Comentariul poeziei “Vorbeşte-ncet” (1)

“Vorbeşte-ncet” este o creaţie lirică scrisă de poetul Mihai Eminescu, având structura unui sonet. Scrisă în anul 1876, poezia a fost publicată postum (după 1889).

Sonetul este o poezie cu formă fixă alcătuită din 14 versuri, grupate în două catrene şi două terţine, având rimă îmbrăţişată, măsură de 11 silabe şi ritm iambic.

 

Tema poeziei este dragostea, abordată printr-un monolog adresat. Mărcile lingvistice ale acestui tip de discurs sunt formele verbale la persoana I (“să pot”, “să te privesc”, “n-aş cere”) şi persoana a II-a (“vorbeşte”, “arată”, “rămâi”), formele pronominale la persoana I (“îmi”, “mea”, “meu”) şi persoana a II-a (“tăi”, “tău”, “ta”, “tu”, “tine”), substantivele la cazul vocativ (“Idol scump şi dulcea mea lumină”).

Eul liric, prezentat în ipostaza unui îndrăgostit, se adresează elogiativ iubitei sale, exprimând sentimente profunde: iubire, admiraţie, emoţie. Femeia apare ca o fiinţă angelică, cuminte, blândă, iar bărbatul ca o persoană fidelă, tandră, idealistă. Sentimentul de dragoste care îi aproprie pe cei doi este perceput ca o nevoie absolută, şi totodată un lucru inefabil.

Ideile, sentimentele şi atitudinile autorului sunt exprimate cu ajutorul figurilor de stil: metafore (“lamura de miere”, “izvor de mângâiere”, “dulcea mea lumină”, “scumpe înger sfinte”), comparaţii (“vorba ta-i ca lamura de miere”, “pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna”), epitete (“încet”/”-ncet”, “scump”/”scumpe”, “dulcea”, “cuminte”), enumeraţie (“milă, dragoste, durere”).

Deşi poezia eminesciană se încadrează în tiparul sonetului, ea încalcă regula ca nici un cuvânt să nu se repete (cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor). Totuşi, cuvintele şi structura repetată sunt esenţiale în construirea poemului. Epitetul “scump” exprimă valoarea iubitei pentru îndrăgostit, sugerând atât preţuirea de care se bucură cât şi gingăşia ei. Epitetul “încet” creează cele mai expresive imagini, căpătând un sens diferit după acţiunea cu care este asociat. Alăturat verbului “(a) vorbi” în construcţia “vorbeşte-ncet”, asupra căruia autorul insistă de trei ori (î titlu, în primul vers, în versul al 12-lea), se referă la intensitatea tonului şi ritmul vorbirii, find un îndemn adresat iubitei de păstrare a intimităţii sentimentelor de afecţiune, dar şi o încurajare de pierderi în acel loc şi în acel timp, murmurul transportând îndrăgostiţii într-o lume atemporală şi aspaţială. Împreună cu verbul “(a) privi”, în construcţia “să te privesc încet”, capătă sensuri multiple, referitoare la durată (îndelung), atitudine (cu duioşie), calitate (cu atenţie, amănunţit).

Imaginea lentorii subliniate de titlu şi prin dubla repetiţie (“vorbeşte-ncet”) este uşor paradoxală, deoarece încurajarea făcută nu primeşte răspuns pe tot parcursul poeziei şi nici nu este o urmare a unui fapt împlinit (iubita nu vorbeşte deloc în toată poezia), adică nu are o cauză anume.