Semantica existenţială sau înţelesurile metafizice ale cuvintelor

Am găsit în „Dimensiunea românească a existenţei” [*], carte scrisă de Mircea Vulcănescu între 1940-1944, dacă nu atât însuşiri etno-metafizice, nişte sensuri foarte frumoase pe care le găseşte pentru cuvinte:

1) Din „Introducere”, aflăm, într-o lămurire asupra titlului, sensul aplicării unui indice cantitativ (dimensiunea) asupra unui aspect calitativ (existenţa): „Ideea de dimensiunea reprezintă o cale prin care se poate măsura un lucru după altul; adică, un mod de a judeca, după o direcţie sau o orientare anumită, alte direcţii sau orientări”. Aplicată existenţei, dimensiunea îşi păstrează acest sens comparativ: „vom numi […] dimensiuni ale existenţei acele orientări şi acele înţelesuri ale ei care servesc la măsurarea şi aprecierea altor înţelesuri şi orientări” (ed.cit, p.10).

2) Cuvintele „loc” şi „vreme”, pe care noi, vorbitorii limbii române, le folosim pentru a ne situa într-un loc, respectiv, într-un timp, sunt «dimensiuni ale lumii» („mijloace pentru a putea rândui, aşeza, situa fiinţele care sunt în ea”). Spaţiul are dimensiunile lui (întindere – lungime şi lărgime; încăpere – înălţime şi adâncime), precum şi timpul are dimensiunile lui (nu doar lungime, ci şi volum/grosime – întrucât „lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de lucruri date în acelaşi timp, toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice”, timpul nefiind „un singur şir”, ci „o colecţie de şiruri”, adică „un şir global de şiruri parţiale”). Astfel, pentru noi, „vremea” este „lumea în prefacere”, având „nu numai un fir, dar şi un cuprins”, deci fiind şi un fel de „receptacol de existenţă” – motiv pentru care „nu se deşiră numai fără de sfârşit, dar ea se şi împlineşte”.

De asemenea, expresiile „semn bun” ori „semn rău” sugerează că „lucrurile au un sens, că lumea este o carte de semne”, şi nu o lume „neutră de întâmplări,  fără sens şi fără legătură”, ci „plină de puteri rele ori binevoitoare, de chemări şi de tăceri, de arătări şi de ascunderi” (pp.32-40).

3) Lumea „de dincolo”, definită «printr-un adverb, rămas fără referinţă», are, pentru noi, o „situaţie stranie faţă de cea de aici”: este despărţită nu printr-un hotar spaţial (aici / dincolo), ci „printr-o schimbare de fire a fiinţei”, ea nefiind pentru noi «afară» din lumea de aici, ci „un  fel de oprelişte internă, de vamă, de deosebire de domeniu existenţial, de experienţă a fiinţei, asemănătoare aceleia care ne îndreptăţea să vorbim, înainte de celălalt război, de fraţii «de dincolo»” (referire la Ardeal înainte de Primul Război Mondial – n.m.). Spre comparaţie: „îşi închipuie oare cineva pe un francez numind de pe un alsacian, înainte de 1918, cu expresia „frère de l’au dela”? Nu. „Au-delà” implică, la francezi, un prag fără întoarcere [….], pe când la noi, între „aici” şi „dincolo”, rămâne vamă.” (pp.40-41).

4) Pentru a exprima sensul de „hic et nunc” («aici şi acum») – adică ideea de existenţă ca ceva care „are loc” -, „apusenii” folosesc termeni care leagă această idee de timp şi spaţiu – fie că pornesc de la ideea de acţiune (Wirklichkeit – în germană), sau contrară de obiect (réalité – în franceză). Germanul numeşte „această existenţă de fapt” «da sein» (a fi aici, a fi de faţă, prezenţă de fapt), francezul spune că „are loc”. Noi, românii, zicem, în schimb: „se întâmplă” [Autorul semnalează că „are loc” zic «gazetarii care traduc gândul lor direct în franţuzeşte»].

A se întâmpla are un sens dincolo de cel comun („întâmplare” = situare în timp şi spaţiu), similar cu cel al construcţiei in templo habere: „nu înseamnă deloc să un lucru capătă un plus de fiinţă, că se face, că iese din nimic; ci înseamnă numai că «se preface», se transformă sau, mai pregnant legat de timp, că «trece».” Deosebirea de termenii apuseni cu sensul de „hic et nunc” este că, „în vreme ce, pentru apusean, odată ce un lucru e constatat, adică situat «în spaţiu», odată de «are loc», odată ce se petrece, acel lucru ori acel fapt este”, în timp ce, „pentru român, ceea ce se-întâmplă are parcă fiinţă «înainte de a fi», şi şi-o păstrează şi după ce nu mai este în lume […] Intrarea lui în lume e ca o cădere din altă lume, o «trecere», nu o «înfiinţare».” (pp.60-61).

5) Despre «negaţionia românească», Mircea Vulcănescu observă că aceasta „nu are un caracter existenţial, ci esenţial. Românul se opune întotdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El opune deci, totdeauna, unui fel de a fi, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! [….]” Ori de câte ori românul tăgăduieşte, zicând: „Nu e”, tăgăduirea lui este numai relativă. Presupus e totdeauna că «nu e aici», ori că «nu e acolo», ori că «nu e aşa», ori că «nu e încă», ori că «nu e ăsta» […] Chiar atunci când spune că ceva nu e deloc, românul tot nu-i tăgăduieşte fiinţa. Pentru că chiar acest «deloc» dovedeşte despre ce fel de „nu” este vorba.” (pp.68-69).

În limba noastră, negaţia pură şi simplă („ba”) se poate conjunga, în româneşte, cu afirmaţia, în expresia „ba da”, „adăugarea împotrivirii accentuând, paradoxal, afirmaţia, în loc să o tăgăduiască„. „La fel, tăgăduirea negaţiei: „ba nu”, nu o preface în afirmaţie, cum face în orice limbă, iteraţia negaţiei; ci tăgada rămâne opoziţie existenţială, pe când negaţia îşi continuă funcţia proprie de limitare logică.” Asta sugerează, în concepţia autorului, un anumit spirit luciferic de negaţie, prin care se „speculează numai asupra posibilităţilor, adică asupra însuşirilor şi a putinţelor de a fi, închise în firile lucrurilor” (opusă tăgadei satanice, „care luptă să desfacă voile lui Dumnezeu”). „Sensul acesta mai e confirmat şi prin posibilitatea limbii româneşti de a nega fără a folosi pe «nu», folosind numai pe «de», cu indicarea regiunii negate: «de fel», «de loc» etc.” (pp.70-71).

În fine, chiar şi termenul „nimic” îşi trage, ca în cazul «plinătăţii», „rădăcina de la o idee cantitativă, care înseamnă «nici o bucată»”, iar ideea de «nimicire» are „un sens existenţial netăgăduit”, precum şi «desfiinţarea», ambele fiind „legate de un înţeles incontestabil faptic, artificios, practic, de ideea unei operaţii sau acţiuni de distrugere, de nimicire, de desfiinţare” – cu sens care implică „mai mult o idee de desfacere a întregului în părţi, de descompunere, de destrămare a lui, decât o idee de aneantizare”. În final, chiar şi pentru lucrurile nimicite / desfiinţate „nu dispare cu totul orice existenţă a lui”, „nu încetează cu totul de a fi”: „El nu mai «este» în vreme. Dar întrucât «a fost», el e totuşi mai mult decât dacă n-ar fi fost «deloc». Prin simplul fapt al trecerii sale prin lume […] capătă un plus de fiinţă [….]” (pp.72-74).

6) Analizând „ce ne învaţă modurile verbului”, Mircea Vulcănescu face nişte observaţii interesante, constatând „predominarea ipoteticului asupra categoricului şi a disjunctivului este vizibilă în ceea ce am numi gradul de intensitate cu care sunt trăite, în limba română, modurile verbului” – adică „frecvenţa cu care stăruie forme verbale care vădesc speculaţii asupra posibilului ori a viitorului condiţional, acele «Ce ar fi fost, dacă ar fi fost, altfel decât cum a fost?» […] «Totuşi, ce ar fi fost, dacă….»”. Acest „fenomen al exprimării” (faptul că „asemenea speculaţii ipotetice, despre ce ar fi fost să fie sau ce ar fi fost de făcut sunt cu mult mai intense decât reflecţiile despre ceea ce trebuie făcut efectiv în viitor”) ar vădi, în opinia autorului, „caracterul esenţial nepractic al românului” (p.84).

„[….] optativul devine, în româneşte, modul privilegiat al verbului, substituindu-se ori colorând, cu spiritul său, toate celelalte moduri”: modul deziderativ şi condiţional (aş fi, aş fi fost) „domină şi suplineşte deseori” indicativul viitor (vor fi), indicativul anterior (voi fi fost), conjunctivul prezent (să fiu); optativul (o fi) sau conjunctivul (să fie) folosit în sens condiţional (va fi fiind) „este mult mai intens trăit”  decât indicativul prezent (este) sau viitor (va fi); trecutul neisprăvit al indicativului (fusei / am fost) „domină” asupra prezentului (sunt), trecutului isprăvit (eram), viitorului (voi fi) (p.85). 

În fine, autorul observă „o bogăţie de viitoruri anterioare”, din care viitorul simplu, indicativ (voi pleca) este „cu totul neproblematic”. „Dezvoltările problematice apar însă posibile pentru gând cu viitorurile anterioare (voi fi plecat sau chiar voi fi fost plecat)! Ca şi cum românul s-ar referi întruna, în reflecţiile sale, la un plan în care lucrurile stau înaintea gândului gata împlinite, dar ca nişte ispite, încă nealese pentru faptă!” (pp.85-86). 

„Toate acestea domină, fireşte, planul imperativului (fii!). Putinţa subtituirii formei proprii a acestui imperativ: „Fă!”, „Fie!”, prin forma conjunctivului prezent: „Să faci!”, „Să fie!”, şi apariţia, din această pricină, a unui fel de imperativ perfect: „Să fi fost!”, „Să fi făcut!”, în sensul de: „Trebuia să fi fost!”, ori de: „Trebuia să fi făcut!”, descoperă, de asemeni, planul cu totul ipotetic, nepozitiv, în care se realizează sensul tuturor acestor ziceri” (p.86). 

Cât despre imperativul românesc („Fie!”, „Să fie!”), comparativ cu „Fiat!”-ul latinesc (care „exprimă voinţa constrângătoare a persoanei I a vorbirii”), acesta „nu manifestă nici una din veleităţile demiurgice ale imperativului latin”, „nu exprimă o poruncă, nu proclamă voinţa de a face ceva, nu decretează; ci acceptă ce se întâmplă, consimte, întocmai ca şi cum ar zice: «Fie şi aşa!», sau ar confirma: «Aşa să fie!». Uneori el accentuează chiar că acest consimţământ e cu totul dezlegat de orice năzuintă proprie, ba chiar cu totul indiferent urmărilor lui. De pildă, când zice «Fie ce-o fi!».” (pp.88-89).

****

Nu ştiu dacă în lucrarea sa, „Dimensiunea Românească a Existenţei” (1940-1944), Mircea Vulcănescu au găsit concepţii metafizice generale despre existenţă care să fie valabile „de-a pururea” poporului românesc, în marea sa majoritate (inclusiv celui de astăzi). Observ, în schimb, că sensurile cuvintelor noastre şi modurilor de exprimare au un înţeles metafizic ce nu poate fi tăgăduit…. decât într-un spirit negaţionist tip „ba”, se pare, atât de străin spiritului românesc! 🙂

_______

Notă: [*] Mi-a parvenit ediţia a V-a, de la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009.

P.S.: Deşi cartea îi este adresată „Lui Emil Cioran”, cei doi (Mircea Vulcănescu şi Emil Cioran) aveau, totuşi, concepţii atât de diferite despre identitatea românească – sens în care recomand un articol bine documentat, scris de Avram Andrei şi publicat pe Historia.ro.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Gramatica ilustrata, Jurnal

Un răspuns la „Semantica existenţială sau înţelesurile metafizice ale cuvintelor

  1. Pingback: Recapitulare (25) Copacul cu răvaşe | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s