Arhive pe etichete: Rosia Montana

Un gând trecător despre „Uniţi Salvăm”

Mai demult, într-o anumită împrejurare, am lăsat următorul mesaj pe platforma În Linie Dreaptă, adresat domnului Costin Andrieş, ca răspuns la articolul «“Achiesăm cu ușurință” – protestele Roșia Montană și înfrățirea demențelor ideologice», fiind încurajat de invitaţia la dezbatere de la începutul articolului:

„Am urmărit atent protestele din ultima săptămână. Concluzia la care am ajuns e că majoritatea celor prezenți sunt animați de intenții bune, dar nucleu dur al manifestației este profund antidemocratic și totalitar. Sună dur, îmi pare rău, nu am găsit motive să cred altceva. Aștept încă să fiu contrazis cu argumente.

Mesajul în care am încercat să formulez asemenea argumente suna în felul următor: Continuă lectura

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Atitudini

Hăţişuri legislative

Ieri, în Piaţa Universităţii, sentimentul nu a fost deloc unul relaxat, după avizul negativ dat legii „Roşiei Montane” de către comisia specială. Din contră, a fost poate mai grav decât oricând…

Aparent, sunt trei legi sau modificări legislative „fatale” care aşteaptă la poarta «Parlamentului»:

1) Legea descentralizării sau a regionalizării – care mută luarea deciziilor către liderii comunităţilor locale, care sunt în cea mai mare parte corupţi. Această lege pune în pericol nu doar patrimoniul, ci implică şi darea licenţelor de exploatare.

TERMEN DE ADOPTARE TACITĂ: 19 noiembrie

2) O revizuire a „legii exproprierii” (Legii nr. 255/2010 privind exproprierile pentru cauza de utilitate publica, necesara realizarii unor obiective de interes national, judetean si local) – care să asigure «o expropriere mai rapida, efectuata cu resursele financiare ale companiilor ce au licente de exploatare in Romania si care s-au impiedicat pana acum de diversi proprietari de teren mai „incapatanati”»

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Atitudini

Înapoi la argument: Horia Roman Patapievici şi Horia Ciugudean (25.01.2007) – despre Roşia Montană

Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Atitudini, Înapoi la argument - pe când era emisiune

Etalonul aur

Unui colecţionar de piese LEGO şi maşini Bburago – mai valoroase decât ciocolata ori bomboanele (ce îşi pierd valoarea odată ce au fost consumate) –, care recomandă aprovizionarea cu aur, argint sau orice alt bun intermediar (precum cerealele), într-o Românie în care, conform viziunii sale, un demnitar de stat socialist o să abuzeze de tiparniţa băncii naţionale şi-o să producă hiperinflaţie iar banii de hârtie o să-şi piardă orice valoare: 

Încep prin a spune că sistemul de preţuire a monedei fiduciare este cel puţin bizar: valoarea unei bancnote de hârtie ori polimer (nu materială, ci nominală) este – economic vorbind – mai mare decât a unor resurse esenţiale (precum apa şi alimentele), deşi – în fapt – aceea fâşie colorată numită “bilet de bancă” nu satisface nevoi fiziologice elementare precum nutriţia ori igiena corporală (ca o paranteză, menţionez că, dacă valoarea atribuită unei unităţi monetare ar fi cea reală, inflaţia nu s-ar putea produce “la comandă”, din moment ce nu tiparniţa dar rezervele naturale sunt cele care produc “moneda universală”): Fireşte, mă refer la aur.

Continuă lectura

5 comentarii

Din categoria Eco nomie

Povestea Roşiei Montane

A existat cândva în judeţul Alba, Munţii Apuseni, o comună numită Roşia Montană….  în componenţa ei, intra un sat, tot montan şi la fel de roşu – asta pentru că stătea în Valea Roşie, prin el trecea râul Roşia, iar acest râu era bogat în minerale, în special fier, care fier înroseşte tot. Toţi ar da să aibă un rău din care să bea… dar problema cu acest râu era că avea şi prea mult zinc, şi prea mult fier, şi prea mult arsenic, deci treaba era roşie de tot şi nu puteai bea din apa aceea…..   

La Roşia Montană existau şi zăcăminte de aur, care aur e foarte auriu, strălucitor şi valoros, deşi, noi oamenii, nu prea ştiam ce să facem cu el… îl topeam şi-l făceam lingou, bijutirie, statuie, uneori coroană, sau poleiam pereţii cu el. De ce? Ei bine, n-am nici o idee, dar aşa făceam pe atunci. În fine, chestia cu acel aur era că e foarte timid şi stătea ascuns în stâncă, iar oamenii lacomi trebuiau să sape ca să dea de el. Acest lucru dura ore bune, de fapt, ani, şi nu unu, doi, ci zeci, sute.  Pentru miner, nu era problemă – dădea cu târnăcopul în piatră o ziulică întreagă, scotea grăunţe de auraş şi se ducea la culcare – însă acel miner avea un şef care noaptea nu prea izbutea să doarmă. Se găndea tot timpul cum să scoată aurul mai repede din piatră.   

Într-o zi, a auzit şeful de la un intim de o substanţă numită “cianură”, care putea să topească piatra în câteva minute dar să lase aurul intact. Exploatarea cu cianuri era o metodă rapidă şi eficientă. Şeful ar fi aplicat-o imediat, dacă zăcământul i-ar fi aparţinut în totalitate, însă poticnirea venea din faptul că nu avea nici contract cu Mama Natură sau Tatăl Timp, nici cu Baba Dochia sau Meşterul Manole, nici măcar cu Coana Alba şi Împăratul Traian: el luase Alburnus Maior în arendă şi, pe deasupra, era şi străin, adică venea din străinătate, şi nu putea face tot ce voia în ţara unde venise. 

Şi-atunci, ce să facă? Prima piedică îi era legea, căci nu avea aprobare de la Înţeleptul Politichiu. Şi-atunci, căci aşa se făcea pe vremea aceea, şi-a luat un avocat să-l reprezinte, adică un cunoscător al legislaţiei. Dar cum constituţia era cam şubredă pe vremea aceea, adică se schimba cam de la fiecare mandat – căci politichii nu erau pentru totdeauna – şeful s-a gândit să grăbească lucrurile cu o mică remuneraţie. Am uitat să-ţi spun că, în acele timpuri, politichii nu puteau să-şi după la îndeplinire sarcinile dacă nu primeau şi o sumă de bani în schimb, pe căi neconstituţionale. Populaţia de pe atunci numea această practică “dare de mită”. Şi-acum, poate o să ma întrebi: “Dar ce, erau câini?”. Eu îţi voi răspunde: “Nu, nu erau câini, ci o specie pe cale de dispariţie, dar nu a lor, ci a banilor”. Dar ideea că, până la urmă, cu un ban, cu doi, cu o mie, poate chiar mai mult, şeful a reuşit să primească toate aprobările de la politichii, iar avocatul a rămas şomer. În general, mai toţi afaceriştii multimilionari sau multimiliardari fără un trecut murdar renunţau la serviciile avocaţiilor lor după ce aflau că în inimile politichiilor, legea nu-i din piatră…. 

Deci, de prima piedică, şeful trecuse. Acum era în conformitate cu legea. Însă, vezi tu, pe atunci, populaţia ţării noastre nu avea deloc încredere nici în legi, nici în clasa politică. Întâi, s-au revoltat ecologiştii, apoi academicienii, apoi economiştii, apoi reprezentanţi ai mai tuturor claselor sociale. De ce? Păi, exploatarea cu cianuri nu era o treabă frumoasă – construiai un bazin de dimensiuni enorme, cu care să împrejmuieşti zăcămintele aurifere, turnai cianuri, se topea stânca şi adunai aurul – dar consecinţele erau îngrozitoare:

– În primul rând, era argumentul ecologic: în urma acestei practici rămânea în inima ţării un bazin imens plin cu cianuri, care cianuri sunt foarte toxice şi nu se evaporă niciodată. Apoi, dacă se fisura acel bazin, impactul asupra mediului ar fi fost catastrofal.

– În al doilea rând, era argumentul economic: deşi s-ar fi obţinut rezerve foarte mari de aur pentru România, cea mai mare parte din câştiguri o lua corporaţia şefului, care era străină, iar după ce termina exploatarea ne lăsa de izbelişte. Apoi, această tehnică de cianurizare nu corespundea normelor de exploatare durabilă, adică dacă ar fi fost pentru o vreme create mii de locuri de muncă – care nu se prea găseau în România de atunci – exploatarea s-ar fi terminat în decursul a 10 ani dar, după aceea, ar fi rămas şomeri şi cei veniţi la muncă, şi cei care munciseră înaintea lor;

– în al treilea rând, era argumentul istoric şi cultural: exploatarea ar fi dus la distrugerea sitului arheologic vechi de 2000 de ani, moştenit de la strămoşii noştri romani;

– în al patrulea rând, era argumentul antropologic: exploatoarea ar fi necesitat strămutarea populaţiei locale, demolarea clădirilor, bisericilor şi mutarea cimitirelor de la Roşia Montană. Pentru că nu putea face strămutarea cu sila, compania a încercat să momească localnicii cu avantaje sociale şi financiare, însă unii dintre ei nu au cedat în faţa acestora, nevrând a abandona pământul părintesc, a renunţa la moştenirea culturală a zonei şi a tulbura locul de veci al înaintaşilor lor;

– în al cincilea rând, era argumentul politic: exploatând cu cianuri un zăcămint aurifer dintr-o zonă cu o vechime de două milenii din mijlocul unei ţări membre a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, stat aderent la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi creat un precedent nedorit, contrar atâtor pacte şi tratate pentru protecţia mediului;

– iar în al şaselea dar nu în ultimul rând, era argumentul moral: oameniilor nu li se părea corect ca, pentru îmbogăţirea lor personală, o întreprindere străină să exploateze resursele minerale a unui stat iar conducătorii acelui stat, din aceleaşi considerente economice, să le permită să faceăacest lucru, în ciuda cunoaşterii a tuturor celor cinci argumente anterioare, precum şi multe altele de altă natură……

 

“Incredibil! Şi cum s-a terminat toată povestea?”, îmi spui.

Iar eu. tac….

 

Răspunde-mi tu: Cum se va termina povestea exploatării cu cianuri a bazinului minier de la Roşia Montană?

Dacă acest “proiect” trece, spune-mi: Ce le vei spune celor care te întreabă ce ai făcut TU pentru a-l împiedica?

Dar, şi mai important, dacă barajul ce ar conţine cianurile se fisurează, CE VEI FACE CÂND ROMĂNIA VA FI AUTOAREA UNEIA DINTRE CELE MAI MARI CATASTROFE ECOLOGICE DIN ISTORIA CONTINENTULUI?

 

Răspunsul nu mi-l vei da mie, nici ecologistului, nici economistului, nici istoricului, nici intelectualului, nici geografului, nici geologului, nici politicianului, nici judecătorului, ci părinţilor, fraţilor, surorilor, copiilor tăi, dar, până la ei, ţie însuţi.

Găseşte un răspuns chibzuit la cele trei întrebări de mai sus, până nu e prea târziu în ţara ta, în oraşul tău, pe strada ta, în casa ta….        

3 comentarii

Din categoria Casa pierduta