Cacofonia (din grecescul “kakophonia” – ‘sunet urât’) este, prin definiţie, “orice îmbinare de sunete care produce un efect acustic neplăcut sau trezeşte asociaţii nedorite”.
Deşi vorbitorul de limbă română obişnuit crede că se face vinovat de ‘urâţenie fonetică’ numai la îmbinarea silabelor “kakosice” (ca, că, co), este la fel de culpabil seseitul (se scursese secunda), sasaitul (adresa sa s-a schimbat), şişiitul (iarăşi îşi înşiră), luiluitul (fratelui lui), leleitul (copilele le legănăm), mamaitul (mama mea m-a mascat), ceceitul (să specifice ce cetăţeni), cacumitul (ca cum), cacaitul (ca canarul), aaitul hiatist (a asculta) şi mulţi alţi ‘infractori’.
Pentru a intra în ‘legalitate fonetică’, vorbitorii de limbă români au recurs la două şiretlicuri, reuşind numai să crească rata ‘intracţionalităţii gramaticale’: metoda ‘ca şi’ (însoţirea adverbului ca de adverbul şi, chiar în construcţii imposibile în care sensul lui ‘ca’ este ‘în calitate de’) + practica virgulei (introducerea artificială a cuvântului ‘virgulă’ în vorbire, prin care nu se realizează decât transformarea unei greşeli fonetice [cacofonia] într-una semantică [cacologie]).
Deşi fenomenul de evitare a cacofoniilor a luat amploare la începutul secolului XIX iar, până atunci, nici chiar marii autori (Cantemir, Neculce, Bălcescu, Maiorescu) nu le evitau, frecvenţa ‘cazurilor penale de disonanţe’ este în creştere.
Pe de o parte, sunt cei care le consideră inevitabile, pe de altă parte, sunt cei care, prin exerciţiu, au reuşit să-şi dezvolte o exprimare orală şi scrisă îngrijită, lipsită în mare parte de greşeli sau disonanţe, iar la mijloc sunt sărmanii care încearcă să le evite cu orice preţ, chiar în detrimentul corectitudinii, folosind exprimări cu defecte încă şi mai mari decât simplul caracter inestetic al cacofoniei.
Curentul anticacofonic s-a răspândit la primarii comunelor (care au schimbat numele unor localităţi precum ‘Cacova’), la criticii literari (care scriu prenumele unor personalităţi precum Caragiale numai prescurtat) şi la….. fetele bune de însurătoare care poartă nume cu ‘tentă kakosică’ (Rodica, Viorica, Monica), ce nu vor să ia de soţ un domn al cărui nume de familie este ‘în ton’ cu prenumele lor (Coman, Codrea, Culcer). Deşi ultimele din listă pot face un compromis (prezentarea inversă, drept Coman Rodica, nu Rodica Coman), sunt unele fiinţe sărmane a căror nume sunt ‘tăioase’ pe ambele părţi (oricum s-ar prezenta, Calinca Caraca tot Caraca Calinca este).
Interesant este că, pe când ‘kakosiştii’ se chinuie zi de zi să evite împreunarea silabelor disonante, academicienii admit unele expresii de natură religioasă (Biserica catolică), ştiinţifică (stenoză aortică calcificată, fizica cuantică), literară (Ion Luca Caragiale), economică (banca comercială), istorică (epoca capitalismului), morală (etica cavalerească), agricolă (munca câmpului), deşi este posibilă uzitarea unor termeni înlocuitori (1).
CONCLUZIE: Limba română este supusă unui constant proces de ‘vindecare fonetică’, însă un ‘tratament’ precum metoda “ca şi” sau practica virgulei este dăunător ‘sănătăţii gramaticale’. Singura soluţie de combatere a cacofonismului este efortul comun al vorbitorilor de limbă română de a deprinde o exprimare corectă prin care, pur şi simplu, să ajungă foarte rar la….. ‘mutaţii kakosice’.
În caz contrar, cea mai mare parte a populaţiei va suferi de o boală incurabilă numită…. sindrom FonetiKakos!
Notă: (1) Biserica creştinilor catolici, stenoză aortică tip calcifiat, ştiinţa fizicii cuantice, Caragiale Ion Luca, banca de comerţ, epoca sistemului capitalist, etica unui cavaler, munca pe câmp
Barthimeu – Un alt orizont
Misterele Dunării
tudorvisanmiu 