Arhive pe etichete: Titu Maiorescu

In contra direcţiei inculturii de astăzi în România

Text scris de Crina Stanciu Alexandra, elevă în clasa a XI-a a Colegiului Naţional “Gheorghe Lazăr”.

Într-o oră de «Limba şi Literatura Română» doamna mea profesoară mi-a spus că îmi place  «să fac caterincă» şi iniţial am luat-o ca pe o ofensă. Este adevărat că am un «simţ critic»  înnăscut, dar de multe ori nu m-a ajutat cu absolut nimic această calitate…până acum. Se pare că mirobolanta mea teză mi-a fost o sursă de inspiraţie extraordinară deoarece în cele 2+1 zile de Junimea şi Titu Maiorescu (două zile de studiu, una de teză) mi-am dat seama că problemele de la 1863 nu sunt cu mult diferite de astăzi. Continuăm să copiem «forme fără fond», să apreciem non-valorile şi să nu avem simţ estetic… tragic. Studiul domnului Maiorescu se intitula «În contra direcţiei de astăzi în cultura română», dar luând în considerare faptul că la momentul actual nu prea mai există aşa ceva pe plaiurile noastre, m-am hotărât să-i spun «incultură». Este alarmant, demoralizant şi şocant faptul că de 150 de ani încoace nu s-a schimbat NIMIC [*]. Mă întristez în fiecare dimineaţă pe drum, când merg la liceu, şi singura persoană pe care o văd citind este simpatica doamnă fără casă de la Universitate care stă acolo, şi pe frig şi pe caldură, mereu cu o carte în mână şi un patruped alături: CITEŞTE ORICE. Alt fapt interesant este faptul că personajele domnului Caragiale, deşi poartă alte haine de firmă şi un telefon «bengos», prezintă acelaşi stigmat imoral, un handicap socio-mental îngrozitor (la unii deja este incurabil) pe care mie îmi place să îl denumesc PROSTIE, prostie pură sau prostie sub formă de nepăsare (atenţie… sunt mai multe tipuri de prostie!!!). Continuă lectura

Reclame

17 comentarii

Din categoria Domnişoara Luni

Marilena Rotaru: Scrisoare deschisă Consiliului Național al Audiovizualului. Despre corecta informare

„De 43 de ani de când practic jurnalismul de televiziune m-a preocupat rostirea adevărului, corecta informare, modul în care, prin misiunea acestei meserii, trebuie să educ, să formez, să modelez publicul. Cu această convingere am reușit să realizez, în condițiile cenzurii de dinainte de decembrie 1989, interviul cu Sergiu Celibidache (1979), trei documentare dedicate pictoriței Margareta Sterian (între 1979 și 1984; unul dintre ele premiat de ACIN și la un Festival Internațional de Film, deși nu fusese difuzat), Centenarul Cellei Delavrancea (spectacol cu public, în decembrie 1987), Dan Grigore și invitații săi (spectacol la Sala Radio în mai 1988). Toate acestea au văzut lumina ecranului numai după 1989. În 1985 mi se topeau șpalturile unui roman în curs de apariție: ”La Est de Firenze”, carte în care prim planul îl constituie cenzura din televiziunea acelor ani și din întreaga viață a românilor acelei epoci. Și această carte a fost tipărită după 1989, în 1995. … Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Atitudini, Monarhia salveaza Romania

O fi fost Alexandru Tzigara-Samurcaş un fiu nelegitim al Regelui Carol I?

Îi mulţumesc Domnului Virgil Ştefan Niţulescu, actualul director al MNŢR, primului istoric cu care am discutat despre acest subiect, în august 2013, care mi-a explicat de ce pe site-ul Muzeului Naţional al Ţăranului Român: «Se naşte la 4 aprilie 1872, în Bucureşti, într-o veche familie de mici boieri» – «Toată lumea spune că Samurcaș era fiul lui Carol și că, din cauza asta, a fost favorizat de familia regală (deşi, evident, se pot găsi şi alte explicaţii – n.VŞN). Sigur că nu puteam să scriem așa ceva pe site»:

Am citit prima oară afirmaţia că istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș (n. 23 martie 1872 [SV] / 4 aprilie [SN], Bucureşti – d. 1 aprilie 1952, București) – «ctitor» al Muzeului etnografic, de artă naţională, artă decorativă şi artă industrială”, redenumit în 1915 „Muzeul de artă națională Carol I” (al cărui director a fost din 1906 până în 1948) – ar fi fost fiul nelegitim al Regelui Carol I în cartea istoricului Lucian Boia, «”Germanofilii”», prin august anul trecut (2013):

Continuă lectura

7 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie, Jurnal

FonetiKakos

Cacofonia (din grecescul “kakophonia” – ‘sunet urât’) este, prin definiţie, “orice îmbinare de sunete care produce un efect acustic neplăcut sau trezeşte asociaţii nedorite”.

Deşi vorbitorul de limbă română obişnuit crede că se face vinovat de ‘urâţenie fonetică’ numai la îmbinarea silabelor “kakosice” (ca, că, co), este la fel de culpabil seseitul (se scursese secunda), sasaitul (adresa sa s-a schimbat), şişiitul (iarăşi îşi înşiră), luiluitul (fratelui lui), leleitul (copilele le legănăm), mamaitul (mama mea m-a mascat), ceceitul (să specifice ce cetăţeni), cacumitul (ca cum), cacaitul (ca canarul), aaitul hiatist (a asculta) şi mulţi alţi ‘infractori’.

 

Pentru a intra în ‘legalitate fonetică’, vorbitorii de limbă români au recurs la două şiretlicuri, reuşind numai să crească rata ‘intracţionalităţii gramaticale’: metoda ‘ca şi’ (însoţirea adverbului ca de adverbul şi, chiar în construcţii imposibile în care sensul lui ‘ca’ este ‘în calitate de’) + practica virgulei (introducerea artificială a cuvântului ‘virgulă’ în vorbire, prin care nu se realizează decât transformarea unei greşeli fonetice [cacofonia] într-una semantică [cacologie]).

 

Deşi fenomenul de evitare a cacofoniilor a luat amploare la începutul secolului XIX iar, până atunci, nici chiar marii autori (Cantemir, Neculce, Bălcescu, Maiorescu) nu le evitau, frecvenţa ‘cazurilor penale de disonanţe’ este în creştere. 

Pe de o parte, sunt cei care le consideră inevitabile, pe de altă parte, sunt cei care, prin exerciţiu, au reuşit să-şi dezvolte o exprimare orală şi scrisă îngrijită, lipsită în mare parte de greşeli sau disonanţe, iar la mijloc sunt sărmanii care încearcă să le evite cu orice preţ, chiar în detrimentul corectitudinii, folosind exprimări cu defecte încă şi mai mari decât simplul caracter inestetic al cacofoniei.

 

Curentul anticacofonic s-a răspândit la primarii comunelor (care au schimbat numele unor localităţi precum ‘Cacova’), la criticii literari (care scriu prenumele unor personalităţi precum Caragiale numai prescurtat) şi la….. fetele bune de însurătoare care poartă nume cu ‘tentă kakosică’ (Rodica, Viorica, Monica), ce nu vor să ia de soţ un domn al cărui nume de familie este ‘în ton’ cu prenumele lor (Coman, Codrea, Culcer). Deşi ultimele din listă pot face un compromis (prezentarea inversă, drept Coman Rodica, nu Rodica Coman), sunt unele fiinţe sărmane a căror nume sunt ‘tăioase’ pe ambele părţi (oricum s-ar prezenta, Calinca Caraca tot Caraca Calinca este).      

 

Interesant este că, pe când ‘kakosiştii’ se chinuie zi de zi să evite împreunarea silabelor disonante, academicienii admit unele expresii de natură religioasă (Biserica catolică), ştiinţifică (stenoză aortică calcificată, fizica cuantică), literară (Ion Luca Caragiale), economică (banca comercială), istorică (epoca capitalismului), morală (etica cavalerească), agricolă (munca câmpului), deşi este posibilă uzitarea unor termeni înlocuitori (1).

 

CONCLUZIE: Limba română este supusă unui constant proces de ‘vindecare fonetică’, însă un ‘tratament’ precum metoda “ca şi” sau practica virgulei este dăunător ‘sănătăţii gramaticale’. Singura soluţie de combatere a cacofonismului este efortul comun al vorbitorilor de limbă română de a deprinde o exprimare corectă prin care, pur şi simplu, să ajungă foarte rar la….. ‘mutaţii kakosice’.

În caz contrar, cea mai mare parte a populaţiei va suferi de o boală incurabilă numită…. sindrom FonetiKakos!

 

Notă: (1) Biserica creştinilor catolici, stenoză aortică tip calcifiat, ştiinţa fizicii cuantice, Caragiale Ion Luca, banca de comerţ, epoca sistemului capitalist, etica unui cavaler, munca pe câmp     

Un comentariu

Din categoria Lex Politic