Arhitectul Ion-Adrian Doja-Fodoreanu mi-a povestit cum, în anii studenţiei sale, profesorul şi arhitectul Ştefan Pătraşcu a avut curajul ca, în plin comunism, să le expună studenţilor săi o particularitate arhitecturală a Palatului Regal din Bucureşti:
De regulă, clădirile monumentale au un număr par de plinuri şi un număr impar de goluri, astfel că în centru se află un gol. De obicei, acolo se află un balcon, care permite unei personalităţi să iasă afară, pentru a fi aclamat de mulţime.
Palatul Regal, însă, are un număr par de goluri şi un număr impar de plinuri. Astfel, în centrul său se află un plin, o coloană.
Înainte de incendiul din 1926, Palatul Regal, fosta casă a lui Dinicu Golescu, corespundea primului model – 5 goluri, 6 plinuri, în centru fiind un gol:
Reconstruit şi finalizat în 1937, conform proiectului arhitectului Nicolae Nenciulescu, modelul Palatul Regal corespunde, de atunci până astăzi, excepţiei precizate – 6 goluri, 7 plinuri, având în centru un plin:
Care este semnificaţia acestei particularităţi? „În centru este constituţia”, mi-a explicat dl.arh. Fodoreanu.
Se cuvinte, atunci, întrebarea – de ce, cu un an înaintea regimului de autoritate monarhică (1938), Palatul s-ar fi construit conform acestui principiu?
Este conştientizat, astăzi, că „dictatura” regelui Carol al II-lea, creată la 10 februarie 1938, a apărut în contextul în care în Europa predominau dictaturile:
Italia – 1922, Mussolini
Polonia – 1926, Piłsudski
Germania – 1933, Hitler
Grecia – 1936, Metaxas
Spania – 1939, Franco
„Aşadar, să nu-l apucăm pe regele Carol II că a impus o dictatură în 1938 – suntem totuşi ultima ţară din această parte a Europei care trece la un regim dictatorial, şi am avut în perioada interbelică un regim relativ mai democratic decât oricare dintre vecinii noştri. (s.n.)”, consideră istoricul Neagu Djuvara.
În privinţa acuzaţiei că regele Carol al II-lea a distrus viaţa de partid, istoricul Ioan Scurtu are o altă opinie:
„Carol I a acţionat pentru înfiinţarea a două partide politice: liberal şi conservator. A inventat rotativa guvernamentală. Când Take Ionescu a inventat Partidul Conservator Democratic, care depăşea ca popularitate partidul conservator, Carol I pur şi simplu a refuzat să ia în calcul existenţa acestui partid, şi le-a reproşat conservatorilor tradiţionali că au admis această sciziune. Până la moartea sa, Carol I a folosit rotativa.
Viaţa politică după 1919 a fost mult mai complicată. Până la urmă, Carol al II-lea nu s-a mai încurcat şi a creat el un partid, Frontul Renaşterii Naţionale.
În România n-au existat Guverne parlamentare, ci Parlamente guvernamentale: prim-ministru era numit şi organiza alegerile pentru alcătuirea parlamentului. Carol al II-lea a pus în acord această realitate românească cu textul constituţiei şi cu modul lui de a acţiona.
Când îl acuzăm pe Carol al II-lea ca dictator, ca lichidator al democraţiei trebuie să avem în vedere tradiţiile româneşti.”
Barthimeu – Un alt orizont
Misterele Dunării
tudorvisanmiu 
Dragă Tudor, foarte interesant articol. Din păcate nu pot fi de acord cu concluziile referitoare la regalitate în ansamblul ei – mă refer inclusiv la citatele din Neagu Djuvara și Ioan Scurtu.
Recomand pentru lectură două cărți care din păcate nu au fost republicate. Este vorba de „Guverne și guvernanți” – vol 1 tratează perioada 1866-1916 (autori Ion Mamina și Ion Bulei) și vol 2 perioada 1916-1938 (autori Ion Mamina și Ioan Scurtu). Cărțile prezintă „faptele” guvernării, cu interpretări minimale. Foarte instructiv pentru a vedea cum a fost folosit Carol I de oamenii politici ai vremii (nici vorbă să-i fi manipulat el, la un moment dat a fost chiar la un pas de abdicare forțată) și cum a reușit să revină în țară Carol al II-lea, după moartea lui Brătianu (Ion I.C.), pe baza unui calcul politic prost al lui Iuliu Maniu, care spera să-l controleze pe Carol al II-lea așa cum îl controlase Brătianu pe Ferdinand.
Foarte interesante legăturile și similitudinile care pot fi făcute, profitând de faptul că volumele se concentrează pe o relatare „dezbrăcată” de prea elaborate interpretări istorice – adesea din păcate formate de interese de moment.
Cărțile sunt ușor de găsit printr-un search pe Google.
Reblogged this on Ionut Vechiu.
Mulţumesc pentru recomandare!
O să caut cărţile, scrise de istorici importanţi, cred că sunt foarte interesante.
A apărut astăzi un interviu dat de Principele Radu lui Vlad Badea. Printre altele, este acolo o explicaţie interesantă: „Absolut nimic din ceea ce Casa Regală a făcut notabil între 1866 şi 1947 sau între 1989 şi 2014 nu a fost posibil fără concursul generos sau măcar vizionar al omului cu putere politică [….]. Şi invers. Niciodată eşecul unui proiect al nostru nu a fost mai mare decât atunci când cei pe care speram să-i avem alături nu s-ar fi retras […].” (http://vladbadea.wordpress.com/2014/12/20/interviu-radu-al-romaniei-2014/). Într-o prelegere ţinută acum câteva luni, istoricul Bogdan Teodorescu afirma că regele Carol I n-ar fi putut face nimic fără oamenii politici. Asta o recunoaştea şi suveranul. Deci, într-adevăr, Carol I nu a manipulat clasa politică, ci a depins de aceasta, cum se întâmplă într-o monarhie constituţională.
E foarte interesantă, însă, informaţia despre o „abdicare forţată”. Ştiam numai de un singur episod din 1871, când ar fi vrut să abdice din deznădejde. Că l-ar fi forţat cineva în altă situaţie, este ceva inedit şi foarte interesant.
În ceea ce îl priveşte pe Carol al II-lea, însăşi revenirea lui în 1930 a însemnat o încălcare a constituţiei, deoarece, în 1926, fusese exclus de la succesiune de către o Adunare Constituantă (formată atunci exact cu acest scop) şi proclamat rege de o adunare legiuitoare ordinară. O afirmă şi Eleodor Focşeneanu, un mare jurist. Nu putem susţine, deci, că ar fi avut un mare spirit constituţionalist. Dar şi ideea că ar fi fost un dictator sau că ar fi urmărit dinadins distrugerea partidelor politice mi se pare cam deplasată. Altele au fost păcatele lui…
Profesorul Teodorescu, fără să fie neapărat monarhist, îşi încheia prelegerea citându-l pe profesorul Cioroianu: „Dacă şi preşedinţia unui neamţ eşuază, singura soluţie rămâne monarhia.” Dar chiar dacă va fi omul providenţial, de care avem nevoie, mă întreb ce o să se întâmple după 10 ani, în condiţiile în care ultima campanie a cam lăsat de dorit, din partea tuturor prestaţiilor.
Încă o dată, îţi mulţumesc pentru recomandare.
Şi, vorba ta – „Fără idoli, oricât ar fi de frumoşi” – chiar dacă încoronaţi 😉
Cu drag!
Președinția unui neamț este deja semieșuată, dacă luăm faptele politice curente ce au urmat. Nici nu se putea astfel, dacă nu uităm că a fost propulsat de PeNaLe. De rușine nici nu mai comentăm că a pierdut o casă din cauza unor documente false. Însă și-a îndeplinit misiunea de bază: nu a ieșit tonta. Vă închipuiți, unde am fi fost azi cu tonta președinte ?