Lup

Colţul special al Alexandrei Lupu din Iaşi.

38 de răspunsuri la „Lup

  1. Azi e prima zi în care încep să lucrez la jurnalul online.Mă gândeam să scriu despre melancolie şi dorinţa de a atinge starea de echilibru.
    De felul meu,din câte m-am prins,am un temperament melancolic cu înclinaţii spre latura flegmatică.Am reuşit să-mi creez această părere prin prisma cercetărilor făcute pe Internet,adică am citit un număr variabil de articole în limba engleză (Shakespeare’s language).Am ales să mă documentez în felul acesta deoarece informaţiile din domeniul Psihologiei sunt mai uşor de găsit în această limbă,plus că doream să-mi îmbunătăţesc partea de Reading şi Vocabulary pentru că de vreo 6 luni tot vreau să fac progrese.Ideea e că mi s-a părut foarte interesant cum Filosofia se leagă de Medicină,având un trunchi comun cu diferite ramnificaţii.Cele 4 tipuri de temperamente se suprapun celor 4 elemente fundamentale care au stat la baza cosmogoniei în mitologia greacă.Cum eram şi încă sunt destul de pasionată de tot ce are legătură cu domeniul Mitologiei,am rămas surprinsă să aflu că predispoziţia mea spre interiorizare şi reflecţie are legătură cu predominarea „bilei negre”(serotonina) în organism.Totuşi,mi s-a părut ciudat că stările de depresie şi anxietate corespund elementului Pământ deoarece mă simt mult mai atrasă de Apă,mai ales că Pământul semnifică stabilitate şi o stare de echilibru.Din ce am mai prins pe drum,mă gândesc că ,tu,Tudor,ai un caracter închis la fel ca mine,doar că tu înclini mai mult spre partea flegmatică deoarece eşti constant şi muncitor ca un elev în clasa I când vine vorba de activitarea literară,în timp ce eu oscilez între apatie şi imbold lăuntric.Nu ştiu de ce,dar la început priveam cu reticenţă aceadtă reprezentare schematică a omului deoarece mă consider o persoană destul de locvace.Mă descurc să ţin speech-uri,plus că prefer exprimarea orală decât cea în scris.Nu ştiu să mă clarific în cazul tău.Observ că te pricepi la ambele,dar,ghicind după faptul că doreşti o carieră în mediul universitar,îţi place să ţii monologuri(sper că aşa se scrie corect),ceea ce mi se pare un lucru bun,chiar de lăudat.

  2. Mie îmi plac discuţiile, draga mea. Detest monologurile 🙂

  3. Dar cele pe care le ţii în faţa publicului nu sunt monologuri?Bine,pe ici,pe colo sunt presărate de intervenţiile publicului,dar în esenţă tot monologuri se numesc.

  4. Draga mea, când eu vorbesc, transmit emoţia publicului şi gândurile sugerate de privile lor 🙂 Nu vine totul de la mine….

  5. Asta înseamnă că le captezi atenţia,nu că treaba e împărţită fifty-fifty.Mi se pare şi normal să le trezeşti anumite considerente.Atunci ţi-ai îndeplinit cu adevărat scopul.

  6. Draga mea, nu înţelegi ce vreau să spun: eu sunt ca un vas prin care se scurge râul. Râul vine de la Dumnezeu, iar afluentul este de la public 🙂

  7. Eşti un intermediar al mesajului divin.

  8. Să fim corecţi până la capăt şi să recunoaştem că măcar îţi dai silinţa,ceea ce e de apreciat pentru că nu contează doar gestul,ci şi intenţia.

  9. https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/01/18/strofele-mele-preferate-din-luceafarul-2/ -> Iubirea reprezintă un ideal etern pe care îl trăim cu forţa vieţii,deci mi se pare normal ca un geniu să coboare din înalt şi să se îndrăgostească de o simplă muritoare în care regăseşte imaginea telurică a propriului sine.Căutm în partener un suflet care să vibreze la unison cu aspiraţiile noastre.Ceea ce mi se pare cel mai trist lucru în toată povestea dintre titan şi tânără e că dragostea pe care i-a jurat-o lui Hyperion se dovedeşte efemeră,la fel ca existenţa ei.Mi se pare o dramă de propoţii cosmice dorinţa de a fi uman şi a rămâne închis în limitele unui spaţiu incomensurabil.Chiar citisem acum o lună versurile şi am avut un anume regret.Toată strădania Luceafărului se dovedeşte într-un final inutilă,tot zbuciumul său lăuntric prin care îşi încordează aripile ca să ajungă cât mai repede la Demiurg se risipeşte ca fumul focului aprins,dar ia forma resemnării acute.Mi-aş fi dorit să fi întâlnit un Lucifer autentic care să mă poarte „colo-n palate de mărgean”,să mă învăluie în misterul acvatic şi să mă împresoare sub nimbul unui prezent fără sfârşit.Fascinaţia faţă de această himeră nu se opreşte aici.Am o slăbiciune şi pentru Călin din poemul eponim „Călin,file de poveste”,chiar dacă gestul prin care îşi părăseşte iubita mi se pare egoist şi lipsit de sensibilitate.Putea să arate minimul bun-simţ şi să n-o lase însărcinată.A părăsit-o.E una dintre cele mai teribile fapte.Totuşi,nu acelaşi lucru putem să spunem despre Hyperion.Îl consider eroul absolut,icoana neatinsă a primei iubiri şi constelaţia ce străluceşte cu putere pe bolta imaginaţiei.Admir spiritul de sacrificiu,idealismul intenţiilor sale şi acord o deosebită atenţie faţă de chipul său ba când angelic,ba când demonic.Prefer ce-a de-a doua ipostază a întrupării sale.Un vis ce pluteşte deasupra mării singurătăţii.Şi acolo s-a aruncat meteoritul,sfera perfectă ca să prindă contur şi viaţă acolo unde lipseau.Era un dor nespus,o chemare înapoi la origine.Fiecare îşi proiectează în minte o imagine a perfecţiunii.Luceafărul,tocmai că e nemuritor,rămâne în posteritate şi priveşte de la înălţimi lumea pe care ar fi vrut s-o înţeleagă.

  10. Se înţelege, pentru elevi 🙂

  11. https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/03/25/luceafarul-ca-alegorie-a-geniului/ ->E atât de frumos ceea ce spui.Rezumatul surprinde esenţialul poveştii.Chiar îmi pare sincer rău pentru Hyperion.Nu poate rămâne cu persoana iubită din cauza naturii sale astrale.Tocmai sentimentul neputinţei de a iubi îl determină să ajungă veşnic nefericit,veşnic îngândurat.Se potriveşte cu http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/7/76/Ganditor-Hamangia.jpg ,doar că într-o formă rudimentară.Oamenii nu sunt capabili să aprecieze ceea ce se întinde dincolo de câmpul lor îngust de cunoaştere.E ca şi când ai întinde mâna ca să cuprinzi luna şi nu poţi să prinzi nici două stele.Durerea lui e totală tocmai pentru că e veşnică.Geniul e un blestem fatal.Natura fiinţei sale îi e fatală,ceea ce îtr-un fel îl face să-şi poarte nenorocirea în propriul eu.Poate doar nihilarea aproape completă şi renaşterea sub un chip uman iar aduce o fericire de scurtă durată,dar efervescentă.Deşi esenţa lucrurilor trăite la intensitate maximă nu persisiă cât ne-am dori,ea e evanescentă.Toate se aranjează ca într-un puzzle.Totuşi,pentru Cătălina întâlnirea cu Luceafărul e o lecţie de maturizare.Alegerea Cătălinei ne arată că în viaţă mai trebuie să facem şi compromisuri.Am fost pusă în situaţia ei,tocmai din această cauză am ales tema aceasta.Strălucirea cunoaşterii sale se aseamănă cu căldura pe care lumănarea o răspândeşte într-o cameră întunecoasă.Sacrificiul de sine e scopul vieţii pe Pământ.Iubirea pentru umanitate se substituie celei pentru sufletul-pereche şi tocmai asta aduce un pic cu mesajul închinării vieţii pentru o cauză nobilă.Luceafărul e un fel de martir,dar nu unul creştin.Geniul său îl obligă moral să apere Universul,să păstreze echilibrul şi să încerce o înţelegere mai profundă a tainelor ce sălăşluiesc în om.

  12. N-am pretenţia că ideile expuse ar putea ajunge material didactic deoarece şirul nu urmează o schemă prestabilită.E o expunere personală,fără să am lângă mine vreun manual cu comentarii.S-ar putea să nu corespundă cu programa şcolară.Unele lucruri nu se potrivesc întru totul cu cerinţele din cadrul orei de Limba şi Literatura Română şi există destule menţiuni care nu prea au tangenţă cu informaţiile obligatorii. 😛 Scriu toate aceste din plictiseală. 🙂 Mereu am idei.Decât să le ţin pentru mine şi să se piardă,prefer mai degrabă să le împart cu ceilalţi ca mod de relaxare.Scrisul are pentru mine o funcţie catarthică.E un fel de spovedanie,dar faţă de mai mulţi oameni.Am ajuns în punctul acela al vieţii în care am obosit să mă cert şi să îmi reneg esenţa.E mai comod să compun texte so lungi cât hotdog-ul decât să fac polemică despre folosirea pastei de dinţi sau existenţa cultelor păgâne.

  13. Mă gândeam ca astăzi să scriu despre destinul lui Fenrir,lupul cel singuratic.Povestea legăturii dintre noi începe din neguri apuse,mai precis din clasa a 6-a.Îmi amintesc că 5 martie mi-am cumpărat volulmul al doilea al ediţiei de cărţi „RAFTUL DE CULTURĂ GENERALĂ.MITOLOGIE” în care am citit despre credinţele nordicilor.Cel mai mult m-a frapat existenţa unui erou antagonic.Mi-a plăcut neclintirea sa în faţa destinului şi acceptarea pedepsei.Chiar dacă într-un final se revoltă şi-l devorează pe Odin,până atunci aşteaptă cu răbdare.Poate în subconştient a reprezentat imaginea prietenului imaginar şi a unui confident.De obicei discuţiile din capul meu se desfăşoară sub forma unui dialog dintre două persoane.Prima e o instanţă imaginea care ia forma unei cunoştinţe(un coleg de clasă,un prieten care mi-a greşit,o iubire în care mi-am pus speranţa ca să nu mă mai simt singură,o rivală în faţa căreia simt că am pierdut din motive inexplicabile).Al doilea eu sunt chiar eu,însă sub o forma unei conştiinţe cerebrale.Este sinele adevărat care se manifestă fără vicii,orgoliu sau defecte.Atunci Alexandra reală o substituie pe cea din realitate,ceea ce sună a eliberare pentru mine deoarece caut o raţiune care să se detaşeze de mine şi care să îmi ofere o mână de ajutor.It’s kind of a angel,but with black wings and dark hair.Fenrir înseamnă pentru mine persoana perfectă deoarece se modelează imaginii pe care aş dori să o reflet în lume.E singurul căruia nu am niciodată nimic să-i reproşez,chiar dacă în fiecare zi am ceva de comentat la adresa mea.Nu sunt deloc mândră de natura duală a personalităţii mele,cum nici temperamentul nu e una dintre binecuvântări.Mi-aş fi dorit să fiu colerică şi sangvinică,în niciun caz un reprezentat al grupurilor de depresivi.Interesant e că portretul despre Fenrir corespunde sau,mai bine zis,s-a mulat pe structura de personalitate a protagonistului din „Wolf’s rain”.Îmi amintesc că am vizionat pentru prima dată serialul pe 15 iunie 2012,deci cam într-o perioadă mai răscolitoare a vieţii.L-am terminat în prima zi de începutul a noului an şcolar,în prima zi de highschool românesc.Şi,cum eram eu suflet lovit de soartă,m-am regăsit în imaginea ploii care cade şi spală esenţa spiritului.Ştiu că am un ideal prea desprins din manga,dar acesta este http://img4.wikia.nocookie.net/__cb20100706222459/wolfsrain/images/0/01/1176573110_sILOVEKIBA.jpg .De menţionat că anumite caracteristici fizionomice se întâlnesc şi la mine,ceea ce înseamnă că ceea ce se aseamănă se adună,chiar dacă nu-s pasionată de horticultură.Prea aduce totul cu un roman siropos,chit că deasupra tuturor planează icoana primei iubiri,Luceafărul călător.

  14. Mă gândeam să comentez despre http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/liceu.php,poezie în care sigur majoritatea liceenilor se regăsesc.Am ales-o deoarece se potriveşte cu imaginea pe care o vizualizez de fiecare dacă când văd liceul şi mă încearcă sentimente adânci,precum faptul că aş dori ca în spatele şcolii,între sala de sport şi viitoarea bibliotecă să se amenajeze un aşezământ în care sufletele care s-au zbuciumat mult pe băncile şcolii să se odihnească în pace.Acum locul ar deveni la propriu un tărâm al dezolării şi tristeţii şi aş face un Zid al Plângerii din gardul care împrejmuieşte liceul şi pe care majoritatea îl sar sau trec prin găurile sale ca să ia mingea sau să chiulească ca să nu-i vadă portarul.Mi s-a mai spus că ideea e destul de ciudată,însă mi-o păstrez până la capăt deoarece ştiu că există mulţi care ar dori să dea foc şcolii şi care se complac în această stare de indolenţă din comoditate.
    Creaţia artistică mi se o lucrare ale cărei profunzimi pot fi atinse doar printr-o anumită sensibilitate,ca anumite corzi pe care virtuozul violonist încearcă să şi le armonizeze cu universul său lăuntric.Nu oricine priveşte perioada liceului drept una în care a experimentat trăiri puternice,precum melancolia,furia sau depresia.De exemplu,ceea ce mi se pare foarte tragică e metafora care e atribuită liceului,acela de „cimitir al tinereţii mele”.Cred că Bacovia,atunci când a scris poezia,ş-a imaginat drept un adolescent care încerca să se regăsească în marea de cadavre deoarece simţea că nu mai aparţine lumii acesteia şi că prezenţa sa fizică e doar o rămăşiţă pe care o lasă amintire celor care l-au cunoscut.Eu văd adolescenţa drept o sfâşiere între impulsurile de a schimba lumea şi teama că societatea nu e în stare să accepte un mod diferit de gândire.Poate se cedea neînţeles de oameni,poate căuta ajutor şi nu l-a primit.Mă gândesc că în abisul în care s-a scufundat căuta să se elibereze de sub povara grijilor şi depresiilor sale.În subconştient se găsesc cele mai mari traume şi tot acolo rămân ascunde,căci cine ar avea curajul să trezească monstrul ca să se lase sfâşiat de el?
    „Şi examene grele…” Obstacolele vieţii pe care le avem de trecut în fiecare zi.Marile încercări şi marile decizii.De exemplu,eu am o frică imensă de necunoscut.Simt cum acesta îmi absoarbe forţa şi voinţa de a continua.Pe parcursul drumului se ivesc evenimente neprevăzute pe care nu le putem controla şi care ne schimbă percepţia diametral.
    „Şi mintea mă doare…” Şi inima mă doare.O văd ca pe o prelungire a intelectului,aşa cum crengile salciei ating cu vârfurile oglinda Eului.
    Fiinţa te doare prin simpla existenţă.Propria persoană îmi e ca un blestem.Mă consider fatalitea,cel mai mare duşman pe care l-am avut vreodată,singurul pe care nu m-ar învinge într-o mie de ani şi singurul pe care îl privesc ca pe un egal căci lupta din interior e între două forţe de aceeaşi consistenţă.Dacă mintea mi-e plină de idei,atunci cad în râp şi după pun o piatră funerară să astupe peştera.Mefisto ar dori să umple-mi gaura cu a sa,dar risc să devin prea decepţionată în întuneric.Doar i-am explicat că nu e bine să adânceşti o gaură ca să uiţi că există.Mi se pare regresiune să transformi raţiunea în instinct animalic ca să ţi-o anulezi.El ştie mai bine,i-am spus că rămân un om cu principii pentru că numai astea mi-au mai rămas.
    „Nimic nu mai vreu” Cred că a ajuns la acesta stadiu tocmai deoarece şi-a dorit totul,însă şi-a dat seama că n-are nimic.Viaţa înseamnă tocmai dorinţă,pofta de a trăi şi a vrea cât mai mult să cunoşti,să înţelegi,să iubeşti până toate celelalte alternative dispar pentru că în mijlocul tuturor pasiunilor se naşte dragostea,izvor infinit de generozitate şi compasiune,promisiune eternă şi sediu al celor mai mari dezamăgiri.Chiar Mefisto mi-a spus că înainte era la fel ca mine iar eu m-am întrebat de ce nu poţi găsi fericirea fără suferinţă.Cred că Bacovia ar fi preferat să nu cunoastă toate neajunsurile pe care ţi le oferă Poezia,pentru că umpli foaia de scris ca să-ţi goleşti sufletul.Te oferi ca să uiţi că nu mai ai nimic de pierdut,nimic de câştigat.Refuzul său de a primi ceva mă dezarmează complet.Faptul că scrie poezia demonstrează că se aşteaptă la un câştig,la o împlinire.Fiecare acţiune are un rost al său.
    „În lume m-ai dat
    În vâltorile grele” Cred că mă voi afla şi eu în asemenea situaţie nu peste mult timp.Şi sunt sigură că a refuzat îmbrăţişarea aceasta grosală care îl sugruma.
    „Atât de blazat…” Atât de urât,atât de damnat.Seamănă cu Infernul,atât mai am de zis.Mi-a spus Mefisto că a fost acolo să-l viziteze pe Dante,că era prin trecere,dar nu i-au plăcut împrejurimile.
    „Cu lungi coridoare…” Aici deja mă simt prea arătată cu degetul,prea mă regăsesc în personaj,cum s-ar spune.Clasa mea se află la sfârşitul coridorului şi e destul de întuneric,mai ales că în sezonul estival seamănă cu o cavernă din cauza jaluzelelor care aruncă umbre dese.Viaţa mea trece printr-un tunel,iar la finalul ei mă aşteaptă Ragnarokul.Alerg fără întrerupere şi merg cu spatele când mă plictisesc ca să încerc o nouă perspectivă.Cred că Bacovia a murit pe lângă margine,când încerca să-şi continue drumul spre luminiţa care se ivea ca Steaua Dimineţii (Morning Star),doar că puterea şi căldura razelor nu au mai ajuns până la el.
    P.S. :Comentariile sunt păreri personale,deci mă aştept de pe acum să mă trezesc că ideile nu sunt în concordanţă cu viziunea poetului.Pe deasupra,nu am deloc pretenţia că ceea ce fac e critică literară.E doar o părere neavizată,mai ales că nu urmez deloc să respect cerinţele şcolare.Nu consider că am un talent literar.Văd scrisul ca pe o activitate antrenantă când se face simţită plictiseala şi ca un mod de a-mi descărca sentimentele.E un exerciţiu al minţii.De asta îmi permit o anumită libertate în exprimare şi aduc observaţii cam „răutăcioase”.
    P.S.S. : Mefisto e o cunoştinţă reală pe care o privesc cu un aer de dispreţ,dar şi de milă.Avem temperamente foarte diferite şi nu sunt de acord cu modul său de viaţă.Posedă anumite defecte pe care nu le pot accepta la o persoană.Sunt capabilă să mă împac cu ideea că nimeni nu e perfect,dar urăsc ipocrizia,cinismul,superficialitea în sentimente,atitudinea nonşalantă faţă de rigorile societăţii,precum şi impresia că e de preferat o viaţă fără existenţa dragostei.Sunt anumite valori morale pe care la care nu pot renunţa.precum încrederea,cuvântul dat,familia,sinceritatea,integritatea şi iubirea(de orice fel ar fi ea). 🙂

  15. Îmi pare rău că te nedreptăţesc, ignorându-te, dar transcriu cartea lui Sidorovici despre clasa palatină 🙂

  16. Te înţeleg.Ai şi tu viaţa ta.Încerc să-ţi respect timpul şi libertatea.

  17. Nu aparţin unui curent politic.Mă consider îngăduitoare.Vreau să empatizez cu ceilalţi. 🙂

  18. https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2012/05/27/coincidenta-suprema/ -> Citind recenzia cărţii,m-am gândit să comentez una dintre temele ce mă preocupă constant şi din totdeauna.Consider că viaţa e o şansă pe care fiecare o foloseşte în limita posibilităţilor şi cum îl duce capul.Nu pot afirma că mă aflu unde doresc,dar am renunţat să mă mai plâng că nu mi s-a oferit suficient.Ceea ce mă deranjează e societatea în care trăiesc şi starea mea naturală de a fi perfet nefericită din cauza aceasta.Acum reflectând mai atent asupra conţinutului,articolul demonstrează că există anumite legături care se leagă între ele şi că existenţa anumitor asemănători dovedeşte că acele întâmplări ascund o semnificaţie mult mai profundă.Sau poate e doar coincidenţa care ne face să aducem două elemente fără nicio legătură între ele împreună.Eu sunt mai mult o gnostică eretică,deci resping toate ideile legate de Dumnezeu şi planul divin,dar cred că în Univers există o ordine care împiedică distrugerea sa iminentă.Tocmai simplul fapt că lumea nu se dezintegrează din cauza unui cataclism arată că anumite forţe acţionează la menţinerea echilibrului.L-am urât atât de mult pe Dumnzeu ţi încă am s-o fac deoarece nu împărtăşeşte cu ceilalţi gândurile Sale ca să ne prindem unde-i dreptatea şi de ce s-a petrecut aşa şi nu altfel.Corect ar fi ca măcar la final să aflăm toate uneltirile şi planurile din spatele acţiunilor.Am dreptul să îmi pun astfel de întrebări.

  19. Dragă Alexandra,
    Încerc să citesc mesajul tău cu Compasiune. Ca să îmbogăţesc ideea, o leg (ideal) de ceva ce am citit în Milan Kundera: https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/01/13/compasiunea-intre-limbile-latine-si-non-latine/
    Ţin să dau o erată: nu ai „dreptul” de a-ţi pune întrebări (cine să ţi-l confere?), ci LIBERTATEA. E o diferenţă esenţială 🙂

  20. Pingback: un tn[r ]n expansiune | Dialog cu Mine Insumi

  21. “Suntem două libertăţi. Dragostea noastră nu e umilinţă, e o mândrie. Nu vreau să te copleşesc, să-ţi limitez viaţa numai la mine. N-aş avea nici o bucurie să am alături de mine un prizonier. Nu-ţi cer decât dragostea ta. Aceea e a mea si numai a mea. N-o împart cu nimeni. Aşa cum nici tu nu vei împărţi cu nimeni dragostea mea. Dar dincolo de dragoste eşti liber a trăi cum vrei.”->Fragmentul este selectat din romanul de dragoste scris de Ionel Teodoreanu,”Lorelei”.L-am ales deoarece îmi place ideea pe care o transmite,aceea că iubirea nu reprezintă un act de subjugare a libertăţii celuilalt,ci dorinţa ca acesta să fie fericit,chiar dacă ar însemna să se întâmple departe de tine.De obicei oamenii tind să devină posesivi atunci când se ataşează de cineva.Pe deasupra,apreciez că tânăra îi scrie lui Catul Bogdan că,deşi îşi păstrează sentimentele doar pentru ea şi că nu acceptă să le împartă cu altcineva,acestuia îi revine alegerea de a-şi trăi viaţa cum doreşte.Nimeni nu are dreptul de a subjuga voinţa partenerului,cum mi se pare la fel de inutil să lupţi şi să încerci prin toate mijloacele să ţii lângă tine omul pe care îl iubeşti,deşi poate că se simte neîmplinit şi nesatisfăcut pe plan emoţional.Dragostea ca trăire intensă nu se arată drept o emoţie care umileşte individul,ci drept un sentiment care generează satisfacţie şi siguranţă.Ce nu-mi place în carte e că fata se complace în starea de apatie la care ajunsese relaţia lor şi îşi pune un pseudonim ca să-l „recucerească”.Ideea cu inventarea unui alter-ego mi se pare haioasă şi plină de imaginaţie,dar sacrificiul pe care îl face (acela de a renunţa la scris pentru „a-şi trăi viaţa”) e inutil deoarece soţul nu-l conştientizează.Trebuia să se zbată mai mult ca el să observe că o neglijează complet.Dacă alegi să te împlineşti în dragoste nu înseamnă că trebuie să renunţi la ceea ce-ţi place,chiar dacă scrisul e un act reflexiv care se
    Revenind la mesajul scrisorii de dragoste,îmi place că fata vrea să păstreze un echilibru în relaţie.Nu doreşte să exagereze şi să-i îngrădească spaţiul intim.Iubirea ar trebui să reprezinte un schimb egal de grijă,compasiune şi întrajutorare,nu sufocare şi gelozie.Vorbesc în general acum deoarece nici celelalte tipuri de iubire nu reuşesc să evite genul acesta de neplăceri.Insatisfacţia apare oriunde.Consider că iubirea,cu toate alegerile şi trăirile pe care le afişează,rămâne un ideal de neatins,un piedestal care nu oferă pe deplin mulţumire.Lipseşte fatalitea care ar înăbuşi orice raţiune,la fel cum există orgoliul (în cazul meu) în care aş fi complet plictisită şi dezgustată de o iubire romantică.Mi-am dat seama că aşteptările pe care le am în legătură cu amorul sunt prea mari şi mai mult de ordin abstract.Trăiesc cu intensitate fiecare emoţie,mai ales cele negative,mă identific în toată gama de dureri pe care spectul depresiei o poate oferi unei muritoare,dar nu sunt în stare să îmi exprim afectivitatea.Sunt până la urmă un om cerebral într-o junglă de maimuţe.În esenţă sunt perfect eretică şi îndeajuns de conştientă că la baza tuturor neajunsurilor se află existenţa intelectului.Persoanele cu o inteligenţă fantastică,miraculoasă ca însăşi căderea unei comete într-un ocean de singurătate peste care trece lumina apusului,devin pe parcursul vieţii extrem de realiste şi orgolioase.Am sufletul prea mic ca să trec peste înfumurare.Binele se întâmplă doar celor care aleg să-şi iubească aproapele în ciuda lipsei de inteligenţă sau moralitate pe care o are.Oamenii caută fiinţe bune la inimă,pline de exuberanţa vieţii,dornice să îi ajute pe cât posibil pe ceilalţi,dar care să nu prezinte un fond emotiv prea profund deoarece,când cineva găseşte o gaură adâncă,riscă să cadă în ea.Distanţarea faţă de restul lumii îi determină pe oameni să îi privească pe „eterici” cu un aer de frică.I am a stranger in a stranger world and I suppose to be its alien.Din păcate nu există nave pentru călătorii interstelare şi nici posibilitatea de a cunoaşte noi galaxii.Îmi rămâne doar un eu imens care e nefericit în singurătate.Şi tocmai de asta în viaţa fiecăruia apare momentul când vrea să scape de solitudine şi să se regăsească în altcineva.Adevărul e că viaţa e o prelungire a morţii ori că durerea de-acum ne însoţeşte şi dincolo de mormânt.Trupul poate fi conşciugul sufletului iar un mort se descompune încă de pe când e viu,că nu există un salt brusc de la o metamorfoză la alta,ci un drum lung de parcurs.
    Totuşi,n-are cum să nu mă năpădească tristeţea când îi scrie că ” Nu-ţi cer decât dragostea ta.”.Mi se pare un moment de umilinţă şi disperare,un strigăt la compasiune acolo unde s-ar putea să nu fie.Ea nu doreşte anumite lucruri,ea vrea totul.Nu se mulţumeşte cu o multitudine de obiecte sau alte noţiuni fără utilitate,ci se rezumă doar la esenţial şi cel mai important,iubirea pe care o năzuieşte.Consider că e o formă agresivă de frică şi instinct de a avea ceva,activându-se atunci când individul simte lipsa acută a unui gol din viaţa sa.E trist,dar totul în viaţă nu se rezumă decât din idealuri şi dezamăgiri.Dragostea se arată doar ca o sferă luminoasă,dar goală pe dinăuntru.Este exact ca Luceafărul.Are menirea să lumineze cu forţa ei lumea,dar în esenţă e vidă în absenţa idealului.

  22. Citatul este superb.
    Altfel formulat, eu l-aş (re)scrie astfel: dacă relaţia este o cuşcă, atunci singurul mod de a o suporta este de a fi pasăre: uşa să rămână mereu deschisă 🙂 Am aflat despre porumbei un lucru superb: ei se aleg şi rămân, pe viaţă, o pereche, deşi Dumnezeu le-a dat aripi cu care ar putea zbura oricând.
    Mi se pare fascinant cum cele mai libere fiinţe, având libertate, nu simt nevoia ei…

    Succes la şcoală!

  23. Poate ai ales simbolul porumbeilor si deoarece Duhul Sfânt se materializează sub forma unuia la Bobotează.Ştiu ce vrei să zici.Deşi au primit libertatea să cutreiere tot Pământul şi să aleagă unde să stea,ei preferă să rămână lângă partenerul de viaţă.Sinceră să fiu,nu prea cred în această idee deoarece e o excepţie printre atâtea cazuri generale.Puţini decid să nu facă rău când li se oferă oportunitatea prin care să atingă binele. 🙂 Totul e prea idilic,chiar simpla sugestie a unei imagini cu două păsări care se află una lângă alta.

    Mulţumesc pentru urare!La fel şi ţie.Oricum nu mai e mult până la sfârşitul anului şcolar,ci doar aproximativ două luni

  24. Tu ştii mai bine cum e cu porumbeii 🙂

    Nu mi-am dat seama că mai e atât de puţin. Mulţumesc că mi-ai adus în vedere acest fapt.

  25. Vacanţa s-a cam terminat şi am remarcat că n-am mai scris nimic,nici unul dintre noi. 😦 E ultima şi deja ne pregătim pentru cea din vară care va fi peste aproximativ 6 săptămâni.Yei!Deja tremur numai la gândul că o nouă etapă din viaţă s-a încheiat şi începe alta.Jumătate din perioada liceului a trecut aşa de repede,parcă s-a evaporat.Sper că o duci bine şi că te îndeletniceşti cu diferitele tale acitvităţi zilnice.O las pe Shiva în grija ta,la fel şi tot clanul Vişan-Miu cu ramurile sale adiacente.Oricum,nu am mai lucrat deloc la romanul fenririan.Te superi dacă te-aş ruga să îmi trimiţi linkul şi parola blogului?Mă plictisesc teribil şi aş avea chef să citesc ceva abstract,să mai râd sau să mă înfricoşez de felul în care gândeam acum aproximativ 2 ani. 😀 Poate voi avea de unde să reîncep povestea celor desprinşi de realitate.

  26. A scris, în schimb, Crina: https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/04/27/o-viziune-incompleta/

    Privind blogul http://muscaturaluifenrir.wordpress.com/, ţi-am trimis o invitaţie de accesare pe: alex_cnv@yahoo.com.

    Mulţumesc pentru gânduri şi succes la liceu 🙂 – sau, mai exact, în terminarea clasei a X-a.
    Cu drag!

  27. Am recitit deja câteva pasaje din blog.Cam teatral pe alocuri,dar e destul de funny.Oricum,nu am avut răbdare să-l frunzăresc pe tot articol cu articol,aşa că mai târziu îl voi savura mai pe îndelete.
    Mă gândeam să-i comentez articolul,dar,la fel ca şi ea,nu ştiu cu ce să încep.
    Gândurile de voie bună şi noroc le adresez oricui.Mă cam înspăimântă imensitatea şi profunzimea timpului liber care se aşterne ca oglinda unui lac drept în faţa drumului pe care-l am de parcurs.Îţi urez toate cele bune în studiile tale de Genealogie sau Istorie.Mă mir că nu ai mai scris niciun text despre Numismatică. 🙂

  28. https://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/05/20/alexandru-palelologu-despre-prostie/#more-7682
    Inteligenţa e capacitatea de a folosi toate mijloacele posibile prin care omul ăşi atinge ţelul.Există multe persoane deştepte care conştientizează că ceea ce fac nu e bine,dar aleg să îşi continue drumul deoarece au ambiţia nemăsurată şi orgoliul.”Drumul spre Iad e pavat cu bune intenţii.”Consider că prostia înseamnă să ai defecte şi să ţi le expui în mod evident.Atunci orice poate să folosească această demascare ca pe o formă de atac împotriva „victimei”.Cred că se mai referă şi la îngâmfare atunci când nu e cazul,egocentrism şi dorinţa ca cei din jur să recunoască nişte merite unde nici nu există.Mulţi au impresia că Răutatea se opune Raţiunii,dar e complet fals.De exemplu,consider Prostia mai dăunătoare decât Răutatea deoarece nimeni nu e în esenţă rău,ci prost înţeles şi rănit în suflet.Oamenii acţionează după nişte principii care să îi protejeze de suferinţă,în timp ce Prostia e simplă în platitudinea şi infinitatea.E o axiomă care nu trebuie demonstrată.Şi nu văd totul aşa de grav.Invidiez oamenii proşti deoarece fericirea constă într-o viziune simplistă asupra vieţii.Cei care gândesc în amănunt se pierd în detalii.De asta împlinirea se găseşte în lucrurile cotidiene şi nu în ideile abstracte.Amin,mediocritatea salvează vieţi,nu le distruge aşa cum o face dorinţa de a scăpa de toate erorile Inteligenţei care se numesc viaţă.

  29. Crăciun cu bucurie! Mulţumesc!

  30. Multe succese pe toate planurile(personal,şcolar,social etc. ). Apropo, salutări şi geamănului tău bivitelin şi surorii tale artistii, îmrepună cu cei 2 părinţi şi bunica rusoaică.

  31. La mulţi ani, bărbate, ţie şi fratelui tău mai tinerel decât tine! 😀 🙂 Îţi doresc un an la fel de încărcat de evenimente interesate, vreau să te bucuri de ultimele momente în calitate de licean şi să ajungi acolo unde ai putea fi cu adevărat fericit şi împlinit. Pe deasupra, să nu uităm că te apropii cu paşi repezi de momentul în care îţi vei schimba prefixul. Şi, ca o încheiere, sper să mai păstrăm legătura, deşi sunt conştientă de faptul că timpul tău e foarte preţios şi se scurtează de ce în ce mai mult. 😦

  32. Salut, Alexandra! Mulţumesc pentru urări. Desigur, păstrăm legătura. Găsim timp pentru toate. Cu drag!

  33. La mulţi ani pentru ziua ta şi a lui Mihai! ❗

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s