Cravata bunicului meu

Când m-am dus pe 12 septembrie la festivitatea de început şi ni s-a spus de rezultatele excepţionale ale elevilor Colegiului Naţional “Gheorghe Lazăr” (1) la bacalaureatul de anul acesta, nu am putut să nu-mi amintesc de bunicul meu, Ion Vişan-Miu, a cărui cravată o purtam în acea zi.
Născut la 3 mai 1908 în comuna Coloneşti din judeţul Olt ca fiul al unor oameni simpli, Predilă şi Rada, Ion a făcut şcoala primală în satul său după care, de unul singur, neînsoţit de părinţi, a mers să facă liceul la Bucureşti. El a străbătut această distanţă, fireşte, nu pe jos, ci într-o locomotivă cu cărbune (nu cu carul cu boi). El a terminat Şcoala Comercială “Nicolae Kretzulescu” şi a ajuns un om înstărit, directorul unui birou vamal în capitala ţării.
Ca o comparaţie, viitoarea sa soţie, Eliza Laslo, sărmana, a făcut numai patru clase, deoarece a fost nevoită să muncească la o cofetărie, pentru ca sora ei mai mare, Ana, să poartă termina liceul. Părinţii ei, Ştefan Laslo şi Maria, născută Dima, erau oameni înstăriţi: Ştefan era un meşter de origine maghiară care fabrica alambicuri (ce costau o avere), iar Maria era fiica unor proprietari de origine bulgară, ce aveau pământuri şi în Sofia. O mare năpastă a venit peste ei când nişte vecini răuvoitori le-au dat foc la casa din Piteşti deoarece li se puseseră pata pe descendenţa lor ungurească. Familia Laslo a reuşit să se mute la Bucureşti, însă a dus-o mai prost cu banii, de unde şi motivul situaţiei precizate mai sus.
Fireşte, cu ajutorul surorii ei, Eliza şi-a obţinut de lucru, şi ce mai lucru! Ea a fost infirmieră la „Creşe şi Cămine” – parte din Policlinica nr. 10 de pe strada Rozelor, una dintre cele mai cunoscute din perioada comunistă. Însă nu a lucrat ca să se îmbogăţească, ci de nevoie: aveau doi copii, iar ea şi soţul ei o duceau prost cu banii după blestemata naţionalizare din 1948, când lui Ion i-a fost luat biroul vamal şi a fost angajat ca un simplu funcţionar.
Însă ideea nu este că tot ceea ce clădeşti îţi iau comuniştii, ci că este bine să înveţi. Şi în articolul trecut v-am spus: a străbătut Mircea atâta drum 12 ani, dar a ajuns să aibă o funcţie respectabilă şi bine plătită în Tulcea. Ah, dar au venit “bandiţii” (cum îi numeşte bunica mea Maria), l-au arestat şi i-au luat şi ultimul tablou, scaun, masă sau pantof, deci tot la aceeaşi concluzie ajungem. Oricum, după ce l-au eliberat şi a fost realibitat, Mircea a ajuns contabil-şef la Exploatarea Minieră Somova.
Orice ar fi, ideea principală ar fi aceasta: este bine să înveţi. Era bine pe vremea lui Gheorghe Lazăr, ca să devii cineva. Era bine pe vremea lui Mircea şi a lui Ion, ca să nu cari “jugul” nimănui. Era bine pe vremea părinţiilor mei, ca să-ţi găseşti de lucru. Este bine şi pe vremea mea, ca să nu iei parte la o a doua “Turtucaie a învăţământului românesc” (bacalaureatul din 2011, comparat de academicianul Florin Constantiniu cu cea mai ruşinoasă înfrângere al armatei române din Primul Război Mondial, Bătălia de la Turtucaia, din august 1916) (2).
Însă elevii din ziua de azi nu trebuie să înveţe numai pentru a lua examenul de bacalaureat: picarea este numai pedeapsa pentru inconştienţă. Ei trebuie să înveţe pentru a-şi forma o cultură, să cunoască lucruri, pentru a intra în această lume cu un bagaj de cunoştinţe, şi să nu lase manipulaţi de cei care se bazează pe necunoaşterea lor. Acum că am argumentat această concluzie, sper să fiţi de acord cu mine. Pe elevii care citesc acest articol, îi rog să înveţe. Ceilalţi, să folosească acest articol pentru a-i convinge pe alţii să înveţe.

Cu sinceritate, un elev, Vişan-Miu Tudor.

(Republicat de pe Vindecătoru’ – 15 septembrie 2011, joi).

NOTE şi BIBLIOGRAFIE: (1) Gheorghe Lazăr (n. Avrig, 5 iunie 1779 – m. Avrig, 17 septembrie 1823) a fost un iluminist român, intrat în istorie nu numai ca fondatorul primei instituţii de învăţământ cu predare în limba română în Bucureşti la 1818 (Şcoala de la Sfântul Sava), dar şi ca un răspânditor de cultură într-o vreme în care aceasta aparţinea doar înaltei pături sociale a societăţii. Pe vremea lui, era o binecuvântare să poţi face o şcoală, iar el a deschis noi orizonturi pentru cei mai puţin privilegiaţi.

(2) ISTORIE ŞI CIVILIZATIE, Anul III, Nr. 23, August 2011, p.3

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Omul Joi

2 răspunsuri la „Cravata bunicului meu

  1. Pingback: Recapitulare (10) | tudorvisanmiu

  2. Pingback: un tn[r ]n expansiune | Dialog cu Mine Insumi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s