Emil Ţircomnicu: 90 de ani de la primul val de emigrare al aromânilor în Regat

În cadrul conferinţei Istoria şi Cultura Aromânilor (7 octombrie 2015), organizată de Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei şi Societatea de Cultură Macedo-Română la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, etnologul Emil Ţircomnicu a deschis fereastra spre spre geografia şi istoria aromânilor (Marilena Rotaru).

Din expunerea domniei sale:

poza

„Există 3 studii de specialitate scrise în perioada interbelică, pe care eu le-am re-publicat în urmă cu 10 ani, în 2005:

  1. Steriu Hagigogu, publica în anul 1927, un mic studiu de 40 de pagini, intitulat Emigrarea aromânilor şi colonizarea Cadrilaterului.
  2. Vasile Th. Muşi, publica în anul 1935 un material amplu de 153 de pagini, numit Un deceniu de colonizare în Dobrogea-Nouă.
  3. Constantin Noe, Colonizarea Cadrilaterului, în revista „Sociologie Românească”, 1938, 60 de pagini.

Aceste 3 personalităţi au fost delegaţii aromânilor în procesul de tratative cu autorităţile române în vederea primirii unor familii de aromâni.

Vom vedea că, până în perioada 1925-1933, până în 1938, aproximativ 5000 de familii de aromâni şi meglenoromâni din ţinutul Megleniei s-au stabilit aici. Dacă socotim o medie de 5 persoane de familie, ar însemna 25.000 de persoane. […]

Au existat convenţii şi tratate privind schimbul de populaţii, pentru a uniformiza etnic unele teritorii aflate în dispută, pentru a pacifica aceste zone. Vreau să amintesc doar primul tratat semnat între  Turcia şi Bulgaria la 29 septembrie 1913, prin care se prevedea schimbul de populaţie de la graniţe pe o adâncime de 15 km de o parte şi de alta.

Un alt document îl prezintă Convenţia de la Neuilly de la 27 noiembrie 1919 dintre Bulgaria şi Grecia, care ducea la un schimb de 50.000 de greci cu 70.000 de bulgari, mai ales datorită faptului că Bulgaria a pierdut ieşirea la Marea Egeană în favoarea Greciei.

În fine, mai este Convenţia de la Lausanne (20 ianuarie 1923), prin care 1,5 milioane de greci din Asia Mică pleacă în Grecia. Grecia avea atunci o populaţie de 4 milioane de locuitori, deci aproape unui sfert un populaţia Greciei trebuia să i se găsească un loc unde să fie instalată.

În urma acestor schimburi masive de populaţie, statele naţionale au fost confruntate cu probleme economice, aceşti aromâni, cultivaţi la şcolile româneşti din Imperiul Otoman care se prăbuşise s-au văzut în imposibilitatea de a se deplasa dintr-un loc în altul pentru că apăruseră graniţe noi ale statelor naţionale. S-au gândit că şi ei ar putea să se îndrepte către Piatra Mamă, către România, şi au întreprins demersuri către autorităţile române pentru a-i primi în ţară.

Steriu T. Hagigogu: „Situaţia se agrava mereu. Îngrijorarea se întindea. Cei care trecuseră prin atâtea încercări fără să se clintească, care atunci păstrau credinţa în zile mai bune, văzură acum că orizontul se întunecă fără nădejde de luminare. Fiecare se întreba: – Ce vom face? Aromânii asistaseră acum la venirea grecilor în Grecia, la plecarea turcilor în Turcia – vedeau de la o vreme cum şi bulgarii, covârşiţi şi izbiţi de refugiaţi, se îndreptau în mase mari înspre Bulgaria. Erau şi triste aceste scene uneori, erau până la urmă şi odihnitoare. În definitiv, fiecare ţară îşi strângea fiii la sânul ei – se sfâşiau luptele sterile. Din ce în ce îşi făcea drum gândul: şi noi vom face ca ei – şi noi ne vom duce în „ţara noastră”. Din ce în ce ideea prindea, fiecare vedea că nu mai e altă scăpare.”

Vasile Muşi: „Odată pusă întrebarea, inima şi sufletul lor au şi ales drumul de urmat, singurul drum care simţeau că-i va duce la limanul mântuirii. Era drumul reîntoarcerii lor la sânul Patriei mume, de la care au fost smulşi de vitregia soartei, din timpuri imemoriale. Astfel, ideea emigrării lor în Ţară încolţeşte. Farmecul acestei idei, fluid magnetic cu rezonanţe ancestrale, era irezistibil. La un moment dat, întregul românism din Macedonia a fost cuprins de o sfântă beţie. Acest reviriment năprasnic venea într-o perioadă de profundă depresiune. Când se vedeau mai cumplit loviţi de soartă, naufragiaţi fără speranţă, ideea revenirii în Ţară i-a făcut să întrezărească măreaţa înălţare a fiinţei lor etnice. Aveau în faţă viziunea clară a viitorului lor pe care îl simţeau îmbinat indisolubil cu viitorul întregului neam românesc. Cu o frenetică înviorare de suflet, bătrâni şi tineri, femei şi copii, nu aveau alt subiect de discuţie decât emigrarea şi iarăşi emigrarea.”

La 1 aprilie 1914 s-a adoptat „Legea pentru organizarea Dobrogei Noi”, rămasă fără urmări datorită izbucnirii primului război mondial.

După Primul Război Mondial, veteranii de război au fost împroprietăriţi de Regăţeni în Cadrilater. La 15 decembrie 1918 se adopta „Legea pentru Expropriere şi Împroprietărire” (Reforma Agrară), fără nici o diferenţiere de natură etnică[1].

Primele demersuri privind colonizarea s-au ivit în anul 1922. În anul 1924 a avut loc un congres naţional la Veria în care s-a hotărât emigrarea, urmat de un altul în 1925. Ca reper găsit de mine este memoriul lui Steriu Hagigogu din 20 octombrie 1924 către ministrul agriculturii Alexandru Constantinescu (care a avut un rol important în vederea colonizării: a acceptat imediat şi s-a luptat pentru ideea atragerii aromânilor în Cadrilater; de ce aici? pentru că se făcuse împroprietărirea agrară, iar teritoriul cu cea mai mică densitate de populaţie era în Cadrilater – nu mai erau terenuri disponibile în ale zone ale ţării). În vedea colonizării, s-a constituit la  3 ianuarie 1925, în casa lui Constantin Noe din București, un Comitet de colonizare.

Primul act oficial privind colonizarea este referatul ministrului Al. Constantinescu către Consiliul de Ministri nr. 1698 din 13 iunie 1925 în care se cerea ca (citez) Românii macedoneni să intre în prevederile art. 129 din Legea Dobrogei Nouă după ce-şi vor dobândi cetăţenia română”.

Constituţia din 1923 prevedea că teritoriul naţional nu poate fi colonizat cu străini; românii de peste hotare intrau în categoria din afara spaţiului naţional fără obligativitatea de a sta 10 ani pe teritoriul ţării ca să-şi primească cetăţenia română: cum ajungeau în ţară, primeau o diplomă de la Societatea de Cultură Macedo-Română (Societatea avea puterea de a stabili cine este etnic român!) şi erau împroprietăriţi, primeau loc de casă, 10-15 hectare de teren, dar erau exceptaţi de la prevederile constituţionale şi legale privind alte categorii de populaţie.

Acestea prevedeau, de pildă:

„Art. 10. Românii de origine supuşi unui stat străin, indiferent de locul naşterii lor, lepădându-se de supuşenia străină, pot dobândi naţionalitatea română fără a mai îndeplini condiţiile cerute la nr. 3, 5, 6 din art. 7 [din Legea Cetăţeniei]” (acestea se refereau la obligativitatea de a fi locuit 10 ani, neîntrerupt pe teritoriul ţării; să aibă mijloace suficiente să-şi întreţină familia; să piardă naţionalitatea străină prin efectul dobândirii naţionalităţii române).

„Art. 21. Declaraţia de manifestare a voinţei de naturalizare şi de lepădare de cetăţenia străină se va face în formă autentică. Tot astfel se va face şi declaraţia de opţiune privitoare la naţionalitate”. „Art 22. … cererile românilor de origine se vor publica numai în Monitorul Oficial, din oficiu şi aceasta numai în mod gratuit; de asemenea şi jurnalul Consiliului de Miniştri pentru acordarea naturalizării”.

„Art. 27. Sub sancţiunea pierderii beneficiului jurnalului de naturalizare, solicitantul este obligat ca, în termen de 30 de zile libere de la invitaţia Ministerului de Justiţie şi după plata taxelor legale să presteze înaintea delegatului Ministerului de Justiţie jurământul în formula următoare: Pe onoare şi conştiinţă, jur credinţă M.S. Regelui României şi Dinastiei, Constituţiei şi legilor ţării, drepturilor şi intereselor naţionale ale poporului român.”

„Art. 28. Naturalizarea se constată prin jurnalul de naturalizare publicat în Monitor şi prin diploma de încetăţenire ce se eliberează celui în drept de Ministerul Justiţiei.”

Sunt şi alte prevederi[2] ce se referă la soţie şi copii aromâni care, până la vârsta de 21 de ani, beneficiază de naţionalitatea tatălui, dar, după această vârstă, poate „să renunţe la naţionalitatea română, printr-o declaraţie făcută în formă autentică şi adresată în ţară Ministerului de Justiţie, iar în străinătate legaţiunilor sau consulatelor române.”

În iulie-septembrie 1925, delegatul Societăţii Macedo-Române, Demetru Kehaia (funcţionar la Belgrad), se deplasează în Grecia, vizitează principalele zone de unde românii doreau să emigreze şi intră în legăturile cu autorităţile greceşti care, considerându-l un înalt trimis al statului român, prilejuieşte aceste demersuri. Aceste episoade sunt amintite în lucrările amintite: el este privit de megleni ca un Mesia, venit să-i salveze pe aromâni din situaţia în care se aflau.

La început s-a prevăzut deplasarea doar pentru 1500 de familii, dar presiunile permanente care s-au ivit şi faptul că au venit aromâni nu numai din Grecia, dar şi din Albania şi Macedonia, a crescut numărul acestor familii la 5000. După calculele mele, peste 25.000 de aromâni au emigrat în România între 1925-1938.

Serviciul Maritim Român era solicitat să realizeze, contra cost, transportul coloniştilor la Constanţa. Un moment important pentru aromâni este faptul că se împlinesc, la 26 octombrie a.c., 90 de ani, de Sf. Dumitru, de când vaporul Iaşi, cu 200 de familii de colonişti, a debarcat în portul Constanţa şi este primul val de emigrare.”

____________________

[1] Legea care aducea unele prevederi în vederea unor eventuale colonizări în Cadrilater a fost „Legea de modificare a unor dispoziţiuni din cap. VI al legii de la 1 aprilie 1914 pentru organizarea Dobrogei Noi”, publicată în Monitorul Oficial nr. 89 din 22 aprilie 1924. Printre altele, această lege stipula: „Pe pământurile astăzi proprietatea Statului cum şi pe cele intrate în patrimoniul său prin legea de faţă sau prin expropriere, statul poate face colonizări şi înstrăinări în loturi mici prin Casa Centrală a împroprietăririi, în baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri”. De abia în 1922 au început acţiuni de colonizare în Cadrilater, cu regăţeni (la 458 persoane împărţite în 13 colonii le-au fost atribuite 12.500 ha, în vestul jud. Caliacra).

[2] Principalele articole din această lege, privitoare la naturalizare erau:

 „Art. 34. Soţia profită de naturalizarea soţului, afară numai dacă dânsa, printr-o declaraţie autentică, renunţă la naţionalitatea română, pentru a-şi conserva naţionalitatea dobândită prin căsătorie sau aceea pe care şi-a rezervat-o cu ocazia căsătoriei, în forma arătată la art. 40. De asemenea şi copiii mai mici de 21 de ani profită de naturalizarea tatălui lor.”

„Art. 35. Copiii deveniţi cetăţeni români în condiţiile art. 34, pot în termen de un an de la împlinirea vârstei de 21 de ani să renunţe la naţionalitatea română, printr-o declaraţie făcută în formă autentică şi adresată în ţară Ministerului de Justiţie, iar în străinătate legaţiunilor sau consulatelor române.”.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s