Arhive pe categorii: Memorialistica

Doi soldăţei de plumb

Într-un magazin al Bucureştiul aflat în Ajun de Crăciun s-au întâlnit, acum şapte decenii, doi oameni. De fapt, trei, sau chiar mai mulţi, însă acei doi oameni s-au întâlnit cu adevărat, parcă erau făcuţi unul pentru altul, ca doi soldăţei de plumb ciopliţi din acelaşi copac cărora li s-a dat drumul de la rotiţă în lume şi, în sfârşit, se regăsiseră.

Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Memorialistica, Sarbatoare

Librăria Humanitas Cişmigiu, 25 iulie, ora 19:00: Seara Radu Rosetti

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat“ – Neagu Djuvara
invitatie-rosetti-25iulie2013

via Humanitas.ro

Despre acest eveniment puteţi citi şi pe Radio România Cultural.

„În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine.“- Radu Rosetti

«RADU ROSETTI (1853–1926) s-a născut la Iaşi şi era coborâtor, pe linie paternă, din doi domni ai Moldovei, Antonie Ruset şi Manole Giani-Ruset, şi urmaşul unor înalţi dregători. Pe linie maternă, se trăgea din ramura moldovenească a Ghiculeştilor, fiind nepotul domnitorului Grigore Alexandru Ghica. A doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu schimbările sale, nu mai era într-atât de prielnică pentru cariera politică şi administrativă a unui urmaş de boieri mari, care, de altfel, nici nu i s-a potrivit şi nici nu l-a atras. Avea chemare de istoric şi de scriitor şi a dovedit-o cu mai multe volume de proză, amintiri şi studii istorice.

Cititorii au pentru prima oară la îndemână seria completă a Amintirilor lui Radu Rosetti într-un singur volum, îmbogățit cu ilustrații, printre care se numără şi fotografii sau documente inedite legate de familia autorului.»

Un comentariu

Din categoria Istorie si Civilizatie, Memorialistica

Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….

ANTE SCRIPTUM: Cu toţii pierdem o persoană dragă, la un moment dat în viaţa noastră. Aşa a lăsat Domnul, să se naştem, să creştem, să îmbătrânim şi, după ce am trăit o viaţă, să murim…. sau mai bine zis, să trăim în continuare, într-un loc în care timpul nu mai contează.

Însă în timp ce la cer se înalţă cel ce cu o zi înainte era pe pământ, rudele îl plâng, nu pentru el, ci pentru ei, pentru că el nu mai este cu ei. 

Să-ţi pierzi un părinte, un bunic, un străbunic, un strămoş, este ca şi cum ţi-ai pierde o rădăcină. Unii sunt ca brazii, alţi ca stejarii; unii ca salcâmii, alţii ca teii; unii ca fagii, alţii ca plopii; unii ca molizii, alţi ca pinii…..

Bunicul meu a fost cu siguranţă un stejar. Era înalt în trup şi în valori, drept pe dinafară şi pe dinăuntru, dintr-un lemn rezistent, dur, cu o scoarţă pe care era adânc brăzdată o conduită morală ireroşabilă iar, în vârf, se remnifica o coroană mare de iubire cu care îşi acoperea familia.

Trecut-a un an de când stejarul s-a rupt….. cine să ne mai sprijine, să ne îmbărbăteze, să ne dea speranţă că bătrâneţea nu este chiar o haină atât de grea pe cât se zice? 

Când pierzi un copac din pădurea inimii tale, în locul lui poţi să plantezi numai un bob de credinţă, aşteptând ca dintr-o sămânţă să se nască un alt copăcel pe care să-l vezi cum creşte, pe care să-l sprijini, să-l iubeşti şi să-l înveţi să treacă prin codrul imens al vieţii iubind…. pe aproapele său, viaţa în sine, pe Domnul şi Fiul Său.  

  

Mai jos, este un text. Nu unul despre moarte, unul despre viaţă, însă despre aceea viaţă spre care treci numai rupându-te de o alta. 

Sper să găsiţi în această scriere un sprijin, mai mult sau mai muţin, dar oricum, un sprijin.

Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Memorialistica

Ghetuţele uitate din pivniţa casei

Acum 70 de ani, într-o căsuţă destul de măricică din oraşul Tulcea, o fetiţă îşi aştepta moşul să vie. Ea a spălat ghetuţele, pantofiorii, poate şi patinele, le-a aliniat frumos şi s-a culcat. Până acum, în dimineaţa zilei de 6 decembrie, ea îşi găsea întotdeauna ghetuţele pline cu  bombonele. Însă în aceea zi, nu. A privit dezamăgită în interiorul ghetuţelor uitate şi s-a întristat. 

Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Memorialistica

Bunicii la Tulcea

Bunicii mei s-au căsătorit pe 18 ianuarie 1954, într-o luni.

Mircea Mitroi, născut în Teleorman, era un om foarte respectabil în Tulcea, contabil-şef la întreprinderea de morărit şi panificaţie a oraşului.

Maria Vasilievna Covaliov era o doamnă frumoasă, educată, cuvincioasă.

Bunicii la Tulcea. Desen de Mihai Vişan Miu.

 Un bărbat şi o tânără: ce pereche!…. una frumoasă.

Era o diferenţă de 15 ani între ei. Bunica avea 23, bunicul 38.

Dar s-au înţeles minunat.

 

Bunicii mei s-au căsătorit la primărie.

Nu au avut o nuntă mare, numai o mică petrecere.

Nici nu aveau nevoie de mai mult.

 

Viaţa lor a fost modestă ca nunta, chiar şi ca întâlnirea lor.

Prima vedere, pe stradă….. următoarele, pe străzi.

Bunica a fost tânără foarte când l-a cunoscut, dar nu a regretat nici o clipă decizia ei de a-l luat de soţ.

 

Un român şi o rusoaică: ce pereche!…. una frumoasă.

Mariana a fost rusoaica, femeia, fiinţa pe care bunicul meu a iubit-o cel mai mult.

Dar pe rudele ei….. nu prea le-a avut la inimă. Erau ruşi. Albi, dar ruşi.

 

Nu era uşor unui rus să se mândrească de naţia sa în acele vremuri, cea care a făcut crime cumplite în Europa de Est.  

Mariana nu era mândră de sorgintea ei.

“Dar tu eşti altfel”, îi spunea Mircea.

 

A iubit-o. Mult.

Au avut doi copii.

Patru nepoţi.

 

Astăzi, ar fi împlinit 58 de ani de căsătorie.

Ar fi fost împreună: Mircea, la 95 de ani, Mariana, la 80.

Un bătrân şi o bătrână: ce pereche!…. una….. frumoasă.  

4 comentarii

Din categoria Iubirea Inefabila, Memorialistica

Dragul Meu Bunic

Astăzi este 1 decembrie 2010, ziua naţională a României. În această zi am simţit şi eu spiritul patriotic, deşi m-am născut 6 ani după revoluţie. Vă pot spune că în această zi a fost foarte frig afară.

Ce pot să vă mai spun în acest ultim capitol al acestei cărţi? Cu părere de rău, deşi aş fi vrut să omit acest lucru din carte, vă voi spune că părinţii, toţi fraţii şi toate surorile lui Mircea au murit. Numai el a rămas – cel mai longeviv dintre toţi cei opt.

În copilărie îl vedeam pe Mircea foarte rar. Numai bunica noastră, “Granny” cum îi spuneam, ne făcea vizite zilnic. De aceea m-am bucurat foarte tare când bunicii mei s-au mutat pe strada Wolfgang Amadeus Mozart, la doar câţiva paşi de casa noastră.

Deoarece am început să-l văd pe Mircea din ce în ce mai des, bunicul meu a putut să-mi împărtăşească poveşti din viaţa sa. Acesta îmi arăta medalia lui de veteran, de care era foarte mândru. În fiecare duminică în care îl vizitam, el avea mereu ceva să ne povestească mie şi fratelui meu.

Într-o zi, Mircea şi-a exprimat regretul că nu poate să scrie o carte despre viaţa sa, deşi avea povestea în minte. La sugestia mamei mele, m-am dus în prima duminică din aceea săptămână şi am trecut pe foaie  amintirile sale. Aşa am ajuns să scriu “Povestea lui Mircea Mitroi”.

Şi acum mă gândesc la o încheiere potrivită pentru acest capitol, această ultimă parte şi întreaga carte. Sunt bucuros că Mircea m-a scutit de acest lucru şi că pot să închei cartea cum am început-o: cu un citat, o adresare a bunicului meu către familia sa. Voi încheia această carte cu cuvintele lui, nu ale mele:

Bunicul la 94 de ani; desen de fratele meu, Mihai Vişan-Miu

Îl rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de toată familia mea. Vă iubesc mult! Al vostru Mircea, care mai trăieşte încă, la 94 de ani. MIRCEA MITROI

2 comentarii

Din categoria Memorialistica