A abdica spre a-ţi face datoria

Discutam, la sfârşitul lunii trecute (iulie 2013), cu prietenul şi ruda mea, Răsvan, despre 23 august 1944.

Amândoi ne-am referit la Neagu Djuvara (care a împlinit de curând 97 de ani!), care a trăit acele evenimente „din lăuntrul lor” (el se consideră, cu excepţia Majestăţii Sale, Regelui MIhai I, „singurul supraviețuitor din grupul care a făcut 23 august”).

Redau, mai întâi, idei dintr-un interviu către RFI din 2011: 23 august ’44 a fost „o abdicare catastrofală, dar necesar㔓(am luat parte la ea, deci), nu pot să (o) condamn. Sunt de atunci atâtea comentarii împotrivă… ca și când s-ar fi putut face altceva decât un armistițiu în momentul acela! Sunt foarte multe voci de atunci care își închipuie că Antonescu ar fi putut să facă o pace mai bună, adică un armistițiu mai bun”. Totuşi, 23 august ’44 nu poate fi transformat „într-un act eroic”, care să fie „glorificat an de an” – cum au făcut chiar comuniştii! Nu cred că e ceva de aniversat, nici chiar pentru „simpatizanţii actului„. 

Următoarea trimitere a fost făcută de Răsvan (care mi-a recomandat această carte, iar eu am cumpărat-o în câteva zile) – din „Există istorie adevărată” (Neagu Djuvara, Humanitas, ed. a V-a, 2011). Acolo, istoricul aplică metoda „counterfactual conditions” asupra momentului cedării Basarabiei şi Bucovinei de nord (iunie 1940); închipuindu-i-şi ce s-ar fi întâmplat dacă atunci nu ar fi fost cedat teritoriul, ci s-ar fi optat pentru rezistenţă:

 „1. […..] armata română ar fi fost zdrobită, respinsă şi parţial capturată în şapte-opt zile. În mod normal însă, […] n-ar fi putut pierde acolo mai mult de jumătate din efectivele locale – deci cu mult mai puţin decât am pierdut apoi în aproape patru ani de război, şi pe către răsărit, şi către apus. Iar în acele câteva zile, zeci sau sute de mii de români din Basarabia sau Bucovina [….] s-ar fi salvat refugiindu-se dincoace de Prut. 

2. Guvernul român, neascultând sfatul lui Hitler de a ceda ultimatumului, putea totuşi bănui că în spatele acestei injoncţiuni se ascundea o înţelegere secretă cu sovieticii, pe baza acordului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 şi că, în orice caz, Germania [….] nu putea permite Uniunii Sovietice să pună mâna pe petrolul românesc. […] Guvernul român ar fi cerut atunci Berlinului, urgent şi neoficial, să pornească atacarea ţării noastre prin graniţa de apus, invazie la care nu am fi rezistat decât simbolic. După doar câteva zile de război împotriva celor doi coloşi din Europa, România s-ar fi găsit într-o situaţie similară cu cea a Poloniei […] – cu faţa curată şi cu aureolă de martir [….] ” (op.cit., pp.49-50)

În continuare, s-ar fi contituit „un guvern pro-german”, dar „la sfârşitul războiului, România ar fi fost considerată neresponsabilă de vreun şi cu onoarea intactă”. „Situaţia Transilvaniei [….] probabil n-ar fi fost mai marea decât după Diktat-ul de la Viena”. E foarte probabil că „situaţia materială a cetăţenilor din toată ţara ar fi fost îndată mai proastă decât a fost între 1940 şi 1944”, „dar nesemnificativ”. „Minoritatea evreiască ar fi avut pesemne soarta evreilor din Ungaria [….] (dar) noi am fi scăpat de crima expulzărilor din Basarabia şi din Transnistria”„Sovietizarea ţării ar fi fost, bineînţeles, aceeaşi, dat fiind că în desfăşurarea care a avut loc după 1945 soarta tuturor ţărilor care au căzut în lotul sovietic a fost identică, indiferent de lagărul în care se aflase în timpul războiului”, cu o deosebire: „amintirea unei eroice atitudini în 1940 ar fi călit sufletul românilor, pregătindu-i mai bine pentru lunga încercare a experienţei comuniste” (op.cit., pp.50-51).

În final (fără vreo pretenţie), închei – modest – cu câteva comentarii personale (adresate lui Răsvan, în continuarea unei discuţii): 

„Cu ce scrie Djuvara sunt de acord. M-am mirat un pic doar când aţi scris că actul de la 23 august 1944 “ne-a discreditat în ochii tuturor” (eu nu mă gândeam şi la “marele popor german”, doar la occidentali). În faţa vesticilor, eu cred că eram deja discreditaţi de mult, de când intrasem în război cu Germania nazistă (1941).
Pentru că discuţia e interesantă, scriu un pic mai mult: acele “counterfactual conditions” pe care le descriere Djuvara sună destul de curajoase. Dacă vă amintiţi, cu acest subiect a debutat discuţia noastră (mailul din 11 septembrie 2011), că Basarabia nu ar fi trebuit cedată. Eu citisem, la acel moment, un articol din revista Istorie şi Civilizaţie [*], care susţinea un asemenea lucru, şi adoptasem o asemenea opinie.
Evitând premisa “worst-case” (că Germania ar fi câştigat războiul – care cred că, moral, este cel mai mai groaznic deznodământ posibil), datele scenariului oferit de Djuvara sunt verosimile. Bineînţeles, ne-ar fi fost mult mai rău dacă nu am fi abandonat Basarabia (după cum recunoaşte şi Djuvara), dar am fi rămas măcar cu onoarea. Ceea ce înseamnă ceva. Dacă Regele Carol al II-lea ar fi făcut “după capul lui” şi s-ar fi opus ultimatului (după cum îşi dorea, considerând cedarea Basarabiei o greşeală), poate l-am judeca astăzi altfel. Poate i-a lipsit curajul.

În schimb, referitor la actul de la 23 august 1944, aici cred că este o altă poveste. Nu ştiu dacă pot fi oferite “counterfactual conditions” favorabile (precum în condiţiile ultimatului din 26/27 iunie 1940). Una este să fii cucerit în timp ce-ţi aperi teritoriul (iunie 1940), alta este să ţi se întâmple acest lucru după ce ai invadat o ţară străină (1941). Nu cred că-i nimic nobil în a rămâne alături de o ţară condusă de un nebun (Germania nazistă). Eu apreciez că un scenariu mai bun decât cel real nu am mai putea obţine, dacă am începe să “întoarcem trecutul” din acea dată (august 1944) [şi nu de dinainte, n.m.]. Şi nu scriu acest lucru doar pentru a-l susţine pe Regele Mihai.
Astfel, pot spune că eu NU aş fi trecut Prutul în 1941 (cum a făcut Antonescu, şi cum a zis Băsescu că ar fi făcut), dar NU aş fi cedat Basarabia. Dar, e adevărat, poate asemenea “bătâi în piept” vin din partea mea pentru împlinirea proverbului: “După război, mulţi viteji se arată”. Cum nu trăiam pe atunci, nu ştiu dacă aş fi gândit ca Nicolae Iorga ori ca ceilalţi 20 din cei 26 care au votat pentru cedare.

Totuşi, aceste opţiuni post-facto au, cred, o semnificaţie.

(29 iulie 2013)

[*] ISTORIE SI CIVILIZATIE, Anul III, Nr. 23, August 2011, “Executat Nistrul? Complet Nistrul” (2), Constantin Corneanu: “o rezistenţă militară, chiar şi pe linia Prutului sau a Siretului, ar fi avut consecinţe geopolitice nebănuite pentru cursul istoriei acestor pământuri şi chiar a Europei Centrale şi de Est. Rezistenţa militară ar fi facut din România o a doua Finlanda, şi ar fi redat poporului şi armatei sale onoarea şi demnitatea înjosite şi terfelite în ruşinoasa retragere din iunie 1940″ (p.36).

regele-mihai-si-marilena-rotaru-aug--1994_30707800

P.S.: Astăzi, la 21:30, pe TVR1, va fi difuzat un interviu cu Regele Mihai, al Marilenei Rotaru, din 1994, în care Majestatea Sa vorbeşte despre actul de la 23 august 1944. Interviul nu a putut fi difuzat la vremea respectivă. Astăzi, „este prima difuzare integrală, în exclusivitate, a acestui unic interviu”. Interviul poate fi urmărit online, pe http://www.tvrplus.ro.

 

Anunțuri

12 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie, Omul Joi

12 răspunsuri la „A abdica spre a-ţi face datoria

  1. Domnului profesor ii este interzis sa gandeasca astfel. In tinerete, alaturi de fratele Domniei Sale, Razvan, a facut parte din cuiburile de intelectuali ale Miscarii Legionare; si se cunoaste anticomunismul militant al Garzii. Momentul 23 august 1944 este unul in care ratiunea trebuie sa cedeze locul demnitatii nationale, numai ca se pare ca fermentul dizolvant a patruns in sferele cele mai inalte, dictand capitularea. Indiferent de consecinte, la 23 august 1944 romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti. Prin cutitul infipt in spate Germaniei in cele 2 Razboaie Mondiale nu o sa ne mai recapatam niciodata locul pe care il meritam in lume.

  2. Domnule Cristi Vasilescu,
    Din argumentele dvs., eu nu îl accept pe următorul: „romanii aveau datoria si obligatia sa crape alaturi de nemti”.
    Eu cred că alianţa cu Germania nazistă a fost o greşeală. Reichul era o epavă care se scufunda, iar căpitan era un nebun pe nume Hitler. Ce datorie aveam noi faţă de ei?
    Iar demnitatea naţională era pătată de mult, n-aveam ce apăra.
    Cât despre lamentarea dvs. (că „nu o sa ne mai recapatam niciodata locul pe care il meritam in lume”), v-aş spune să staţi liniştit, că nu de la 23 august ni se trag belelele de-acum…

  3. Apoi, ce spuneţi despre Neagu Djuvara n-are sens: dacă ar fi fost legionar şi anticomunist, de ce ar fi participat la 23 august ’44, întorcând armele împotriva statului german (susţinut de legionari), spre încheierea unui armistiţiu cu statul sovietic (comunist)?

  4. Comentariul dvs., în care îl numiţi pe Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, „tradator” si „dezertor de cea mai inalta factura”, apoi îl blestemaţi „din neam in neam”, a fost şters.

  5. Pingback: Datoria nulă | tudorvisanmiu

  6. Pingback: Recapitulare (21) “Nimeni nu ştie că e scriitor. Ceilalţi sunt cei care îi spun” | tudorvisanmiu

  7. Baiatule! Mai citeste, mai stai de vorba cu istoricii militari (domnul colonel Jipa Rotaru), mai cauta prin memoriile celor care luat schije in corp si au dat sange pentru Romania in acel razboi, pe care nu l-am pierdut – ne-au ajutat tradatorii patenti sa-l pierdem -, mai maturizeaza-te, mai citeaza corect sursele, mai pastreaza-ti entuziasmul doar pentru Cauze Drepte (numele unui film frantuzesc, pe care ti-l recomand, cu Andre Robert Raimbourg) si abia apoi poti trage o concluzie justa despre cine s-a pus cu adevarat – cinstit si fara sa se gandeasca la drepturi – in slujba Romaniei, si cine a dat-o pe mana rusilor la cererea englezilor.
    Ai nevoie de un timp de reflectie.
    Bunul simt vad ca nu-ti lipseste.

  8. In numele tau poti abdica. Recunoasterea infrangerii personale si parasirea arenei e chiar o virtute.
    In numele unei Natii, nu. In vreme de razboi mergi la izbanda cu ea, sau cazi alaturi de ea.
    Leopold III al Belgiei a refuzat exilul si chiar a spus ca prefera sa imparta soarta propriului popor, aflat sub ocupatia germana.
    Si pentru ca s-a vorbit despre istorici, datoria lor este sa nu patroneze reimpamantenirea asasinilor propriului popor. Nu mai avem nevoie de Hohenzollerni.

  9. Stimate domnule,
    Vă mulţumesc pentru sfaturi. Sunt de acord că mai am „de făcut” destule (inclusiv să mă maturizez şi să mai citesc – inclusiv memorii de război – şi să citez corect). Mulţumesc că îmi lăsaţi timp de reflecţie şi pentru recomandare („Les Bonnes Causes”).

    Faţă de comentariul dvs., am o obiecţie principală: că militarii români au dat sânge PENTRU România în război. Poate în eliberarea Basarabiei (a cărei cedare a fost o imensă greşeală), da. Dar în campania de după Nistru, am luptat noi PENTRU România? Sperând ce? Să cucerim URSS? În ce fel ar fi servit România campania de după Nistru – dacă, să spunem, ar fi fost câştigată, iar Germania ar fi cucerit URSS? Cu o Germania câştigătoare, ce ar fi devenit România?
    Eu cred că în acest război am fost prinşi între ciocan şi nicovală, iar un deznodământ tragic a fost imposibil de evitat. Cred că cel mai favorabil scenariu ar fi cel propus de Neagu Djuvara: să nu fii cedat Basarabia (aici e vina lui Carol al II-lea), iar teritoriul României să intre sub ocupaţie germană, iar noi să nu luăm parte la război (v. „Există istorie adevărată?”).
    Mareşalul Antonescu s-a pus în slujba României când a recuperat Basarabia. Mai apoi, când a trecut Nistrul, nu ştiu în slujba cui s-a pus….

  10. Dar reiau întrebarea: „la ce izbândă” a mers România în al doilea război mondial? Poate la izbânda Germaniei. Dacă Reichul ar fi ieşit câştigător (cucerind URSS), ce viitor credeţi că ar fi avut România?
    În final, şi Leopold III al Belgiei a fost forţat să abdice (în iunie 1944) şi a fost deportat în Germania, apoi în Austria. Deci exilul a fost inevitabil (precum în cazul Regelui Mihai).
    Într-adevăr, probabil nu avem nevoie de Hohenzollerni. Dar actuala Casă Regală este A ROMÂNIEI, nu de Hohenzollern-Sigmaringen (s-a renunţat la titlu în 2007).

  11. Pingback: Exerciţii de judecată istorică: Regele Mihai şi actul de la 23 august 1944 | tudorvisanmiu

  12. Pingback: În dialog cu Ştefan Paraschiv (3) Actul de la 23 august 1944 – contextul (I) | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s