Arhive pe etichete: diplomatie

„Generalul Kutuzov, cel care a condus negocierile din partea Imperiului ţarist, se spune că ar fi declarat, în acele zile: “Nu voi lăsa românilor decât ochi ca să plângă!”. Nici chiar turcii nu înţelegeau ura cu care acţionau ruşii… Nicolae Iorga transcrie, în “Basarabia noastră” (lucrare tipărită la 100 de ani de la evenimente, în 1912), o declaraţie deconcertantă a Marelui Vizir de Rusciuc, dinaintea lui Langeron: “E ruşinos ca ruşii, care stăpânesc un sfert al globului, să se certe pentru o palmă de pământ, care nici nu le este folositoare”… Folositoare sau nu, prin Tratatul de pace ruso-turc de la 16/28 mai 1812, ruşii şi-au adjudecat Basarabia, iar o sută de ani mai târziu, sfidând orice lege a bunului simţ diplomatic, sărbătoreau, la Chişinău şi-n toate oraşele pământului furat, această anexare a unui teritoriu românesc.”

Notă: Numele de “Basarabia” provenea de la dinastia domnitorilor munteni care şi-a extins autoritatea la gurile Dunării (şi, cel puţin la mijlocul secolului al XV-lea, şi la Chilia), fiind folosit ulterior (începând cu secolul al XVI-lea) pentru a deosebi sud-estul spaţiului carpato-nistrean (ocupat de otomani) de teritoriul rămas sub autoritatea domnitorului Moldovei. Extensiunea de la un mic teritoriu din apropierea gurilor Dunării la alte circumscripţii, ajunse direct sub administraţia directă a turcilor şi tătarilor, a fost amplificată hiperbolic de Rusia ţaristă, care a extins numele de “Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, pentru a justifica în faţa Marilor Puteri “raptorul teritorial de la un popor care a susţinut armata imperială în lupta ei cu Poarta Otomană” (!), bazându-se şi pe croniciile poloneze şi altor creaţii narative de mai târziu, având la bază o confuzie! (“Enigma unui nume: Basarabia”, de Ion Chirtoagă, Revista “Historia”, nr.125/mai 2012, p.13)

3 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

“Savantul N. Iorga (a fost) unul dintre cei mai mari istorici ai omenirii (cu toate ocupaţiile lui multiple – literare, ştiinţifice şi politice), (caracterizat fiind de) statura lui uriaşă, barba-i neagră şi stufoasă ce-i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât, (…) pălăria cu boruri mari, neagră aproape în tot timpul anului, gri doar în cursul verii (şi) umbrela-i nelipsită pe care a părăsit-o abia prin anii 1930-1932. 

(Diplomatul pensionar) Charles Adolphe Cantacuzino era un tip caracteristic al oraşului, o figură interesantă în acelaşi timp, rămas parcă din alte vremuri. După aspect, mers şi înfăţişare, părea că e un nobil de la Curtea «Regelui Soare» şi singurul lucru care-i lipsea, în afară de îmbrăcămintea epocii, era peruca. Era înalt, masiv [….] purta părul mare, oarecum în plete […] un guler înalt până la urechi [….] manşete mari, tari şi lungi [….] bastonul (terminat) cu o măciulie de aur masiv [….] pantaloni cu dungi verticale şi foarte strimţi […..] (şi) pantofi sau ghete din piele fină şi subţire (cu) un format foarte ascuţit la vârf. 

(Ziaristul) Anghel Pomescu, zis şi cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statură potrivită, cu oarecare proeminenţă abdominală, pus la punct întotdeauna, îngrijit şi ras proaspăt în fiecare zi. (Avea) mintea vioaie şi (era) foarte volubil în vorbire. 

(Prinţul) Scarlat Callimachi, un strănepot al voievodului făuritor de pravilă, (era) de statură mai mult înaltă decât potrivită, slab şi uscat, niciodată (…) mai gras, (cu) nodul gâtului destul de proeminent, (care) vara (purta) haine relativ modeste (şi umbla) cu capul descoperit, iar iarna (era îmbrăcat) cu o haină scurtă de piele şi niciodată cu palton, având pe cap o căciulă miţoasă, mai mult de cioban decât de orăşean.”

Cutia cu vechituri a lu' Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

Anticarii, în afară de clientela elevilor şi studenţilor, care era destul de numeroasă şi printre care eu mă bucuram de o situaţie privilegiată, fiind tratat ca matur şi oarecum cunoscător al atâtor cărţi şi chestiuni de care ceilalţi habar n-aveau, zic – în afară de aceştia – aveau pe preoţii şi învăţătorii satelor, în trecere prin Bucureşti, şi o clientelă selectă alcătuită din cele mai distinse personalităţi ale ţării. Politicieni, artişti, literaţi, profesori şi erudiţi, oameni de ştiinţă puteai vedea oricând prin faţa acestor dulapuri şi prăvălii de cărţi. Aici am avut posibilitatea să văd, în decurs de 30 ani, pe foarte mulţi şi chiar să cunosc o bună parte din ei, deoarece anticarii mă recomandau totdeauna atunci când mă găseam în preajma lor.

Vezi articolul original 2.117 cuvinte mai mult

Un comentariu

Din categoria Bucurestii vechi