsevic suna asta cu “fostul”. Oare avem un alt rege in prezent, ca sa fie Mihai fostul ? Sau unui profesor, cand iese la pensie, i se spune “fostul profesor” ?

Prezumtiva stenogramă a convorbirii dintre Regele Mihai şi Antoneşti, din 23 august 1944

EVRIKA! În final, graţie istoricului Jacques de Launay – autor al operei „Mari Decizii ale celui de-al doilea război mondial” (cu volumul 2, 1942-1945), tradusă în 1988 în România (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, traducere din franceză de Marcel şi Dan GHIBERNEA), am aflat lucruri deosebit de importante referitoare la prezumtiva stenogramă, pe baza cărora pot concluziona că aceasta nu este autentică, ci speculativă. 

UPDATE – PARTEA A II-a. Prezumtiva stenogramă a fost publicată în Revista americană „Time”, la 1 septembrie 1947 (în limba engleză).

Aşa cum am promis, voi scrie despre o prezumtivă înregistrare a convorbirii Regelui Mihai cu Ion Antonescu şi Mihai Antonescu din 23 august 1944 (în Salonul Galben), publicată de revista “Art-Emis” la 18 august 2013 şi preluată în presă înaintea demonstrării autenticităţii ei.

EXISTENŢA

Existenţa unei asemenea stenograme ar fi menţionată de Dinu C. Brătianu, într-un document din arhive (Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944), în care îi atribuie Regelui următoarele spuse: „Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult.” 

George Damian mai scrie despre un alt „zvon”, povestit lui de către istoricul Florin Constantiniu:

Datoria nulă

Publicând ieri un articol despre 23 august 1944 (cu referire la Neagu Djuvara), am primit un comentariu destul de ciudat, semnat „Cristi Vasilescu”, în care, indirect, afirmă că i-am trădat pe germani:

„[….] Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale, numai ca se pare ca fermentul dizolvant a patruns in sferele cele mai inalte, dictand capitularea. Indiferent de consecinte, la 23 august 1944 romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti. Prin cutitul infipt in spate Germaniei in cele 2 Razboaie Mondiale nu o sa ne mai recapatam niciodata locul pe care il meritam in lume.”

Nu sunt de acord cu nici una dintre cele 3 afirmaţii:

1) „Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale [….]” -> Eu cred că demnitatea naţională era pătată de mult (de când am cedat Basarabia şi Bucovina de nord, în 1940, apoi de când ne-am aliat cu Germania nazistă), aşa încât, în 1944, n-aveam ce demnitate să apărăm: doar s-o recâştigăm.

2) „romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti” -> Eu cred că alianţa cu Germania nazistă a fost o greşeală. Reichul era o epavă care se scufunda, iar căpitan era un nebun pe nume Hitler. Ce datorie aveam noi faţă de ei?

Despre cedarea Dobrogei de Sud

“Cred că a fost mai bine aşa, ca noi, românii, să ne întindem până la Dunăre şi nu mai încolo” (Mircea Mitroi, despre cedarea şi evacuarea Cadrilaterului în toamna anului 1940)

„În 1940, Tratatul de la Craiova (7 septembrie), prin care România retroceda Bulgariei Cadrilterul, a încheiat şirul amputărilor teritoriale, începute în iunie cu pierderea Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutului Herţa şi continuat cu Dictatul de la Viena (30 august 1940). În fapt, însă, abandonarea Cadrilaterului fusese decisă înainte de arbitrajul lui Ribbentrop şi Ciano [1], în speranţa că, dând dovadă de receptivitate faţă de revendicarea bulgară, vom îmblânzi Germania şi Italia, câştigându-le bunăvoinţa în litigiul teritorial româno-ungar. Calcul greşit: „Bietul Cadrilater a fost o jertă mai mult – şi încă o jertfă inutilă – pe altarul Transilvaniei”, scrie Mihail Manolescu în memoriile sale („Dictatul de la Viena. Memorii, iulie-august 1940”, ed. Valeriu Dinu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1991, p.175).