Arhive pe etichete: Mircea Mitroi

O fabrică, un pistol şi o pereche de pantofi

Noi suntem eliberatori, nu hoţi!”. Aşa puteau zice toţi militarii români trimişi în 1944 pe Frontul de Apus să elibereze Europa de Vest de sub ocupaţia naziştilor. Printre aceştia, se afla şi bunicul meu, Mircea Mitroi, care îşi începuse astfel discursul pentru a-şi stăpânii ostaşii, dornici să jefuiască o fabrică de încălţăminte. Dar înainte să vă povestesc despre asta, să privim spre trecut… Al Doilea Război Mondial a început pe 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către trupele germane şi, la 17 septembrie, de trupele sovietice. România a simţit zguduiala celei de a doua conflagraţii mondiale un an mai târziu, în 1940, după ce a fost constrânsă să-şi cedeze din teritorii: în iunie, Basarabia şi Bucovina de Nord către Rusia lui Stalin; în august, Nordul Transilvaniei către Ungaria lui Horthy; în septembrie, Cadrilaterul către Bulgaria ţarului Boris al III-lea. Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Omul Joi

Despre cum să ajungi om, nu bou

Bunicii mele i-a fost greu la liceu: tatăl ei murise în 1942 şi au început să apară dificultăţile financiare. Timp de 8 ani, bunica mea s-a chinuit să ia bursă, şi pentru asta, trebuia ca fiecare medie a ei să fie mai MARE de 7. Nu i-au plăcut toate materiile, însă de nevoie, a învăţat. Niciodată nu a copiat, nu a încercat să ia note prin vreun alt mod decât cel corect: a învăţat.
Asta e diferenţa dintre vremurile de atunci şi cele de acum: elevii nu acordă destul timp educatiei, datorită tentaţiilor care apar, de la internet, jocuri video şi televizor până la “chiulit” în parc şi petreceri. Până la urmă, în anii ’40-’50 sau chiar ’60-’70, nu aveai ce să faci toata ziua în casa. Mi-a mărturisit şi mama că ea şi colegii ei abia AŞTEPTAU să înceapă şcoala, pe când acum este cea mai mare suferinţă a unui şcolar. Continuă lectura

2 comentarii

Din categoria Omul Joi

Mărăşeştii şi Mărăştii fruntaşilor generaţiei contemporane

DATA: 11/09/2011

SUBIECT: “Turtucaia învăţământului romănesc” şi Ruşinea Cedării Basarabiei

“Dragă domnule Răsvan Cristian,

Examenul de bacalaureat de anul acesta a fost un dezastru. 60% sau picat in vara şi 81% în toamnă. Asta îl indreptăţeşte pe academicianul Florin Constantiniu să compare bacalaureatul din România de anul acesta cu cea mai ruşinoasă înfrângere a României din Primul Război Mondial, Bătălia de la Turtucaia din 18/19-24 august 1916 [S.V.]. Ţară de secăcturi […] căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei. Aici ne-au adus politicienii ordinari […]”, nota Octavian Goga la 17 noiembrie 1916 în jurnalul său, citat pe care academicianul îl foloseşte adesea, deoarece reflectă şi realitatea zilelor noastre. (Revista “ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE”, Anul III, Nr. 23/august 2011, p.3)

Continuă lectura

3 comentarii

Din categoria Jurnal, Omul Joi

Gargara Anonimilor

10 septembrie 2011.

CONTEXT: 1) Răsvan a primit o scrisoare de la unchiul său, Adam Sezonov, care reliefa un adevăr trist: un om cult ca dânsul a fost luat peste picior de către necunoscători îndoctrinaţi ori cointeresaţi în a-i contrazice punctul de vedere, de cele mai multe ori cu argumente slabe (ori chiar fără ele) ori prin sofisme ad hominem. Dată fiind “gargara anonimilor” la care a fost supus, face următoarea somaţie: “Aşa după cum v-am spus, nu mai las comentarii venite din partea unor domni sau doamne ale căror identităţi nu le cunosc. Măcar de-un nume, o adresă cît de cît reală, eventual vîrsta şi, dacă nu cer prea mult, o vagă aluzie despre îndeletnicirile zilnice sau pasiuni mai mult sau mai puţin devoratoare.”.

Continuă lectura

3 comentarii

Din categoria Jurnal, Moara lui Sezonov

Bunicii la Tulcea

Bunicii mei s-au căsătorit pe 18 ianuarie 1954, într-o luni.

Mircea Mitroi, născut în Teleorman, era un om foarte respectabil în Tulcea, contabil-şef la întreprinderea de morărit şi panificaţie a oraşului.

Maria Vasilievna Covaliov era o doamnă frumoasă, educată, cuvincioasă.

Bunicii la Tulcea. Desen de Mihai Vişan Miu.

 Un bărbat şi o tânără: ce pereche!…. una frumoasă.

Era o diferenţă de 15 ani între ei. Bunica avea 23, bunicul 38.

Dar s-au înţeles minunat.

 

Bunicii mei s-au căsătorit la primărie.

Nu au avut o nuntă mare, numai o mică petrecere.

Nici nu aveau nevoie de mai mult.

 

Viaţa lor a fost modestă ca nunta, chiar şi ca întâlnirea lor.

Prima vedere, pe stradă….. următoarele, pe străzi.

Bunica a fost tânără foarte când l-a cunoscut, dar nu a regretat nici o clipă decizia ei de a-l luat de soţ.

 

Un român şi o rusoaică: ce pereche!…. una frumoasă.

Mariana a fost rusoaica, femeia, fiinţa pe care bunicul meu a iubit-o cel mai mult.

Dar pe rudele ei….. nu prea le-a avut la inimă. Erau ruşi. Albi, dar ruşi.

 

Nu era uşor unui rus să se mândrească de naţia sa în acele vremuri, cea care a făcut crime cumplite în Europa de Est.  

Mariana nu era mândră de sorgintea ei.

“Dar tu eşti altfel”, îi spunea Mircea.

 

A iubit-o. Mult.

Au avut doi copii.

Patru nepoţi.

 

Astăzi, ar fi împlinit 58 de ani de căsătorie.

Ar fi fost împreună: Mircea, la 95 de ani, Mariana, la 80.

Un bătrân şi o bătrână: ce pereche!…. una….. frumoasă.  

4 comentarii

Din categoria Iubirea Inefabila, Memorialistica

Dragul Meu Bunic

Astăzi este 1 decembrie 2010, ziua naţională a României. În această zi am simţit şi eu spiritul patriotic, deşi m-am născut 6 ani după revoluţie. Vă pot spune că în această zi a fost foarte frig afară.

Ce pot să vă mai spun în acest ultim capitol al acestei cărţi? Cu părere de rău, deşi aş fi vrut să omit acest lucru din carte, vă voi spune că părinţii, toţi fraţii şi toate surorile lui Mircea au murit. Numai el a rămas – cel mai longeviv dintre toţi cei opt.

În copilărie îl vedeam pe Mircea foarte rar. Numai bunica noastră, “Granny” cum îi spuneam, ne făcea vizite zilnic. De aceea m-am bucurat foarte tare când bunicii mei s-au mutat pe strada Wolfgang Amadeus Mozart, la doar câţiva paşi de casa noastră.

Deoarece am început să-l văd pe Mircea din ce în ce mai des, bunicul meu a putut să-mi împărtăşească poveşti din viaţa sa. Acesta îmi arăta medalia lui de veteran, de care era foarte mândru. În fiecare duminică în care îl vizitam, el avea mereu ceva să ne povestească mie şi fratelui meu.

Într-o zi, Mircea şi-a exprimat regretul că nu poate să scrie o carte despre viaţa sa, deşi avea povestea în minte. La sugestia mamei mele, m-am dus în prima duminică din aceea săptămână şi am trecut pe foaie  amintirile sale. Aşa am ajuns să scriu “Povestea lui Mircea Mitroi”.

Şi acum mă gândesc la o încheiere potrivită pentru acest capitol, această ultimă parte şi întreaga carte. Sunt bucuros că Mircea m-a scutit de acest lucru şi că pot să închei cartea cum am început-o: cu un citat, o adresare a bunicului meu către familia sa. Voi încheia această carte cu cuvintele lui, nu ale mele:

Bunicul la 94 de ani; desen de fratele meu, Mihai Vişan-Miu

Îl rog pe bunul Dumnezeu să aibă grijă de toată familia mea. Vă iubesc mult! Al vostru Mircea, care mai trăieşte încă, la 94 de ani. MIRCEA MITROI

2 comentarii

Din categoria Memorialistica