G-ral. Nicolae Pălăngeanu, Prefectul Poliţiei (1942-1944) – fratele lui Emil Pălăngeanu

GENERAL DE DIVIZIE NICOLAE i. PĂLĂNGEANU

(24 ianuarie 1942 – 17 martie 1944)

„Nicolae Pălăngeanu s-a născut la 18 martie 1899 la Piatra Neamţ, a fost ofiţer de armată, luptând în primul război mondial.

După o pregătire în Suedia, împreună cu fratele său, Emil, care a ajuns şi el general, a făcut parte din primele unităţi de schiori şi trupe mobile ale vânătorilor de munte. Emil şi Nicolae Pălăngeanu, împreună cu colonelul Victor Bădulescu, au înfiinţat la 17 iunie 1923 Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.), care a avut un rol deosebit în educarea sportivă a tineretului.

În timpul conducerii sale la P.P.C. (Prefectura Poliţiei Capitalei, n.m.), la 27 august 1942, a fost emis un Decret-lege prin care să se poată angaja cadre noi şi, totodată, să se poată elimina din poliţie cei care nu corespundeau noilor atribuţii ale acestuia. În perioada 23 august – 18 septembrie 1944 s-a aflat la comanda Corpului 2 Armată. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. În timpul guvernării Antonescu, a luptat în Transnistria, a fost şef de Stat Major al Corpului 4 Armată (înlocuit la 9 septembrie 1941), participând la Bătălia Odesei (august – septembrie 1941), oferind un preţios ajutor guvernatorului prof. Gheorghe Alexianu, până la numirea în fruntea Poliţiei Capitalei.

La 26 aprilie 1946, la întrebarea acuzatorului public D. Săracu, „Ce măsuri aţi luat împotriva schingiurii deţinuţilor politici din Prefectura Poliţiei Capitalei şi a Siguranţei?”, generalul Constantin Z. Vasiliu a răspuns că nu a avut cunoştinţă decât despre un grup de tineri evrei veniţi din Polonia, care urmau să ajungă în Palestina. Ei erau cercetaţi de poliţiştii prefecturii şi de reprezentantul poliţiei germane Hermann von Ritgen, şeful departamentului politic şi de informaţii al Legaţiei Germaniei. Generalul „Piky” Vasiliu declara că, împreună cu prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Pălăngeanu, aflând că cercetarea trena de câteva săptămâni, pentru că erau comunişti, a cerut prefectului poliţiei să încheie cercetarea. În consecinţă, o parte a arestaţilor au fost puşi în libertate, iar o parte trimişi în judecată (cf. F.Dobre, Al.Duţu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupaţiei sovietice în România, vol. I, p.199 – nota 69).

Odată instalat în funcţie, ceea ce l-a frapat pe noul prefect a fost multitudinea de formalităţi şi de hoârtii care se cereau a fi dresate atunci. […] De pildă, iată cum era înregistrată o «contravenţie neflagrantă», aceea prin care un cetăţean arunca gunoaie pe stradă: în condica de cazuri a gardienilor, în condica de cazuri a ofiţerilor de poliţie, în jurnalul de masă pentru intrarea şi ieşirea adresei şi procesului-verbal de contravenţie care se trimite judecătoriei urbane respective, în registrul de evidenţă pentru contravenţii şi, în final, în condica de expediţii. De acum, pentru remedierea acestei deficienţe, în anul 1943, prefectul poliţiei a emis o ordonanţă care conţinea „Normele pentru stârpirea birocraţiei în poliţie”, întrucât P.P.C. folosea nu mai puţin de 23 de registre. El considera că „rezultatul birocratismului excesiv în sarcina poliţiei din ţara noastră este că poliţistul stă imobilizat majoritatea timpului în birou, neglijând astfel în ultimul timp activitata de teren pe care, dat fiind misiunea sa poliţienească, ar trebui să o desfăşoare în primul rând” („Poliţia. Publicaţie profesională şi culturală”, nr. 3 / 1943 – cf. nota 71). În esenţă, nu se mai făcea o adresă la D.G.P. (Direcţia Generală Poliţie, n.m.) şi alta la P.P.C., ci se folosea teelefonul, în corespondenţa lor comisiariatele de poliţie din Capitală foloseau cât mai mult telefonul în locul noteolor scrise, se suprimau formulele lungi de redactare. Iată, de pildă, în loc de «În referire la ordinul Dvs. Nr. 1723 din 27 decembrie 1942 în legătură cu…., am onoarea a raporta că…”, se redecta simplu: «La Nr. 1723 / 942, raportăm” (cf. Articol de Petre Crăciun, http://www.optimalmedia.ro – nota 72).

Îl găsim pe prefectul Poliţiei Bucureştilor dând ajutor Olgăi Prezan, soţia mareşalului Constantin Prezan, «supraveghind primirea oaspeţilor şi îndeplinirea ordinelor pentru ceremonia» de la 30 august 1943, când au avut loc funeraliile mareşalului, pe oşia ieşeană Schinetea. Au ţintu atunci să participe Ion şi Mihai Antonescu, patriarhul Nicodim Munteanu, mai mulţi prieteni.

Chiar dacă indirectm generalul Nicolae Pălăngeanu se înscrie şi el în lunga listă a victimelor comunismului. A răposat în Bucureşti, la 21 aprilie 1950, făcând infarct în momentul când organele represiunii de tip stalinist au venit să-l aresteze.”

– Florin Şinca, Istoria Poliţiei Capitalei (sec. XVIII – 1949), RCR Editorial Bucureşti, 2012, pp.521-523

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Jurnal

Un răspuns la „G-ral. Nicolae Pălăngeanu, Prefectul Poliţiei (1942-1944) – fratele lui Emil Pălăngeanu

  1. Pingback: Pe scurt, despre Emil Pălăngeanu şi sfârşitul vieţii sale (1953) | Clasa palatină

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s