Arhive pe categorii: Lex Politic

O greşeală de natură politică: Islam, sinonim cu Islamism

Mass-media este o mare dezinformatoare şi încurcătoare a privitorilor şi ascultătorilor.

Jurnaliştii sunt prea superficiali atât în căutarea informaţiei cât şi în difuzarea ei, gafând în folosirea terminologiei de specialitate.

 

Greşeala făcută pe stradă devine greşeala făcută la televizor, răspândindu-se ca greşeala făcută în domeniul educaţional şi, în cele din urmă, greşeala pe care ori o acceptă drept corectă Academia Română, ori o refuză şi ne condamnă pe noi la folosirea unui termen incorect.

 

În articolul de faţă, este vorba de o eroare de natură politică, nu religioasă.

Dacă lumea creştină amestecă din ce în ce mai puţin religia cu politica, lumea arabă, în totalitatea ei, nu vede posibilă despărţirea lor.

Musulmanul de orice fel aparţine Islamului, pe când musulmanul care îmbină mahomedanismul cu afacerile politice este adeptul islamismului.

 

Continuă lectura

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Lex Politic

Şi, cu asta, Basta!

Giorgio Basta a fost un ucigaş nemilos.

A condus armatele habsburgice în războaiele antiotomane (1591 – 1606).

L-a ucis mişeleşte pe aliatul său, Mihai vodă Pătraşcu, pe Câmpia Turzii (9 august 1601).

A guvernat Transilvania cu cruzime, nedreptăţind şi omorând nestingherit.  

A chemat la Cluj nobili maghiari şi a omorît pe unii din ei. 

Administrarea lui a dus la foamete şi boală, furie şi mediu bun de răscoală, încât până şi împăratul Rudolf l-a rechemat la luptă ca să scape Ardealul de el.

Basta a fost un om crud, şi cu asta, am încheiat!

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Lex Politic

Disperarea Desperării

Când o persoană îşi pierde orice speranţă sau nădejde într-un anumit lucru, poate chiar calmul şi răbdarea, spunem despre el că…. a disperat; iar….  starea sufletească cauzată de această pierdere bruscă o numim….. disperare.

Latinii erau cu o vocală mai elocvenţi: acţiunea o numeau despero, forma de infinitiv prezent la diateza activă a acestui verb de conjugarea 1 (desperare) fiind etimonul care-a dat în limba română forma alternativă (a despera) şi derivatul ei (desperare).

Astfel, dacă considerentele etimologice încurajează folosirea ca formă principală a formelor DEspera, Desperare, prefixele derivării întăresc această convingere: di înseamnă doi, de indică “eliminare, îndepărtare, separare”. Cum deznădejdea nu o putem atribui unei speranţe de două ori mai mari, ci lipsei ei aproape în totalitate, forma corectă este Desperare şi nu Disperare.

Nu desperaţi, vorbitori de limbă română, limba ce-o vorbim este veche de-aproape o mie de ani (sec.XI) şi, încet, încet, ori o să se-aşeze normele gramaticale ale vorbirii corecte, ori o să ne pierdem toţi speranţa şi-o să-nvăţăm latină!

Un comentariu

Din categoria Lex Politic

Aventurile lui Habar N-am

În vechime, un sol era cel emisar oficial însărcinat să transporte tratativele oficiale, în numele unui suveran, a unui dregător sau ţari întreagi, până la destinaţie.

Astăzi, îi spunem curier, îl numim în mod oficial sau neoficial şi îl însărcinăm cu sarcini mai comune, în general livrarea unui pachet sau a unei informaţii către destinatar.    

 

Poporul turc, sub a cărui jug semi-lunatic au suferit ţările române o jumăte de mileniu, aveau o denumire interesantă pentru informaţia transportată pe cale oficială (haber).

Mai târziu, un capuchehaie de-al românilor a preluat atât informaţia cât şi numele sub care ea a fost transmisă, cu o mică schimbare de vocală (habar).

Anii au trecut, s-a inventrat telegraful, radioul, televizorul, internetul, s-a renunţat la serviciul mesagerilor iar singurii soli rămaşi au fost diplomaţii şi poştaşii.

Şi totuşi, habarul a rămas.

Continuă lectura

Un comentariu

Din categoria Lex Politic

Discriminarea lexicală

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române este unul persecutor: minorităţile etnice, populaţiile migratoare din vechime sau chiar popoarele contemporane capătă, pe lângă sensul privitor la populaţie, semnificaţie de insultă.

 

Vandalii de neam germanic care au jefuit Roma (410) sunt “oameni necivilizaţi, barbari, care distrug valori culturale şi artistice”.

 

Turcii vorbitori de limbă aglutinantă, neclintiţi în religia islamică sunt “oameni foarte încăpăţânaţi, care nu vor să înţeleagă, care nu vor să ţină seamă de nimic”.

Aceeaşi turci care-au dat năvală în ţările româneşti sunt – chipurile – unicul motiv de grabă a unui om: dacă n-ai temei pentru grăbire, aproapele îţi zice să te calmezi, că “nu dau năvală turcii”.

 

Avarii aşezaţi în Câmpia Panoniei în timpul marilor migraţiuni de la începutul evului mediu au ajuns, datorită unui franţuzism (avare) şi un latinism (avarus), “oameni zgârciţi, lipsiţi de generozitate, care nu dau din bunurile lor”.

 

Evreii din Israel şi Iudeea sunt, cică popular sau familiar, jidanii, oamenii care “umblă cu înşelăciuni” şi “nu ies la seceră”, “afaceriştii lipsiţi de scrupule”.  

 

Rromul originar din India răspândit în mai toate ţările Europei are un singur “r” şi este, de fapt, ţigan, omul care “se mută cu şatra foarte des”, “se înceacă la mal”, “îşi laudă ciocanul” şi are “apucături urâte, rele”.

 

Ungurul este “bozgor” numai popular, termen de etimologie necunoscută (slavă sau română) şi sens improbabil, în maghiară (“om fără de ţară”), folosit oricum depreciativ.

 

Franţuzitul este, învechit şi familiar, omul care “imită servil obiceiurile franceze” sau “întrebuinţează în mod nejustificat cuvinte şi expresii franceze”.

 

Englezul este, în argou (al cui?), ca turcul (“persoană care nu înţelege nimic”) şi ‘omul cu sânge rece’ (“persoană flegmatică şi nepăsătoare”).

 

Rusnacul nu e rusul, ci ucraineanul din ţara natală sau Austro-Ungaria.

 

Neamţ e nu numai germanul, ci şi austriacul.

 

Iar sinonimele date pentru “român” sunt “persoană”, “creştin”, “ţăran”, “iobag”, “vecin”. 

 

Cum se poate aşa ceva?

Şi nu mă refer cum s-a putut ca gramaticienii să fi cuprins în dicţionar astfel de discriminări lexicale, ci cum de încă n-au fost chemaţi în faţa Tribunalului European pentru judecarea cazurilor de “segregaţie rasială”….. 

“EU RO, ÎNCOTRO?”

2 comentarii

Din categoria Lex Politic

FonetiKakos

Cacofonia (din grecescul “kakophonia” – ‘sunet urât’) este, prin definiţie, “orice îmbinare de sunete care produce un efect acustic neplăcut sau trezeşte asociaţii nedorite”.

Deşi vorbitorul de limbă română obişnuit crede că se face vinovat de ‘urâţenie fonetică’ numai la îmbinarea silabelor “kakosice” (ca, că, co), este la fel de culpabil seseitul (se scursese secunda), sasaitul (adresa sa s-a schimbat), şişiitul (iarăşi îşi înşiră), luiluitul (fratelui lui), leleitul (copilele le legănăm), mamaitul (mama mea m-a mascat), ceceitul (să specifice ce cetăţeni), cacumitul (ca cum), cacaitul (ca canarul), aaitul hiatist (a asculta) şi mulţi alţi ‘infractori’.

 

Pentru a intra în ‘legalitate fonetică’, vorbitorii de limbă români au recurs la două şiretlicuri, reuşind numai să crească rata ‘intracţionalităţii gramaticale’: metoda ‘ca şi’ (însoţirea adverbului ca de adverbul şi, chiar în construcţii imposibile în care sensul lui ‘ca’ este ‘în calitate de’) + practica virgulei (introducerea artificială a cuvântului ‘virgulă’ în vorbire, prin care nu se realizează decât transformarea unei greşeli fonetice [cacofonia] într-una semantică [cacologie]).

 

Deşi fenomenul de evitare a cacofoniilor a luat amploare la începutul secolului XIX iar, până atunci, nici chiar marii autori (Cantemir, Neculce, Bălcescu, Maiorescu) nu le evitau, frecvenţa ‘cazurilor penale de disonanţe’ este în creştere. 

Pe de o parte, sunt cei care le consideră inevitabile, pe de altă parte, sunt cei care, prin exerciţiu, au reuşit să-şi dezvolte o exprimare orală şi scrisă îngrijită, lipsită în mare parte de greşeli sau disonanţe, iar la mijloc sunt sărmanii care încearcă să le evite cu orice preţ, chiar în detrimentul corectitudinii, folosind exprimări cu defecte încă şi mai mari decât simplul caracter inestetic al cacofoniei.

 

Curentul anticacofonic s-a răspândit la primarii comunelor (care au schimbat numele unor localităţi precum ‘Cacova’), la criticii literari (care scriu prenumele unor personalităţi precum Caragiale numai prescurtat) şi la….. fetele bune de însurătoare care poartă nume cu ‘tentă kakosică’ (Rodica, Viorica, Monica), ce nu vor să ia de soţ un domn al cărui nume de familie este ‘în ton’ cu prenumele lor (Coman, Codrea, Culcer). Deşi ultimele din listă pot face un compromis (prezentarea inversă, drept Coman Rodica, nu Rodica Coman), sunt unele fiinţe sărmane a căror nume sunt ‘tăioase’ pe ambele părţi (oricum s-ar prezenta, Calinca Caraca tot Caraca Calinca este).      

 

Interesant este că, pe când ‘kakosiştii’ se chinuie zi de zi să evite împreunarea silabelor disonante, academicienii admit unele expresii de natură religioasă (Biserica catolică), ştiinţifică (stenoză aortică calcificată, fizica cuantică), literară (Ion Luca Caragiale), economică (banca comercială), istorică (epoca capitalismului), morală (etica cavalerească), agricolă (munca câmpului), deşi este posibilă uzitarea unor termeni înlocuitori (1).

 

CONCLUZIE: Limba română este supusă unui constant proces de ‘vindecare fonetică’, însă un ‘tratament’ precum metoda “ca şi” sau practica virgulei este dăunător ‘sănătăţii gramaticale’. Singura soluţie de combatere a cacofonismului este efortul comun al vorbitorilor de limbă română de a deprinde o exprimare corectă prin care, pur şi simplu, să ajungă foarte rar la….. ‘mutaţii kakosice’.

În caz contrar, cea mai mare parte a populaţiei va suferi de o boală incurabilă numită…. sindrom FonetiKakos!

 

Notă: (1) Biserica creştinilor catolici, stenoză aortică tip calcifiat, ştiinţa fizicii cuantice, Caragiale Ion Luca, banca de comerţ, epoca sistemului capitalist, etica unui cavaler, munca pe câmp     

Un comentariu

Din categoria Lex Politic