„Revoluţia”: de la întoarcerea „înapoi” (1689) la mersul „înainte” (1789)

Vlad M., În Linie Dreaptă:

„Până la Revoluţia Franceză, cuvântul „revoluție” a avut un cu totul alt sens decât cel pe care l-a primit între timp și ne este cunoscut astăzi.

Pe atunci el făcea trimitere la un eveniment care se repetă la o perioadă fixă de timp, cum ar fi mişcarea de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui. „Revoluţie” avea un înţeles asemănător și în politică, semnalând revenirea la un moment anterior, de recuperare a ceva ce s-a pierdut cândva. De pildă, în epocă se considera că Glorioasa Revoluţie din 1688 a restaurat în Anglia vechile practici constituţionale pe care regele James al II-lea le-ar fi încălcat când a ajuns monarh. De pe urma acestei revoluții, în Anglia NU apărut o nouă ordine politică și socială, Glorioasa Revoluție având loc întocmai pentru a împiedica schimbările pe care regele catolic le-ar fi putut produce într-o țară majoritar protestantă.

Subtextul filosofic al unor prepoziţii de timp

Referitor la prepoziţiile pe şi în, pentru exprimarea unei informătii relative la timp – mai exact în intervalul de 24 de ore cu care ne-am obişnuit („pe data de….”, „în ziua de…”), mă gândeam că:

Folosirea prepoziţiei în include convingerea că respectiva zi chiar a conţinut acele evenimente, pe „firul timpului”. În schimb, folosirea prepoziţiei pe arată faptul că respectiva zi este mai degrabă o convenţie prin care exprimăm trecerea timpului, pe suprafaţa calendarului fiecărui an.

Această perspectivă ar explica şi o altă situaţie semantică: spunem în anul…. sau în luna anului …., dar nu zicem pe anul.… sau pe luna anului...: calendarul nostru are zile – şi atât. În schimb, prin în se poate indica orice moment reprezentant de vreo convenţie temporală (în secunda acea, în minutul acela, în ora acea, în anotimpul acela). 

O incapacitate de traducere: un dezavantaj lingvistic cu consecinţe istorice

„Procesul unirii a fost acelaşi în toate noile provincii (pentru simplificare numesc procesul din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş numai cu numele primei provincii), trecându-se rapid de la discuţii şi proclamaţie la o declaraţie instituţională, fie de unire condiţionată, fie de unire necondiţionată. Cel mai lung proces este cel al Basarabiei, de un an, probabil şi pentru că el se afla în afara scenariului convenit în 1916. În Bucovina, procesul este, dimpotrivă, foarte scurt, motiv pentru care istoricii i-au dat puţină atenţie, intervenţia românească fiind aproape uitată. 

În nici una dintre provincii, însă, România nu provoacă agitaţiile naţionaliste: activiştii locali au doar relaţii individuale la Iaşi, nu sunt «agenţii» acestuia şi obţin ajutor militar numai in extremis. Trupele României nu fac decât să împiedice bolşevicii să ia puterea. O politică, după denumirea de mult mai târziu, de containment a bolşevismului la Chişinău, Cernăuţi, ca şi la Budapesta; ţara noastră este una dintre puţinele din zonă neatinse de bolşevism, un factor, deci, de stabilitate zonală.

Compasiunea între limbile latine şi non-latine

«Toate limbile ce se trag din latină alcătuiesc cuvântul compasiune din prefixul „com-” şi rădăcina „passio”, care, la origine, înseamnă „suferinţă”.

În alte limbi, de pildă în cehă, poloneză, germană sau suedeză, cuvântul acesta se traduce printr-un substantiv alcătuit dintr-un prefix echivalent, urmat de cuvântul „sentiment” (în cehă: sou-cit; în poloneză wspol-czuzie; în germană: Mit-gefül; în suedeză: med-känslo).

Semantica existenţială sau înţelesurile metafizice ale cuvintelor

Am găsit în „Dimensiunea românească a existenţei” [*], carte scrisă de Mircea Vulcănescu între 1940-1944, dacă nu atât însuşiri etno-metafizice, nişte sensuri foarte frumoase pe care le găseşte pentru cuvinte:

1) Din „Introducere”, aflăm, într-o lămurire asupra titlului, sensul aplicării unui indice cantitativ (dimensiunea) asupra unui aspect calitativ (existenţa): „Ideea de dimensiunea reprezintă o cale prin care se poate măsura un lucru după altul; adică, un mod de a judeca, după o direcţie sau o orientare anumită, alte direcţii sau orientări”. Aplicată existenţei, dimensiunea îşi păstrează acest sens comparativ: „vom numi […] dimensiuni ale existenţei acele orientări şi acele înţelesuri ale ei care servesc la măsurarea şi aprecierea altor înţelesuri şi orientări” (ed.cit, p.10).

Cea mai meschină formă de cenzură

(fiind pe stradă, un trecător urmăreşte, în trecere, discursul unor politicieni la un televizor):

– Ia uite ce greşeli face (sic!) ăştia…..

(trecătorul se mai uită puţin şi, când este gata să plece, vede doi ofiţeri de poliţie apropriindu-se de el):

– Bună ziua! îl salută poliţiştii

81 de ani de la naşterea Mioarei Avram (1932 – 2013)

PLAN BIOGRAFIC: Mioara Avram (n.4 februarie 1932, Tulcea – d.12 iulie 2004, Bucureşti; născută Grigorescu) a fost o lingvistă română.
Absolventă a Liceul Teoretic de Fete “Principesa Ileana” (1941 – 1949) şi a Facultăţii de Filologie a Universităţii Bucureşti (1949 – 1953).
Doctor în filologie la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” a Academiei Române (1959 – 2002) (1).
Lector la Facultatea de Filologie (1961 – 1967), Facultatea de Limba Română a Universităţii Bucureşti şi Institutul Pedagocic “Maxim Gorki”.
Autoarea a peste 165 de articole şi studii de specialitate în domeniul gramaticii, cu axaţie pe ortografie.

A vrea binele

„A vrea (cuiva) doar binele” este o sintagmă a cărui sens a fost cu uşurinţă deturnat de o maximă destul de răspândită: „Toţi îţi vor doar binele – nu-i lăsa să ţi-l ia!”.

Pentru că sunt persoane care chiar vor binele pentru apropiatul lor şi pentru ei, ar fi de dorit ca ei să nu mai exprime acest lucru prin verbul „a vrea”. De ce? Pentru că este o formulă prea categorică pentru ceva care este atât de subiectiv precum binele cuiva.

Cum este corect: Dute sau Du-te?

Când i se pune o astfel de întrebare, o tendinţă a vorbitorului comun de limbă română este să se gândească la forma cea mai des întâlnită a unei anumite înjurători (dute-n…..) şi să răspundă astfel: „Dute se scrie legat”.
Atunci, respectivul poate fi întrebat: «De la ce verb provine „dute”?».
Răspunsul cel mai firesc este: «De la „a duce”».
Şi atunci, poate urma o explicaţie destul de surprinzătoare:

Dracul ca paradox al bunăvoinţei

Atunci când, într-o anumită situaţie, pentru a atinge un anumit scop se cere maximă bunăvoinţă din partea altcuiva, nu pot să nu mă întreb: de ce dracul este (prea) adesea invocat ca ultima persoană dincolo de care nu s-ar mai putea arăta îngăduinţă într-o cutare chestiune, fiind un fel de elaton pentru ce este, din punct de vedere uman, posibil ori nu? 

Iar dacă, în acest caz, implicaţia ar fi că satan, în contextul îngrozitoarei birocraţii, ar fi ultima persoană dând dovadă de bunătate absolută, când e vorba de anumite cunoştinţe pe care nu le-ar şti, chipurile, mai nimeni, ori, cel puţin, dintre cei care nu posedă cunoştinţe vaste din toate domeniile, „naiba” (care tot un drac este, numai că mai impersonal) ar fi şi omniscient, ori, cel puţin, multi-enciclopedic.