Feisbuc Retro

O să postez, din când în când, fotografii de familie, cu poveştile lor.
Aici e bunica mea maternă cu mama ei, străbunica mea, la o serbare şcolară, la Tulcea.

 

Străbunica, Evdochia Pavlov (1894-1966), născută la Tulcea, era fiica unor negustori, Andrei şi Ana, care, fiind ruşi molocani, s-au stabilit, de la Odesa, la Tulcea, pentru că în Dobrogea otomană şi apoi românească exista libertate religioasă, spre deosebire de Rusia ortodoxă care i-a persecutat. Străbunica mea era mezina, având 5 surori mai mari: Anastasia, Ana, Maria, Paşa şi Daria. A avut şi un frate, Simion, care a murit tânăr.

Soţul străbunicii, Vasile Covaliov (1897-1942), născut la Ismail, orfan de tată (Mihail), a fost dat de mama lui (Maria) în grija unui colonel român care l-a trimis la Şcoala de Cadeţi (Germană) şi de Iuncări de la Odesa, împreună cu propriul său fiu. În 1917, o minune i-a salvat să fie împuşcaţi de bolşevici. Străbunicul a revenit în Basarabia, care, cum ştiţi, şi-a proclamat independenţa, apoi s-a unit cu Regatul României. Străbunicul a ajuns la Tulcea iar, în 1929, s-a căsătorit cu Evdochia Pavlov. El sărac, ortodox, ea bogată (părinţii, ea fiind mezina, i-au lăsat casa), molocană.

Bunica, Maria Covaliov (1931-2015), născută la Tulcea, a absolvit Liceul Teoretic de Fete “Principesa Ileana” (1943 – 1951). A lucrat la Sfatul Popular Raional Tulcea, iar, 18 ianuarie 1954, s-a căsătorit cu Mircea Mitroi (1916-2012), contabil-şef la Întreprinderea de morărit şi panificaţie “Ştefan Gheorghiu” din Tulcea. Despre povestea lor, altădată.

Bunicul meu matern, Mircea Mitroi, s-a născut în ziua de 29 decembrie 1916, în satul Secara din comuna Ologi, judeţul Teleorman. Era al 4-lea băiat al familiei sale, fiul ţăranului Radu Mitroi şi al Lixandrei, fiica unui logofăt (administrator de moşie) din comuna Dracea. Fraţii săi erau Spăsică, Minică şi Ionel. Surorile sale erau Parascheva, iar mezina era Mărioara. Avea un frate mai mic, Ilie.

Stră-străbunicul meu din satul Secara a împărţit proprietatea lui între cei trei fii ai săi: Radu, Călin şi Socola Mitroi. Radu Mitroi era considerat un om bogat în satul lui, pentru că era gospodar (avea oi, capre şi cel puţin un cal; 10 hectare unde cultiva porumb; pomi fructiferi şi o vie), dar femeia de care s-a îndrăgostit, Lixandra, venea dintr-o familie mai înstărită. Stră-străbunicul meu din comuna Dracea (logofătul) s-a opus căsătoriei. Lixandra a fugit cu o salbă de aur de acasă şi s-a măritat în Secara. Împăcarea cu familia a venit târziu. Mircea, bunicul meu, îşi aminteşte când şi-a întâlnit bunicul matern: a venit pe cal la ei în ogradă şi, bătându-şi cravaşa, l-a întrebat: „Tu eşti Mircea?”.

Bunicul meu a urmat şcoala primară din satul Ologi, pentru care mergea 3 kilometri şi trecea râul Călmăţui. Acolo era monitor şcolar (şeful clasei) şi-şi bătea cu nuiaua propriul văr, pe Niculae, pentru că era indisciplinat; justificându-se, bunicul s-a explicat: „vrem să ajungem oameni, nu boi”. Într-adevăr, educaţia i-a ridicat: doi ani a stat acasă, să muncească, apoi bunicul a fost dat să urmeze liceul la Turnu Măgurele. În anii ’30, Radu Mitroi a primit în administrare proprietaţi în satul Cpeler al comunei Ghelengic din judeţul Caliacra (în Cadrilater), iar toată familia lui a mers acolo. Bunicul a jucat fotbal (în „Avântul din Bazargic”), la Balcic l-a zărit pe Principele Moştenitor Mihai şi a învăţat bulgăreşte. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, am pierdut Cadrilaterul, iar familia Mitroi a ajuns în nordul Dobrogei.

Majoritatea familiei s-a stabilit în satul Iulia din comuna Izvoarele, judeţul Tulcea (abia după 1965 s-au mutat în satul Sinoie din judeţul Constanţa). Bunicul, având studii, s-a stabilit la oraş, la Tulcea. Acolo, a lucrat la Comitetul Naţional Românizare, administrând fostele proprietăţi bulgăreşti.

La 22 iunie 1941 a început Barbarossa. Fraţii săi au ajuns pe front (după 23 august 1944, Marin şi Ionel au fost luaţi prizonieri, au ajuns în Siberia şi au evadat ca să se întoarcă acasă). Bunicul a fost înrolat abia în campania de vest, unde am luptat conform Acordului de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. În ianuarie 1945, a primit ordinul de mobilizare odată cu vestea morţii fratelui său, Ilie Mitroi (1922-1945), în Cehoslovacia. Bunicul a luptat în regimentul fratelui său, 33 Infanterie, ca sergent. După eliberarea fabricii de încălţăminte Bat’a, camarazii săi voiau să prăduiască fabrica. Bunicul i-a ameninţat: „Dacă cineva se atinge de o singură pereche de pantofi din fabrica asta, îl împuşc cu mâna mea”. Pentru acest gest, eu îl consider un erou. | În primăvara lui 1945 a fost rănit de o schijă şi lăsat la vatră. Războiul european s-a încheiat în mai 1945.

O să vă povestesc, mâine, ce a făcut bunicul după război. Deocamdată vă las poza asta.

P.S.: Un detaliu pitoresc. Radu Mitroi s-a convertit la adventism, răspunzând chemării unui predicator care a venit în Secara. O parte a familiei l-a urmat, bunicul a rămas ortodox.

După război, bunicul s-a înscris în Frontul Plugarilor, partidul lui Petru Groza. A lucrat ca Administrator General la Oficiul Naţional Colonizare Tulcea (1945-1948), fostul Comitet Naţional Românizare care se ocupa cu proprietăţile bulgăreşti rămase în ţară în 1940. După instaurarea republicii, a lucrat, două luni, ca Şef birou al Fabricii “Olivia” din Tulcea. Nu a fost niciodată membru al Partidului Comunist.

În 1948 a fost angajat la Întreprinderea de morărit şi panificaţie “Ştefan Gheorghiu” iar, în 1951, a devenit contabil şef al sucursalei Tulcea. Printre subalternele sale se afla o casieră, Daria, care era rudă îndepărtată cu bunica mea (verişoară de gradul III). Prin ea, bunicul a cunoscut-o pe bunica. A plăcut-o şi, la scurt timp, i-a cerut mâna. Iniţial, viitoarea lui soacră l-a amânat, dar hotărârea lui a fost suficient de mare încât, la 18 ianuarie 1954, să se căsătorească. Al avea 37 de ani, ea 22. „Luna de miere” (vorba vine, fiindcă bunicul a fost chemat la raport la centrala întreprinderii) şi-au petrecut-o în Bucureşti, unde – prinşi de Marele Viscol din iarna lui ’54 – au stat câteva luni. Apoi, la sfârşitul anului, s-a născut primul lor băiat.

În vara lui 1958 s-a încheiat ocupaţia sovietică a României dar, înainte de asta, sovieticii s-au asigurat că ordinea socială din România nu va fi periclitată. Bunicul, deşi avea origine sănătoasă (era dintr-o familie de ţărani), a fost acuzat că era legionar în tinereţe şi avea vederi contra regimului (în 1944 se certase cu un lipovean şi îi spusese, triumfător, că americanii vor veni şi-i vor bate pe ruşi; ajuns un înalt funcţionar, acest lipovean a revenit să-i plătească poliţa). Nu am studiat încă dosarul procesului, dar din familie ştiu că a fost judecat pe drept comun şi, acuzat de o deturnare de fonduri, a fost condamnat la 17 ani de închisoare. Era primăvara lui 1958 iar, în 25 mai, i se născuse fetiţa.

Lucrurile nu s-au oprit aici. Un grup de securişti/miliţieni au venit la casa străbunicii din strada Traian şi efectiv le-au prăduit casa, deşi proprietatea aparţinea soacrei noului „duşman al poporului”, nu bunicului meu. Printre lucrurile pierdute este o blană de astrahan pe care o regret şi acum.

Bunicul a fost deţinut la Poarta Albă în anii 1958-1963, condamnat la temniţă şi muncă silnică. În acest timp, primii ani, bunica nu a avut ce lucra, fiind întreţinută de fraţii soţului ei din satul Iulia, care îi aduceau alimente. Negăsindu-şi de lucru şi fiind presată să divorţeze, bunica a avut un mare curaj iar, în 1962, i-a trimis o scrisoare Președintelui Consiliului de Stat şi secretarului general al Partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cerându-i să fie ajutată să se angajeze. Scrisoarea a avut două consecinţe:
-în august 1962, bunica a fost angajată ca laborantă Hidro – şantierul Tulcea;
-în decembrie 1963, bunicul a fost amnistiat şi a revenit acasă; era un om schimbat, iar prima decizie a fost mutarea din vechea casă a familiei Covaliov într-un bloc din strada Isaccei.

Reabilitat, bunicul s-a angajat, împreună cu bunica, la Exploatarea Minieră Somova, unde a devenit contabil principal. S-a pensionat în 1977, iar ea în 1988. Trebuie să mai menţionez că, în 1987, unchiul meu a evadat din ţară şi, via Turcia, s-a stabilit în Australia, fără ca familia lui să ştie de acest plan; în prezent locuieşte la Melbourne, este căsătorit acolo şi are o fată de vârsta mea.

Bunicii s-au stabilit la Bucureşti ca să aibă grijă de noi (bunicul a înstrăinat pământurile pe care le mai avea şi a încasat, până la finalul vieţii, o rentă viageră), aşa încât noi n-am vizitat Tulcea şi n-am avut „la ţară”, pentru că toţi bunicii locuiau în oraşul nostru.

În 2010 m-am întâlnit cu bunicul, care mi-a dictat povestea vieţii sale. A murit în ianuarie 2012, la scurt timp după ce împlinise 95 de ani. Supravieţuise războiului 66 de ani şi serbase 58 de ani de căsătorie. Bunica i-a urmat în 2015, de Înălţare.

Păstrez cu drag această fotografie a lor, o mărturie despre puterea inefabilă a iubirii. Dumnezeu să-i odihnească!

Scrie un comentariu

Din categoria Istorii recuperate, Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s