Forţele progresiste care nu aduc progres

„Din moment ce rolul sindicatelor pare să fie esenţial pentru progresul social din ultimul secol, să vedem totuşi care au fost influenţele reale ale acestora asupra societăţii. […]

Primele «progrese» au apărut cu mult înaintea perioadei de înflorire a sindicatelor şi a apariţiei primelor partide comuniste, ba chiar înaintea primilor teoreticieni ai «problemelor sociale».

Astfel, François Guizot, ministrul liberal al lui Ludovic-Filip, a fost cel care, în 1841, a propus votarea legii pentru limitarea duratei de muncă a copiilor în uzine.

Jean-Baptiste-Say este cel care a propus pentru prima dată, în 1803, obligativitatea şcolară – împotriva căreia s-au ridicat protestele stângii, în frunte cu Jules Guesde, pentru care învăţământul obligatoriu era doar o încercare de a le oferi exploatatorilor capitalişti o mână de lucru mai rentabilă.

Dezbaterea “Politică, economie, libertate” (Bogdan Călinescu), 19 februarie – înregistrare

Dezbaterea „Politică, economie, libertate” (Bogdan Călinescu), 19 februarie, Librăria Humanitas Cişmigiu, ora 19:00

Libertatea este bunul nostru cel mai de preţ

MOTTO: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi. Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.” – Apostolul Pavel (Epistola către Galateni a Sf. Ap. Pavel 5, 13-17)

Dragă Ionuţ, 

Cred că disputa noastră vine mai degrabă dintr-o problemă de formulări decât una de conţinut – adică dintr-o problemă de comunicare.

A strânge cureaua partidului Moş Crăciun….

MOTTO: „Erik von Kuehnelt-Leddihn (1988) a explicat foarte clar şi convingător de ce partidele de dreapta (pe care le numeşte partide Strânge Cureaua) rareori au curajul să reverseze măsurile implementate de partidele de stânga (pe care le numeşte partide Moş Crăciun), indisciplinate economic. Iată un citat din articolul său din 1988: «[….] Partidele Moş Crăciun, cu cadouri pentru cei mulţi, în mod normal iau de la unii pentru a da altora [….] iar astfel (vor) câştiga popularitate. La urma urmei, nu tragi în Moş Crăciun. Ca urmare, în mod normal, aceste partide vor câştiga alegerile, iar politicienii care utilizează sloganurile lor vor fi eficienţi în strângerea de voturi. Partidele Strânge Cureaua, în cazul în care, în mod neaşteptat, câştigă puterea, în general acţionează cu mai multă înţelepciune, însă rareori au curajul să anuleze politicile partidelor Moş Crăciun. Masele votante […] şi-ar retrage imediat sprijinul [….]. Risipitorii sunt, desigur, mult mai populari decât zgârciţii. De fapt, partidele Moş Crăciun sunt rareori învinse cu adevărat, însă ele se înving singure din când în când, sprijinind candidaţi fără şanse ori provocând serioase tulburări politice sau dezastre economice.” (nota 12, „Jaful vs. Dreptul de a nu minţi”, Lucian Croitoru, Curtea Veche Publishing, 2012, Bucureşti, pp.44-45).

(să ne întoarcem) Înapoi la argument (4)

 UPDATE: După trei luni (din 30 mai până la 30 august), înregistrarea evenimentului 4  a atins peste 48.500 de vizionări. A avut mai mult succes pe internet decât înregistrarea dialogului cu Andrei Pleşu, care, după două luni (din februarie până în aprilie), a atins doar 27.000 de vizionări, iar, trecând încă patru luni (în total, şase), are doar 28.200 de vizionări. 

Astăzi, 30 mai 2013, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, a avut loc al patrulea eveniment din seria dialogurilor “Înapoi la argument”. Luna aceasta, d-l. Horia-Roman Patapievici l-a avut ca invitat pe Lucian Croitoru, economist, consilier pe probleme pe politica monetară al guvernatorului Băncii Naționale a României. Prezentarea s-a intitulat „În apărarea pieţelor”, iar cadrul acesteia s-au adusargumente în favoarea pieţelor libere (fiind, în esenţă, o apologie pro-capitalistă), fiind prezentată cartea lui Lucian Croitoru, „Jaful vs. Dreptul de a nu minţi” (Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2012). Prin acest eveniment s-a încheiat prima serie, „Înapoi la argument” luându-şi vacanţă în iunie – august şi reîncepând din septembrie octombrie (31 octombrie 2013 – joi; invitat: Gabriel Liiceanu Vladimir Tismăneanu – despre cartea acestuia, „Diavolul în istorie”, ce va apărea în curând – în traducere românească – la editura Humanitas).

Înregistrarea evenimentului poate fi urmărită AICI.

Foto: Radu Sandovici // http://www.vertizontal.ro

„Nu există aşa ceva precum banii publici; există numai banii plătitorilor de taxe” (Margaret Thatcher)

Margaret Thatcher (Prim-ministrul Regatului Unit, 1979-1990 – nota mea) adresându-se Partidului Conservator în conferinţa din 1983:

„Una din marile dezbateri ale timpului nostru este cât de mult din bani ar trebui adminstraţi de stat, şi cât de mult ar trebui să păstreze plătitorii de taxe pentru familia lor. Să nu uităm acest adevăr fundamental: statul nu are o altă sursă de capital alta decât alta decât banii pe care cetăţenii îi câştigă ei înşişi. Dacă statul doreşte să cheltuie mai mult va putea face acest lucru numai luându-vă din economii sau taxându-vă mai mult. Nu vă puteţi gândi că va plăti altcineva, acel altcineva eşti tu! Nu există aşa ceva precum banii publici; există numai banii plătitorilor de taxe.

Lucian Croitoru, despre interdependenţa libertăţii politice şi celei economice. Referiri la mari gânditori (Aristotel, Ludwig von Mises, Milton Friedman) şi extrase politicii dâmboviţene, în esenţa lor socio-economică.

trăiește-ți viața altFEL

„În iulie 2012 au apărut semne că în România libertatea politică s-ar putea deteriora. Aratăm că aceste semne reflectă un deficit substanțial de libertate economică, cu rădăcini adânci în drepturile de proprietate precare și în corupția înaltă. Deficitul explică atât lipsa domniei legii, cât și faptul că mulți oameni au fost nevoiți să se bazeze pe stat pentru a avea un loc de muncă. În mod particular, numărul celor dependenți de redistribuire (în principal salariați, pensionari și asistați din banii publici) a devenit nesustenabil de mare.
– Numărul votanților dependenți de redistribuire care efectiv votează a devenit mai mare decât numărul celorlalți votanți. Ei îi votează pe politicienii care promit conservarea redistribuirii sau creșterea ei, și nu pe cei care încearcă să reducă excesele. Astfel, redistribuirea excesivă pune bazele pentru “tirania majorității”.
– Tot mai mulți oameni dependenți de redistribuire ajung să se considere nu atât proprietarii drepturilor de…

Vezi articolul original 5.661 de cuvinte mai mult

Scopul: studiu de caz complex

“Scopul” (1984) este o nuvelă scrisă de autorul Eliyahu Moshe Goldratt (n. 31 martie 1947 – d. 11 iunie 2011), profesor de fizică israelian devenit om de afaceri (a cărui “eu narativ” este Jonah, personaj secundar), care arată cum managementul slujbei este proporţional cu managementul propriei vieţi private.

Nuvela prezintă călătoria iniţiatică a lui Alexander Rogo, directorul fabricii Diviziei Uniware din oraşul Bearington, care, datorită competiţiei de pe piaţa locală şi unor probleme de eficienţă productivă, întâlneşte mari dificultăţi în a menţine linia de producţie. În paralel, îşi neglijează soţia, Julie (n. Barnett), şi petrece puţin timp cu copii săi, David “Dave” şi Sharon Rogo. 

Etalonul aur

Unui colecţionar de piese LEGO şi maşini Bburago – mai valoroase decât ciocolata ori bomboanele (ce îşi pierd valoarea odată ce au fost consumate) –, care recomandă aprovizionarea cu aur, argint sau orice alt bun intermediar (precum cerealele), într-o Românie în care, conform viziunii sale, un demnitar de stat socialist o să abuzeze de tiparniţa băncii naţionale şi-o să producă hiperinflaţie iar banii de hârtie o să-şi piardă orice valoare: 

Încep prin a spune că sistemul de preţuire a monedei fiduciare este cel puţin bizar: valoarea unei bancnote de hârtie ori polimer (nu materială, ci nominală) este – economic vorbind – mai mare decât a unor resurse esenţiale (precum apa şi alimentele), deşi – în fapt – aceea fâşie colorată numită “bilet de bancă” nu satisface nevoi fiziologice elementare precum nutriţia ori igiena corporală (ca o paranteză, menţionez că, dacă valoarea atribuită unei unităţi monetare ar fi cea reală, inflaţia nu s-ar putea produce “la comandă”, din moment ce nu tiparniţa dar rezervele naturale sunt cele care produc “moneda universală”): Fireşte, mă refer la aur.