Eseul „Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul”

Depus în cadrul concursului de eseuri „Dimitrie Cantemir – educator al românilor”, celebrând 300 de ani de la primirea lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin (1714-2014), organizat de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”.

Pe baza acestui eseu, m-am calificat la etapa a II-a a concursului, din 9 aprilie (lista semifinaliştilor: aici) – la care am câştigat PREMIUL I.

Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul

VIŞAN-MIU R. Tudor

Prof.coord.: Dumitriţa STOICA

 

Dimitrie Cantemir poate fi considerat „cea mai strălucitoare şi mai uimitoare personalitate a culturii române medievale” (Ion Verdeş), având o fascinant de bogată activitate în foarte multe domenii culturale (istorie, geografie, filosofie, etnografie, muzică etc.), la care a adus numeroase contribuţii deosebit de importante: este autorul primei lucrări filosofice româneşti – „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul”(1698); a elaborat cea mai bună hartă geografică a Moldovei – până în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea – în „Descriptio Moldaviae“ (1716); este „primul mare intelectual român de tip european specialist în probleme orientale” (Nicolae Iorga), a elaborat primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane etc. „Un erudit de faimă europeană[1] [….], un fel de Lorenzo de Medici al nostru” (George Călinescu), Dimitrie Cantemir a fost domnitor al Moldovei (1710-1711), primul român membru al Academiei de Științe din Berlin (1714) şi consilier intim al ţarului, apoi – din 1721 – împăratului Rusiei, Piotr Alexievici Romanov (1682-1725), fiind investit de acesta drept Principe Serenissim al Rusiei (1711).

Din nenumăratele sale merite, unul important (mai puţin evident) este unul lingvistic, Cantemir având un rol important în structurarea limbii române. Deşi stilul său este greoi datorită topicii inversate, cercetătorul Dragoş Moldovanu arată că dislocările din text sunt „actualizări sintactice ale funcţiei unui procedeu retoric greco-latin (numit hiperbat în greceşte şi verbi transgressio în limba latină), realizate în condiţii analoge cu adaptările din celelalte literaturi care au suferit influenţa retoricii clasice”[2]. Astfel, limba literară folosită de Cantemir, departe de a fi „neromânească” ori „schimonisită”, prezintă „toate graţiile unei fraze de cărturar” (George Călinescu) şi poate fi considerată un moment de tranziţie între „cuvântul domol, evocator” al cronicarului Ion Neculce din „Letopiseţul Ţării Moldovei”, şi „învolburatele experienţe lingvistice” suferite de limba română în epocile literare viitoare – în special cea romantică.

 

În prezenta lucrare voi analiza trei texte fundamentale ale operei lui Dimitrie Cantemir, urmărind cu precădere statutul de „educator al poporului” pe care Dimitrie Cantemir şi-l obţine prin scrierea şi publicarea acestor lucrări:

 

• „Divanul…”[3] (1698/1699) este considerată „prima operă filosofică românească” (Sexil Puşcariu)[4].

Cartea, o confruntare Înţelept-Suflet-Microcosm şi Lume-Trup-Macrocosm, este compusă din trei părţi:

1. un dialog între lume şi înţelept (teza sau gâlceava);

2. un comentariu al înţeleptului (antiteza sau dovedirea asupra lumii);

3. o conciliere între „suflet şi trup” (sinteza sau legătura păcii), în mare parte o traducere adaptată conform doctrinei autorului a cărţii teologului Andrea Wissowatius, „Stimuli virtutum, fraena peccatorum, ut et alia eiusdem generis opuscula posthuma” (Amsterdam, 1682).

Căutând să afle motivul pentru care Dimitrie Cantemir a scris această carte, a cărei alcătuire „poate părea ciudată” în raport cu formaţia sa culturală, acad. Virgil Cândea consideră că „Divanul” se datorează dorinţei de afirmare a autorului, un „om al culturii sud-est europene din pragul înnoirii sale”, care, adresându-se cititorilor de-acasă, dorea să-şi ateste calităţile – în română şi greacă (cartea este bilingvă): „un domn creştin, cu respectul tradiţiilor ideologice dominante în societatea vremii, iscusit în arta scrisului, erudit – de la Biblie la Sfinţii Părinţi, până la clasicii greci şi romani sau înţelepţii orientali”, ştiind că „această cultură are o funcţie socială şi politică”, care l-ar fi putut ajuta pentru o eventuală accedere la domnie. În acest sens, „Divanul” avea avantajul de a fi „o scriere originală în domeniul eticii”, care „oferea îndoitul avantaj al noutăţii şi al neutralităţii”[5].

După cum observă acelaşi Virgil Cândea, o semnificativă parte din text a fost inspirat din alte lucrări, însă, indiferent de acest fapt, „opera însăşi reprezintă în forma sa ultimă o creaţie exclusivăa lui Cantemir”, care a cules „după bunul plac” idei din lucrările a diverşi autori („păgâni, catolici, musulmani, eretici”), conforme cu propria sa doctrină: „Este atitudinea obişnuită a gânditorului umanist, bucuros că ideile sale găsiseră la alţi autori o exprimare fericită, pe care o adoptă fără rezerve”. „Citatele sunt concomitent argumente de autoritate, ornamente literare şi dovadă de erudiţie”[6].

„Divanul” este „prima scriere românească în care probleme precum inexistenţa sufletului, a nemuririi sau a învierii să fi fost puse atât de explicit” (acad. Virgil Cândea), cu precădere prin intermediul Lumii: de pildă, citând din Eclesiastul: „cine au văzdut duhul omului suindu-să în sus sau a dobitocului coborându-să în gios” (Ecl, 3, 20-21), Lumea, sceptică şi încrezătoare doar în dovezile concrete, îi spune Înţeleptului că „în zadar osteninţă şi în deşert nădédje tragi. Că macar pe aceasta socotéşte: de vréme ce cineva în mine fiind şi cu ale méle bunuri slujindu-să şi bine n-au văzduit ieşind din mine (adecă după moarte), ce bine va să mai găsască sau ce fericire va să-l mai tîlniască (s.m.)?”. Totuşi, prin Înţelept, câştigătorul confruntării, se optează pentru credinţa în creştinism – sens în care capitolul 22 din Cartea a II-a este un fel de mărturisire de credinţă: „Isus Hristos Dumnădzău şi mîntuitoriu, nedéjdea şi scutirea noastră fu, carele mai denainte prin svinţii săi proroci s-au arătat. Pînă mai pre urmă dară, céle scrise prin proroci a să plini vrémea sosind, singur s-au arătat, de ficiorescul pîntece nescărăndivindu-să, din Marria Ficioara şi din Duhul Sfînt omenesc trup luînd şi întrupîndu-să, pătimind şi răstignindu-să şi a treia dzi înviind […], pre tot omenescul nărod, au din morţi sculat”.

Deşi soluţia Înţeleptului „recomandă atitudinea clasică a moralei creştine […] a raţiunii «întregi şi drepte», bine orientată doctrinar”, opusă soluţiei hedoniste a Lumii şi „domânind pasiunile prin care (aceasta) caută să robească pe om”, Cantemir optează, asemenea lui Wissowatius, pentru vieţuirea virtuoasă ci nu, precum autorii ortodocşi canonici, pentru viaţa ascetică: „Înţelepciunea iaste substanţie, adecă postanovie, adecă suptstare a tot lucrul cu cinste a face sau după cinstitele pravile a trăi (s.m.); iaste driaptă şi orânduită a sufletului întăritură; […] iaste a omenescului suflet sănătate şi acéia (adecă sănătatea sufletului) cu mult mai vârtoasă decât a trupului” (Cartea a III-a, cap.6). Considerând că „socotiala dreaptă şi îndreagă pe greşitoarea poftă să o stăpânească” (Cartea a III-a, Pentru legătura păcii, Pontul I: „Cunoaşte-te pre tine”), Cantemir se încrede în „capacitatea raţiunii de a domina pasiunile” (Virgil Cândea)[7]. Virtutea (înţelepciunea) nu este valoroasă doar prin sine, ci „a înţelepciunii, a bunătăţii răsplătirea, cea prea de sus prafericita viaţă vécinică iaste (s.m.)”. Autorul rămâne „în limitele unei ortodoxii formale […] dar despărţită de idealurile eshatologice ale doctrinei tradiţionale”. Crezând în „compatibilitatea dintre ortodoxie şi o anumită filosofie exterioară a ei”, autorul prezintă o poziţie laicizantă, „asemenea umaniştilor apuseni cu două veacuri mai devreme”[8].

Titlurile capitolelor transmit mesaje etico-morale de natură creştină, precum criticile împotriva „poftelor lumeşti” (păcatelor): „4. Cu a lumii frumséţe nu te amăgi”, deoarece „15. Dragostea frumséţelor multe stricăciuni aduce”; „59. Poftele lumeşti ca sirenele, pre om adormindu-l, îl iniacă”; „81, Poftele lumeşti, adecă păcatele, viaţa scurtează”; „68. Spurcatele pofte înmulţindu-să, până nu pre urmă în prăpastea oceanii te liapădă”; „43…. Bine iaste păcatul a nu-l face; iară făcându-l, nu-l tăgădui, ce-l îndată mărturiséşte”; îndemnuri de a munci – „73. Nu celor léneşi, ce celor ostenitori daruri le dă” -, de a întoarce binele – „44…. În dar ai luat, în dar să dai”; de a fi modest – „78. Când lumea te laudă […] singur pre tine te ispitéşte; nice cu aceasta să te mîndreşti”; de asumare a statului biblic al omului de «încunurare a creaţiei dumnezeieşti» – „71. Nu rob, ce stăpân lumii Dumnădzău ţi-au lăsat; pentru aceasta tu pe dânsa, iară nu ea pe tine să te stăpânească” -, de încredere în lumea spirituală – „68. Nu célea ce trupul véde, ce célea ce sufletul privéşte, acelora nedejdiuiaşte” etc.;

În cuprinsul cărţii, autorul face o critică a lăcomiei: „30. Lacomul toţi săraci a fi poftéşte”: „neagiungîndu-i ţarinile, poftéşte sate; nesăturîndu-să de sate, poftéşte tîrguri; neîndestulîndu-să cu tîrgurile, poftéşte cetăţi şi alalte”. Pentru că lăcomia este rea, Înţeleptul, citând un pasaj din evanghelii – „precum iaste cămilii greu prin urechile acului a întra, încă mai cu greu bogatului în [îm]părăţiia ceriului” (Evanghelia după Matei, 19:24) -, recomandă „sărac să fii”.

În Cartea a III-a, autorul oferă cititorilor un îndemn de cercetare a Bibliei: „38. Svinta Scriptură de cetit. Cuvîntul lui Dumnădzău […] cu dragoste şi cu toată nevoinţa citéşte şi procitéşte sau răscitéşte”. În acest sens îi invită şi că cerceteze Psalmul 1, sh. 2, „unde dzice: «Şi în legea lui să va învăţa dzua şi noaptea»”. Totodată, îndeamnă şi la alte lecturi: „39. Alalţi scriitori încă de citit prelesne iaste şi foloséşte. După svintele slove, ca printr-o plimbare a minţii înnoire, şi alte cărticéle a citi nu strică, carile ca nişte sufleteşti însănătoşire şi alcătuire doftorii sunt”, sub sfatul apostolului Pavel din Prima Epistolă către Tesaloniceni: „Toate de ispitit şi de cercetat, carile sunt bune, acélea de ţinut” (Thesal., Cartea 1 gl.5, sh.21) – adică „încercându-le pe toate, luaţi ce e bun”. În mod concret, recomandă (folosesc titlul lor modern – n.m.), din antici („din păgîni nu nevrédnici”): „De Officiis”, Cicero; câteva lucrări ale lui Seneca; „Moralele” li Epictet; „Sfătuirea către Demonicos”, Isocrates; şi, din teologi medievali („dintre creştini nu puţintei”), „Imitarea lui Hristos” (De Imitatione Christi), Thomas à Kempis; „Despre ostaşul creştin”, Erasm; şi „Morala creştină” (Ethica christiana), de Johannes Crellius Francus.

La finalul cărţii, autorul preia din cartea lui Wissowatius, „Stimuli virtutum”, „Cele zece porunci ale stoicilor”, pe care în mod implicit le recomandă cititorilor: „1. Lui Dumnădzău şi firii urmadză şi lor supus să fii. 2. Fă fiecui bine precît poţi şi nemărui să strici. 3. Aşea te poartă cătră altul precum ai vrea ca şi altul cătră tine să să poarte. 4. Toată nevoia, asupriala carea ţi să face, suffere cu răbdare şi îngăduinţe. 5. Toate céle împotrivă spre bine le socotéşte […]; 6. Slujeşté-te cu céle bune şi lucrurile carile într-acest pămînt îţi sint date, ca cum ţ-ar fi cu împrumut date, şi de la dînsele cu dragoste te lipséşte cînd iarăşi de la Dumnădzău să cer înnapoi. 7. Aşadze-ţi acea prea de sus a ta fericire în voe lină, carea să nu-ţi fie într-ascunsul inimii ştiutoare de rău. 8. Fii mai cu de-adins în fapte înţelept decît în cuvinte. 9. Gîndéşte pururea de moarte, dar de dînsa să nu te temi. 10. Odihnéşte-te şi îndestulit fii în dumădzăiasca orînduială, socotind ia a fi preadriaptă, preaînţeliaptă şi noaă prealesne şi macar de ni s-ar părea noaă prea aspră”.

Citarea şi chiar recomandarea operele unor „păgîni nu nevrednici” şi „ale stoicilor porunci zece” – ci nu doar a autorilor creştini tradiţionali – fac din Cantemir, după cum observă acad. Virgil Cândea, „un autor modern pentru vremea lui (s.m.). Fără să fi depăşit graniţele gândirii religioase, el ştia să preţuiască, în afara ei, autoritatea filosofilor laici ai antichităţii şi ai Renaşterii […]”[9].

 

• „Istoria Ieroglifică” (1705)[10], roman medieval cu cheie, este „prima operă literară româneacă în deplinul înţeles al cuvântului” (N. Manolescu), şi totodată „întâia scriere care cuprinde memorii, cu descrierea amplă a întregii societăţi contemporane” (Sextil Puşcariu)[11].

Ieroglifele – adică acele «chipuri de pasiri, de dobitoace şi de alte jigănii şi lighioi cu carile vechii în loc de slove să slujiia» (el.) – oferă operei un „caracter de generalitate”[12]. După cum observa criticul literar George Călinescu, „metoda de a travesti observaţia asupra oamenilor în figuraţia zoologică e de o tradiţie străveche şi durabilă”[13]. Totuşi, opera lui Cantemir nu este o istorie secretă, după cum consideră criticul literar Nicolae Manolescu: „S-a spus despre (Istoria ieroglifică) că este o istorie secretă, uitându-se că a fost tipărită îndată ce a fost redactată, în 1705, aşadar în timpul vieţii autorului şi înainte ca el să fie, a doua oară, domn în Moldova, şi, mai ales că, chiar şi făă «scara» de la urmă furnizată de însuşi Cantemir, contemporanii puteau prea lesne recunoaşte personajele reale ascunse sub măştile de păsări şi de animale. Dacă oamenii de pe atunci ar fi avut sensibilitatea noastră, opera ar fi trebuit să provoace un uriaş scandal în întreaga Europă sud-estică. N-avem însă ştire despre aşa ceva. […] mi se pare mai normal să acceptăm că nu din raţiuni esoterice şi-a scris Cantemir povestea, ci din raţiuni ludice. Toate cifrurile, numerice sau de alt fel, nu sunt la el decât nişte jocuri de om cultivat şi inteligent. Nu lipseşte, desigur, intenţia pamfletară”[14]..

Acţiunea operei este complicată, fiind legată de confruntarea politică dintre domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714), corbul, aliat cu domnitorul Moldovei Mihai Racoviţă (prima domnie: 1703-1705), struţocămila, şi fraţii Cantemir, Dimitrie (inorogul) şi Antioh (filul), cu propriile lor pretenţii la domnie[15], ca fii ai fostului domnitor moldovean Constantin Cantemir (1685-1693), monocheroleopardalisul. Conflictul se încheie cu împăcarea temporară dintre corb şi inorog şi plata unei despăgubiri din partea primului, acest lucru fiind considerat o victorie de către Cantemir în epilogul romanului: „Corbul, în doaă monarhiii să stăpânească vrând, supt cea pre an dare mai-micului său s-au legat”. Totuşi, naraţiunea nu este elementul central al romanului: „Cantemir nu îşi propusese să rememoreze, spre beneficiul posterităţii, lupta meschină pentru un dram de putere purtată de minţi obtuze, aşa cum nu valorificase «tezaurul ţărănesc» de lirism şi înţelepciune în întretăierea sufocantă a unor dialoguri încărcate de sofistică; autorul reconsiderase o tradiţie de gândire şi sensibilitate (s.m.), preschimbând chipuri de contemporani, şi schiţase o comedie umană)care nu putea fi «judecată» prin raportare la comedia lui Balzac.” (Alexandru Duţu, „Istoria ieroglifică…”, 1983, vol.I, p.VI). Opera este „o coliziune care a angajat principii, argumente, idei acceptate şi gândiri înnoitoare” (Alex. Duţu).

Pe parcursul lucrării, autorul a semănat 760 de „sentenţii, putea-le-am dzice, cuvinte alese” (care „împodobesc frumos lucrarea”) în toată cartea şi le-a înscris între paranteze. „Dacă cititorul doreşte să urmărească numai argumentele şi evenimentele nu are decât să sară peste paranteze; dacă va dori mai mult, o operă în care fraza frumoasă să se îmbine cu gândirea frumoasă, nu va renunţa la paranteze. Cititorul e liber să aleagă [….]” (Alex. Duţu, vol.cit, p.IX). „Sentenţiile” au un rol educativ[16], de popularizare a unor idei precum critica împotriva lăcomiei („lăcomia nici în hotărele gheometriceşti să opreşte…”) sau împotriva dorinţei de a obţine putere („Eu sunt un lucru mare şi voiu să fiu şi mai mare”, afirmă struţocămila Mihai Racoviţă), unele fiind însă de o mare profunzime: de exemplu – în apărarea „Vidrei” (Constantin Duca) sunt folosite principii de drept: „pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa” (principiul non bis in idem: o faptă nu poate fi pedepsită de două ori) şi „(este) împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentenţiia vinovatului cea de pedeapsă a să da” (nu se poate da o pedeapsă pe baza depoziţiei unui singur martor); de geometrie: „carile sunt tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sunt între sine” (două mărimi egale cu a treia sunt egale între ele); de filosofie: „doaă fire într-un ipohimen neputând sta” (două naturi diferite nu pot avea o substanţă comună); de logică: „simperasma trebuie să urmege protaselor” (concluzia urmează premiselor). O idee deosebit de importantă este faptul că nu poate exista constrângere pentru libertatea gândirii şi voinţei: „că spre închisoarea şi legarea trupului un lanţuh şi o vartă destule sunt, iară spre strânsoarea sufletului şi spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanţuri, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face”. Pe scurt: „sufletul filosof asupreală nu are”[17]. Acordarea „importanţei ultime” pentru spirit, în pofida greutăţilor trupeşti, este mai ales o teză a moralei creştine, pe care şi Dimitrie Cantemir o preia: „ce duhul, cât de sărac şi slobod, decât împăratul de poftă robit mai bogat ieste, şi robul drept decât tiranul strâmb mai tare ieste, că cela în trup, iară cesta în suflet biruieşte”. Autorul pledează pentru respectarea unei ordini transcedentale drepte („poruncile dumnezeieşti”) decât a stăpânirii imanente nedrepte: „voia dumnădzăiască decât porunca stăpânească cu multul mai straşnică a fi trebuie să cunoaştem”.

Pentru că împrumută termeni străini, autorul simte nevoia să le tălmăcească: „pentru ca de împrumutarea cuvintelor streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege şi în dialectul strein să să deprindză” (vol.cit, p.6). Astfel, într-o „scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare”, Cantemir oferă definiţii simple pentru termeni împrumutaţi cu precădere din latină şi elină – dar şi din alte limbi (ex: turca, araba) – precum argument (lat: «dovadă, cuvânt, voroavă doveditoare»), dialog (el: «voroavă carea ieste tocmită ca întrebare şi răspundere»), ironic (el: «cuvânt cu care lăudăm pe cel de hulă şi hulin pe cel lăudat în şagă»), comedie (el: «figuri, voroave carile scornesc râsul şi închipuiesc istoriiile adevărate»), sentenţie (lat: «sfatul cel mai de pe urmă. Cuvânt carile într-alt chip nu se mai pot muta, ales»). Interesantă în mod special este definirea conceptului de democraţie – «stâpânire în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra la sfat»(el.), în spiritul atenian originar, foarte diferit de conceptul modern (democraţie reprezentativă)[18]. Un sens diferit are şi cuvântul temperament – «aşedzământul, stâmpărarea firii, întregimea sănătăţii» (lat.).

Textul educă simţul estetic al cititorilor, prin pasaje de mare valoare poetică – precum cel care descrie răsăritul soarelui şi revărsatul zorilor: „făclia cea de aur în sfeşnicul de diamant şi lumina cea de obşte în casele şi mesele tuturor să pune”; sau apusul: „părintele planetelor şi ochiul lumii radzele supt ipoghei îşi sloboade şi lumina supt pământ şi ascunde”. În mod poetic sunt aduse şi critici: „cu parahul răutăţii vinul vicleşului bea”.

Opera are şi intenţii politice „cifrate”, precum o posibilă unire a Ţării Româneşti şi a Moldovei, descrisă în discursul Papagaiei (învăţatul Ion Comnen): „Cine dară în lume […] se va afla, carile să socotească sau să grăiască că cel împotrivă de supt braţul Leului va putea scăpa, sau cel supt aripile Vulturului aciuiat că în primejdie va intra? […] Aceştea dară, într-acesta chip unindu-să şi alcătuindu-să, cinstea, slava şi odihna […] cei din ciuburele încă cu fulgi puişori şi cei încă supt ţâţele maică-sa sugători a giudeca vor putea. Şi statul cel mai fericit decât toată fericirea precum ca râul să va pogorî şi ca puhoiul va năbuşi […]”.

 

• „Descriptio Antiqui et Hodierni Status Moldavie” sau „Descrierea Stării de Odinioară şi de Astăzi a Moldovei”[19] (1716)

 

Scrisă, conform opiniilor majoritare exprimate în lucrările de specialitate, la propunerea Academiei din Berlin[20], „Descriptio Moldavie”, „una dintre cărţile fundamentale ale spiritualităţii şi civilizaţiei româneşti multiseculare” a fost, începând din secolul XVIII, „antrenată în circuitul de valori ale ştiinţei şi culturii europene”, devenind o operă reprezentativă nu doar a culturii româneşti ci şi a celei europene, mai ales drept una dintre proeminentele lucrări ştiinţifice cu conţinut descriptiv-geografic (enciclopedice) din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, „Studiu introductiv” la „Descrierea Moldovei”, I.C.R., vol. II, 2007, „Considerente generale”, pp.5-7).

Prin structura ei concisă, „Descrierea Moldovei” are un înalt grad de accesibilitate. Deşi scrisă cu normele unui savant, lucrarea include şi aspecte ce ţin de tradiţia locului, pe care autorul le povesteşte dinăuntrul lor – precum, de exemplu, originea numelui de Moldova: „Ibi, posteaquam, per aliot saecula, locorum difficultate defensi, suis legibus regibusque vixissent, tandem, circa annum Domini < >, cum premi se animadverterent incolarum multitudine, Regis Bogdani filius Dragosz, cum 300 saltem hominibus, venantis specie, montium trasitum Ortum versus tendare constituit. Hoc in itinere casu invenit bovem sylvestrem, Moldavis ’Dzimbru’ dictum, et, dum eum persequitur, ad montium radices descendit. Porro, cum catula quaedam venatica – quam prae caeteris diligebat – ’Molda’ dicta, fortius ferae instaret, aestuans haec in profluentem se proiicit et telis ibidem interficitur: canis vero, quae in ipsis aquis quasiverat fugientem, rapidis fluvoili undis absorbetur. In huius memoriam, fluvium ’Moldavam’ Dragosz primum apellavit (s.m.), loco, ubi haec acciderant, suae gentis nomen, ’Roman’ indit, bovis vero sylvestris caput novi Principatus insigne esse voluit” (Pars I, Capvt I. De antiquis ed hodiernis Moldavie nominibus)[21]. De asemenea, prezintă genealogia lui Dragoş, socotit de el întemeietor al Moldovei, după tradiţia locului: „licet eius genealogiam nostri Annales non deducant, e regia tamen veterum Moldavie stirpe, patre Bogdano, Ioannis filio, a quo Principes omnes semper ’Ioannes’ suis in titulis scribi solent ortum fuisse constans apud nos est traditio (s.m.)”(Pars II, Capvt II. De electione Principum Moldaviae)[22].

Totuşi, scrisă în limba latină şi adresată europenilor, lucrarea respectă normele ştiinţifice ale obiectivităţii, autorul urmărind adevărul chiar şi atunci când este neconvenabil pentru imaginea propriului popor – apreciind totodată utilitatea sincerităţii: „Moldavorum mores descripturis – rem alias vel nemini, vel paucis exterorum cognitam – amor patriae instat iubetque eam gentem laudibus effere, in qua nati sumus, eiusque terrae colons commendare, quae nobis originem dedit. At obsisti, vicissim, veritas studium prohibetque ea predicare, quac reprehendenda recta ratio suaderet (s.m.): consultius fore patriae, ut eius incolis ea, quibus scaterent, vitia ingenue ob oculos ponerentur, quam ut blanda adulatione solertique excusatione deciperentur, ut crederent recte a se agi quae totus, elegantioribus imbutus moribus, orbis terrarum vituperat”(Pars II, Capvt XVII. De Moldavorum moribus)[23]. Astfel, dintre însuşirile moldovenilor, enumeră: au prea multe vicii, prea puţine virtuţi (cu excepţia credinţei ortodoxe şi a ospitalităţii); îngâmfaţi şi trufaşi, glumeţi şi veseli; nu au suflet cumpătat („moderationem animi nullam noverunt”); nu sunt iubitori de carte etc. Totuşi, în unele consideraţii este mai degrabă subiectiv, precum în aprecierea faţă de vinul de Cotnar: „at omnibus Europaeis vinis, nec ipso Tocaiensi exceptio, praestantius et nobilius esse affirmare ausim” („aş cuteza să afirm că este mai presus şi mai nobil decât toate vinurile din Europa, fără a-l lăsa laoparte nici pe cel de Tocai / Tokay”), însă „ignotum hoc est exteris, quod perdat vim suam, dum sine decenti cura in doliis vel mari, vel terra vehitur” („El le este necunoscut străinilor, pentru că îşi pierde puterea, câtă vreme este cărat, fie pe mare, fie pe uscat, fără grija cuvenită, în butoaie”). De asemenea, autorul priveşte unele aspecte ale ţării dintr-o perspectivă „de afară”, precum prezenţa (sau absenţa) apelor termale, acidulate şi minerale din Moldova: „Thermas, acidulas et minerales quas aut non habet, aut non detexit Moldavia” („Ape termale, acidulate şi minerale Moldova fie că nu are, fie că nu le-a descoperit încă”).

Lucrarea oferă şi o viziune de ansamblu asupra istoriei Moldovei. De exemplu, despre teritoriu afirmă: ”Occasum versus, hodie multo amplior est, quam olim fuit Moldavia” („Către Apus, Moldova este astăzi mai întinsă decât a fost odinioară”). Totuşi, în est, a pierdut o parte din teritoriu: „Tota Moldavia tribus olim absolvebatur partibus – Inferiore, Superiore et Bassarabia, in quibus universim provinciae minores numerabantur viginti tres. Posteaquam vero, sequentibus temporibus, Turcarum tyrannide oppressa esset Bassarabia[24], […], novendecim tantum regiones, neque hae integrae, hodiernis Principibus remanserunt” („Odinioară, Moldova toată era alcătuită din trei părţi – cea de Jos, cea de Sus şi Basarabia, înlăuntrul cărora, laolaltă, se numărau douăzeci şi trei de ţinuturi mai mici. Dar după ce, în vremurile următoare, Basarabia a fost asuprită sub tirania turcilor […], Principiilor de astăzi le-au mai rămas doar nouăsprezece ţinuturi, nici acestea întregi”). Un subtext al cărţii ţine de contextul în care a fost scrisă: Ţara Moldovei, „aflată de mai multă vreme sub stăpânire otomană […] trecea printr-un cumplit declin economic” – autorul scoţind în evidenţă „urmările nefaste ale dominaţiei turceşti în Moldova, precum şi necesitatea imperioasă de a elibera ţara de sub stăpânirea otomană” (cf. Eşanu Valentina şi Andrei, loc.cit). De exemplu, la finalul capitolului despre alegerea Principiilor Moldovei (Partea a II-a, Cap.II), îi acuză indirect pe turci că au făcut să „cadă în desuetudine” dreptul de succesiune „mereu bine păzit” câtă vreme Moldova a fost liberă, „de la Dragoş, care a reîntemeiat Moldova, şi până la Ştefan cel Mare”.

 

_______________________________________________

[1] Despre erudiţia lui Cantemir aminteşte, printre alţii, ambasadorul Poloniei la Iaşi, Rafael Leszczyński, care, în 1699, îl descrie astfel: un „bărbat erudit în limba latină şi cu educaţie aleasă, ca şi cum ar fi fost educat în Polonia”, cu care se poate discuta „despre datoriile prieteniei” – apud Virgil Cândea, (1979), „Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc”, Cluj Napoca, Ed. Dacia, pp.280-281, citând (în nota 137) din P.P. Panaitescu, (1930), „Călători poloni în Ţările Române”, p.115.

[2] Dragoş Moldovanu, „Influenţe ale manierismului greco-latin în sintaxa lui Dimitrie Cantemir: hiperbatul”, în culegerea „Studii de limbă literară şi filologie”, vol. I, Bucureşti, 1969 (pp.25-50), pp.46-48, apud Virgil Cândea, „Studiu introductiv” – „IV. «Divanul» – operă literară” (pp.58-69), p.62, în Cantemir, Dimitrie, (1974), „Opere complete I”, „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei.

[3] Menţionez că, pe lângă ediţia recomandată în bibliografie (din 1974, mai jos citată), am avut la dispoziţie şi ediţia din 1969, Editura pentru Literatură, „ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Virgil Cândea”, care, în paralel cu textul original, oferă şi traducerea versiunii greceşti, într-un „text limpede şi modern”, care poate ajuta la o mai bună înţelegere a celui vechi.

[4] Sextil Puşcariu,„Istoria literaturii române”, Cluj, 1929, p.170 – apud „Istoria ieroglifică”, 1983, Editura Minerva, vol.I, p.V.

[5]Virgil Cândea, „Studiu introductiv” – „II. Geneza «Divanului»” (pp.24-46), „1. Scopul autorului” (pp.23-26), în Cantemir, Dimitrie, (1974), „Opere complete I”, „ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea”, Bucureşti, Ed. Academiei.

[6] Virgil Cândea, loc.cit. „4. Elaborarea” (pp.36-39).

[7] Virgil Cândea, „Raţiunea dominantă….”, p.183

[8]Virgil Cândea, „Opere complete I”, loc.cit., „III. Divanul – Scriere filosofică şi etică” (pp.46-58).

[9] Virgil Cândea, „Raţiunea dominantă….”, p.173

[10] Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii concursului (Ed. Gramar, 2008, prefaţă de Dan Horia Maziliu), ci ediţia din 1983 de la Editura Minerva, „ediţie îngrijită, note şi glosar de Ion Verdeş şi P.P. Panaitescu; prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Duţu” (n.m. V.M.T.).

[11] Sextil Puşcariu,loc.cit.

[12] Ieroglifele reprezintă mai ales personaje, dar şi spaţii geografice sau concepte. Majoritatea lor sunt tălmăcite în „cheia” operei. Dintre spaţiile geografice, Moldova apare drept leu («mai tare şi mai vrăjmaşă decât toate jigăniile câte pre faţa pământului»), asociată cu pământul, Ţara Românească drept vultur («tuturor zburătoarelor împărat»), asociată cu aerul, iar Imperiul Otoman apare drept împărăţia peştilor, asociată domeniului acvatic. Dintre personaje, enumăr cele mai cunoscute (astăzi): inorogul – Dimitrie Cantemir; filul (elefantul) – Antioh Cantemir; corbul – domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu (1688-1714); struţocămila – Mihai Racoviţă, domnitor în Moldova (1703-1705, 1707-1709, 1716-1726) şi Ţara Românească (1730-1731, 1741-1744); brehnacea (acvilă de munte) – stolnicul Constantin Cantacuzino; bălăbanul şi uliul – domnitorii munteni Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Ştefan Cantacuzino, „paharnicul” (1714-1716); vidra – domnitorul moldovean Constantin Duca (1693-1695; 1700-1703); leopardul (pardosul) –Iordache Ruset-Roznovanu, caimacam al Moldovei (1807) etc. Alţi Cantacuzini sunt Ilie (mâţa sălbatică), Toma postelnicul (şoim), Mihai spătarul (cucuzon), Răducanu (coruiul), iar alţi Ruseteşti sunt Scarlat (cameleonul) şi Monalache (veveriţa). Sunt reprezentate şi personaje colective: patrupedele (jiganii) sunt moldovenii, iar zburătoarele (paserile) muntenii; câini – „capuchehaie şi subalternii lor”; ogari – „călăraşi” (curieri); cotei (câini mai mici) – „iscoade”; căprioara – familia Caragea; muşte – slugi boiereşti; viespi – mercenari. Prin ieroglife sunt simbolizate şi concepte precum cinstea numelui (finicul), „luarea domnii, adaogerea puterii” (coarne a boului), „agonisita dreaptă” (hrana), „binele şi desfătările lumii” (focul), „puterea de a face bine şi rău” (apa vie şi apa moartă).

[13] George Călinescu,„Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ed.Minerva, 1982, Bucureşti, p.38

[14] Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii române”, Ed.Minerva, 1990, volumul I, p.77

[15] Dimitrie Cantemir a fost domn al Moldovei două luni după moartea tatălui (martie – aprilie 1693), însă nu a fost confirmat de Înalta Poartă, în locul său suindu-se pe tron Constantin Duca (1693-1695; 1700-1703), vidra. Antioh a devenit domn al Moldovei după ce mazilirea lui Duca (1695-1700), care a revenit, însă, mazilit din nou, a fost înlocuit prin decizia adunării de la Adrianopol cu Mihai Racoviţă (1703-1705), struţocămila. Eventual, Antioh obţine mazilirea lui Racoviţă şi obţine tronul Moldovei (1705-1707). În schimb, Dimitrie avea pretenţii (nerealizate) de a accede la tronul Ţării Româneşti, în locul lui Brâncoveanu. Eventual, a devenit domnul Moldovei în 1710-1711.

[16] Valoarea educativă a maximelor a fost observată de omul politic şi scriitorul Winston Churchill: „Este un lucru bun pentru un om needucat să citească cărţi cu citate. [….]. Întipărite în memorie, aceste citate invită la reflecţii şi îndeamnă la aprofundarea lecturii.” (“It is a good thing for an uneducated man to read books of quotations […]. The quotations, when engraved upon the memory, give you good thoughts. They also make you anxious to read the authors and look for more”, în „My Early Life: A Roving Commission”, (1930) ch.9. Education at Bangalore).

 

[17] O idee similară poate fi găsită la Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Hr.): „chiar dacă corpul (înţeleptului) este strâns ţinut în frâu, peste sufletul său totuşi nu se pot arunca deloc lanţuri” („cuius etiamsi corpus constringatur, animo tamen vincula inici nulla possint”, în „De finibus bonorum et malorum”, Liber Tertius, 76).

[18] De remarcat că, totuşi, în cuprinsul textului, autorul foloseşte termenul cu un înţeles mai apropiat sensului: (1) „puterea monarhiii noastre lângă noi să orpim şi pe dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem”. După cum ne lămureşte o interpretare critică, afirmaţia „este unul din principiile de bază ale gândirii politice cantemirene privind colaborarea dintre domn, care trebuie să exprime autoritatea politică nediscutată şi nelimitată («puterea monarhiii») şi sfatul boieresc (numit de scriitor «dimocratiie»), având doar atribuţia de povăţuitor, de consilier (aşa ar trebui înţelească aici noţiunea de «epitrop» (vol.cit, p.40 – nota 2); (2) „unii către alţii veşti pentru adunarea de obşte a dimocratiii a trimite începură”: „Deşi, la «scară», Cantemir înţelege prin democraţie stăpânirea în carea cap ales nu ieste, ce toată ţara poate intra la sfat, deci un sfat republican, aici termenul desemnează adunarea de la Arnăut-chioi, care era democratică întrucât exprima o largă reprezentare a straturilor sociale din cele două ţări româneşti” (vol.cit, p.41 – nota 2). De asemenea, autorul evidenţiază diverse concepte democratice: „alegerea a multora ieste mai adevărată şi mai întărită decât a unuia sau a doi”.

[19] Menţionez că am avut la dispoziţie nu ediţia indicată de organizatorii concursului (Ed. Litera Internaţional, 2001, Bucureşti), ci o ediţie mai recentă publicată de Institutul Cultural Român: 2 volume (2006, 2007), „ediţie critică întocmită de Dan Sluşanschi”, cu o versiune bilingvă a textului: originalul latin (vol. I) şi o traducere modernă în limba română (vol. I, II). Am dat citatele din operă în limba latină din respect faţă de original (n.m. V.M.T.).

[20] Conform unei teorii acreditate de Gerard Şerbănesco, autorul tratatului „Istoria universală a francmasoneriei”, primirea lui Dimitrie Cantemir în Academia Berlineză şi cererea de a scrie o istorie a Moldovei a avut o legătură şi cu apartenenţa sa francmasonică în loja „Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, Cantemir fiind istoric considerat, „primul francmason român” (cf.Michel Barrat, Venerabilul Marii Loje din Franţa) – apud „Francmasonul Dimitrie Cantemir şi obiceiurile moldovenilor din Secolul Luminilor”, Marius Petrescu, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/francmasonul-dimitrie-cantemir-obiceiurile-moldovenilor-secolul-luminil.

[21] „După ce au trăit acolo, cu legile şi regii lor, vreme de câteva veacuri, apăraţi de greutatea locurilor, pînă la urmă, pe la anul Domnului < >, cum îşi dădeau seama că-i înghesuieşte mulţimea locuitorilor, Dragoş, fiul Regelui lor, Bogdan, cu doar 300 de oameni, s-a hotărît să încerce trecerea munţilor către Răsărit, sub chip de vînător. Pe calea asta a lui a dat, din întîmplare, peste un bou sălbatic, numit de Moldoveni ’Dzimbru’, şi, câtă vreme îl urmăreşte, ajunge să coboare la poalele munţilor. Apoi, cum o capaucă de vânătoare – la care ţinea mai presus de ceilalţi câini – pe nume ’Molda’, se aţinea mai aprig după fiară, aceasta, înfierbântată, se aruncă într-un râu şi este ucisă acolo cu suliţele: dar căţeaua, care se ţinuse după cea care fugea, chiar şi ape, este înghiţită de repezile unde ale râuşorului. În amintirea ei, Dragoş a dat, în prima dată, râului numele de ’Moldova’ (s.m.), locului unde se petrecuseră acestea i-a dat numele neamului său, ’Roman’, iar capul boului sălbatic a vroit să fie însemnul noului său Principat” (Partea I. Cap. I. Despre numele vechi şi de astăzi ale Moldovei) – trad. Dan Sluşanschi.

[22] „cu toate că Annalele noastre nu-i scot genealogia, la noi tradiţia stornică (s.m.) este totuşi cea că s-a născut din stirpea regească a vechilor cârmuitori ai Moldovei, tată fiindu-i Bogdan, fiul lui Ioan, după care toţi Principii obişnuiesc neîncetat să-şi spună, în titlurile lor ,’Ioan’ […]” (Partea a II-a, Cap. II. Despre alegerea Principilor Moldovei).

[23] „Având noi de gând a descrie obiceiurile moldovenilor – un lucru, de altfel, ori nimănui cunoscut, ori puţinora dintre străini – dragostea de patrie stăruie şi-mi porunceşte să înalţ cu laudă neamul din care ne-am născut, şi să-i vorbesc de bine pe locuitorii ţării, de unde ni-i obârşia. Dar ei, la rându-i, i se împotriveşte năzuinţa către adevăr, care ne împiedică să le susţinem drept bune pe cele pe care dreapta judecată ne-ar îndemna să le mustrăm (s.m.): căci mai cu rost fi-va pentru patria noastră să li se pună locuitorilor ei sub ochi, cu nevinovăţie, viciile care colcăie pe la ei, decât să fie înşelaţi, cu blândă linguşire şi îndemânatică dezvinovăţire, astfel încât să creadă că bine le fac pe toate cele pe care întregul întins al lumii, cel crescut în moravuri mai alese, le mustră cu asprime” (Partea a II-a, Cap. XVII. Despre moravurile moldovenilor).

[24] Ca o notă istorica, menţionez că Basarabia din vremea lui Cantemir (1716) nu este aceaşi cu Basarabia de astăzi: prima Basarabie includea pe atunci doar Bugeacul, Cetatea Albă (Akkierman), Chilia şi Ismail, conceptul desemnând partea de Moldovă „răpită de otomani”; a doua Basarabie desemnează întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut, „răpit de ruşi” după războiul ruso-turc din 1806-1812 (n.m.V.M.T.).