Întâlnirea dintre Meşterul Manole şi Domnul Ministru: Titulescu elucidând ‘adevărul’ artei lui Brâncuşi
(din amintirile lui Vintilă Russu-Şirianu)
“(1926, discuţie cu Goga): La un moment, Titulescu vorbeşte, cu plăcere, despre succesele europene ale lui Enescu, Gogu Georgescu, Traian Grozăvescu. Le descrie cu mândrie răsunetul. Goga, clipind: – Bun, bun! Dar pe Brâncuşi îl uiţi?
– Deloc. Acela mă macină, mă sâcâie rău, Goga!
– Ce spui? V-aţi certat?
– Da’ de unde! Dar mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex…
– Perfect. Asta înseamnă că te-a impresionat puternic. N-ai greşit. Va fi cel mai mare sculptor al vremii. E imens!
– Ţi-e uşor să vorbeşti cu darul tău excepţional în aprecierea operelor plastice… Eu îl am foarte puţin. Dar nu pot suferi nimic obscur în mine. Ei, pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobişnuit de mare în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înţeleg limbajul. Pricepi cât de stupid poate fi un lucru cam ca acesta: citeşti cu admiraţie o carte celebră şi ţi-e imposibil să-i povesteşti subiectul!… Aşa sunt eu cu Brâncuşi. Şi în faţa unei lumi occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot (amândoi sunt români şi olteni – n.n.V.M.T.), fac pe papagalul! Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăţ vocabularul creaţiei lui, să ştiu ce vrea, să înţeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!
(1928, la masă cu Brâncuşi) Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.
– „Meştere Manole“, îi spune lui Brâncuşi, am să-ţi fac o mare rugare.
Brâncuşi, cu ochiul lui de drac: – S-auzim!
– Doresc să-mi dai o lecţie.
– De diplomaţie?…
– Nu. De „Brâncuşi“!
– Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie.
Atunci, „elevul“ Titulescu […] îi explică lui Brâncuşi simplu, clar, „perplexitatea“ lui în faţa „misterului Brâncuşi“.[….]
– Ştii, încheie Titulescu, când eşti obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul…
– Înţeleg, nu ştii cum să vorbeşti despre mine.
– Exact. Şi vreau să ştiu. Vreau să învăţ să ştiu. Şi te rog să mă ajuţi. Suntem doar români şi olteni amândoi, nu?
– Da… olteni şi rumâni suntem. Amândoi…
– Ei, şi ce vrei să ştii?
– Tot.
– Tot?! Cam lungă poftă ai…
– Să zicem, un tot… limitat, concede Titulescu. Uite, Brâncuşi, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar şi înţeles limpede de orice minte normală. Nu?
– Fireşte.
– Ei bine, există un „adevăr Brâncuşi“. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. [….] Câte formulări, supoziţii, afirmări n-am citit şi n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce eşti: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracţionist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le ştiu. De la dumneata, meştere Manole. [….]
– apăi, n-am să te las corigent la „materia Brâncuşi“… Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzaţional, şi caută mereu sofisticări, termeni afectaţi. Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi…[….] Orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet. Acest suflet al subiectului trebuie să-l redau, căci sufletul va fi mereu viu sau, dacă vrei, ideea subiectului. […] De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial.
– Da. E limpede şi simplu…ca silogistică. Dar, spune-mi, dacă nu te plictisesc abuziv, cum se traduce practic concluzia artistică atât de clară?
– Tot simplu. Cum să-ţi spun? Ai ceva talent la desen?
– Deloc. Zero!
– Atunci, uite, tot cu logica (râde), la asta mi se pare că ai ceva talent… Ai văzut vreuna din „păsările“ mele?
– Văzut? Cred că vreo oră am contemplat două din ele…
– Ei, la multă lume au plăcut. Mai mult: au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitiv. Ce-am făcut, practic? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele…
– De n-a mai rămas nimic din pasăre!…
– Nimic din banal. Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi, şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul!
– Înţeleg, meştere Manole, spune. De la Aristotel şi Boetius până la Lalande, nimeni n-ar putea nega perfecţia silogisticii dumitale. Dar de ce acea extremă, acea nucleară condensare în sculpturile dumitale, condensare în care cuprinzi totul?
– [….] De ce? Pentru că eu am căutat, şi caut, şi voi căuta mereu, forma-cheie care să fie adevărul esenţialului. „Cocoşul“ meu nu e cocoş. „Pasărea“ mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Caut, iubesc naturalul, frumosul primar, direct, nemijlocit. Etern! Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare…
– Deci, tinzi spre un fel de spiritualizare a materiei…
– Nu „un fel“. De-a dreptul! Da, vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei. Ştie ea mai bine ca noi, care e adevărul…
– E parcă un mesaj transmis prin necuvântător. O tindere spre universal.
– Ei! Eşti un „elev“ poznaş, domnule ministru! Ai citit lecţia înainte… vrei să ne uimeşti!
– Nu, meştere. Sunt desăvârşit de sincer. Nu glumeam. Mă bucuram…
– D’apăi, crezi că eu glumesc? Nu. Şi eu mă bucur… Da. Asta am căutat: drum spre universal. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nicio carte de zoologie. Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nicio stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund. […] Dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmoră ori bronz am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare. Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…
– Da. Minunat, meştere Manole!
– Îmi spui „Manole“. Dar acela şi-a îngropat în piatră iubita. A lucrat cu durerea cea cumplită. Eu lucrez cu bucurie, ministrule!…” (V.Russu-Şirianu, “Brâncuşi-Titulescu”, ‘Gazeta Literară’, nr.41/12.10.1967)
Barthimeu – Un alt orizont
Misterele Dunării
tudorvisanmiu 