Capra calcă piatra. Piatra crapă-n patru.

Nu am mai verificat articolele scrise de Marcel Căpraru pe Contributors.ro de la începutul anului 2013. După briliantul „Nimeni nu s-a născut adult. Despre invatamantul obligatoriu” (15 iulie 2012), mai citisem doar „Dreptul la normalitate” (19 iulie 2012).

Vizionând astăzi un material de pe blogul Cristinei Micşa, „Educaţie nu înseamnă şcolarizare” (23 aprilie 2013), mi-am adus aminte de dl. Căpraru şi „metodele alternative” de educaţie pe care le susţine (Montessori) şi m-am gândit să verific dacă domnia sa a mai scris ceva.

Am găsit 4 (patru) texte, şi mi-au plăcut toate – în cea mai mare parte a conţinutului lor 🙂

„Primul meu articol pe contributors.ro, Nimeni nu s-a născut adult,  a ajuns, într-o jumătate de an, la 40.000 de vizualizări (s.m.). Constat după numărul de vizualizări și comentarii ale articolelor  despre educație că oamenii sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi simt că ceva e în neregulă (s.m.). Concluzia ar fi că toată lumea solicită și așteaptă o reformă a educației. Neînțelegerile apar când se pune întrebarea: CUM? Ei, bine, orice soluție propusă se poate realiza doar dacă anumite condiții sunt îndeplinite. Altfel se va revizui, dar nu se va schimba nimic!” (într-un articol: aici)

Cravata bunicului meu

Când m-am dus pe 12 septembrie la festivitatea de început şi ni s-a spus de rezultatele excepţionale ale elevilor Colegiului Naţional “Gheorghe Lazăr” (1) la bacalaureatul de anul acesta, nu am putut să nu-mi amintesc de bunicul meu, Ion Vişan-Miu, a cărui cravată o purtam în acea zi.
Născut la 3 mai 1908 în comuna Coloneşti din judeţul Olt ca fiul al unor oameni simpli, Predilă şi Rada, Ion a făcut şcoala primală în satul său după care, de unul singur, neînsoţit de părinţi, a mers să facă liceul la Bucureşti. El a străbătut această distanţă, fireşte, nu pe jos, ci într-o locomotivă cu cărbune (nu cu carul cu boi). El a terminat Şcoala Comercială “Nicolae Kretzulescu” şi a ajuns un om înstărit, directorul unui birou vamal în capitala ţării.

Despre cum să ajungi om, nu bou

Bunicii mele i-a fost greu la liceu: tatăl ei murise în 1942 şi au început să apară dificultăţile financiare. Timp de 8 ani, bunica mea s-a chinuit să ia bursă, şi pentru asta, trebuia ca fiecare medie a ei să fie mai MARE de 7. Nu i-au plăcut toate materiile, însă de nevoie, a învăţat. Niciodată nu a copiat, nu a încercat să ia note prin vreun alt mod decât cel corect: a învăţat.
Asta e diferenţa dintre vremurile de atunci şi cele de acum: elevii nu acordă destul timp educatiei, datorită tentaţiilor care apar, de la internet, jocuri video şi televizor până la “chiulit” în parc şi petreceri. Până la urmă, în anii ’40-’50 sau chiar ’60-’70, nu aveai ce să faci toata ziua în casa. Mi-a mărturisit şi mama că ea şi colegii ei abia AŞTEPTAU să înceapă şcoala, pe când acum este cea mai mare suferinţă a unui şcolar.

Defensiva profesorului contra produselor îndoctrinării seculare

Articolul „Nimeni nu s-a născut adult. Despre învăţământul obligatoriu”, scris de  profesorul universitar Marcel Căpraru [1], a avut un ecou semnificativ în comuniatatea virtuală românească. Nu toate receptările au fost pozitive, iar un număr signifiant de intervenţii au încercat minimizarea sau chiar discreditarea textului sau a autorului, prin orice mijloc posibil.

Ce entităţi (mai) pot insufla valori?

Cele patru entităţi care pot insufla valori persoanelor de până la maturizare sunt cercul familiar (rude şi cunoştinţe), comunitatea religioasă (în special cea creştină), centrele culturale (inclusiv instituţiile educaţionale) şi societatea cotidiană (îndeosebi cea implicată, dispusă pentru voluntariat).

În ziua de azi, un grup semnificativ de adolescenţi se depărtează de cercul familiar (sub pretextul independenţei juvenile), ocolesc comunitatea religioasă (invocând misticismul, animismul, habotnicia sau fanatismul ei, ori ateismul, suficienţa ştiinţifică sau areligiozitatea personală), minimalizează grupurile adunate în scopul acumulării de cunoştiinţe (sub pretextul auto-suficienţei cognitive) şi desconsideră datoria cetăţenească (sunt neinteresaţi de problemele, activităţile ori acţiunile din spaţiului cotidian, lăsând pe seama altora îndeplinirea unor sarcini de folos general şi izolându-se informaţional de modul de funcţionare a lumii).

Pentru cei care au această tendinţă nihilistă, ce sursă de valori mai rămâne? Poate cea primară, relativă la intuiţie.

Imaginea şcolii în “Amintiri din copilărie”, între nepăsare şi rudimentarism

Instituţie de învăţământ menită pregătirii elevilor prin însuşirea unor elemente de bază ale disciplinelor fundamentale, Şcoala a constituit obiectul observaţiei şi meditaţiei a numeroşi scriitori, de-a lungul istoriei.

În opera sa semi-memorialistică, “Amintiri din Copilărie”, Ion Creangă redă – mai mult sau mai puţin fidel realităţii – experienţa personală de la şcoala catihetică din Fălticeni, surprinzând aspecte defectuoase ale învăţământului religios din mediul rural.

Încă de la acceptarea sa în “fabrica de popi” de la Fălticeni, numai în urma efectuării unei plăţi în natură neoficiale cu carácter de “ciubuc” din partea tatălui său către catiheţi  ori altcuiva “cui i se cuvenea” (“două merţe de orz şi două de ovăs”), personajul-narator (Nică „Ştefănescu”) remarcă superficialitatea acelei instituţii de învăţământ (“şcoala era numai de mântuială”).