„Unde sunt dovezile zdrobitoare că republica e viitorul luminos?”

Scria prietenul Dan Ghenea, în februarie 2014:

REPUBLICI RETARDATE

„La 1900 existau doar două republici în Europa: Franţa şi Elveţia. În secolul care a urmat, republicile au devenit majoritare pe acest continent. […] Dar să vedem cum a fost acest „marş triumfal” al republicilor.

1. Lisabona, 1 februarie 1908. Regele Portugaliei, Dom Carlos I şi fiul său Luis sunt ucişi de un terorist (membru al unei societăţi conspirative republicane); deşi conspiratorii se aşteptau la sprijin popular pentru instaurarea republicii, e clar că publicul este ostil republicii, aşa că nu au curajul să continue lovitura de stat şi Dom Manuel, al doilea fiu al regelui împuşcat depune jurământul. Noul rege avea doar 18 ani. Peste 2 ani are loc o lovitură de stat militară care instaurează republica. O republică anarhică, în care asasinatul politic devine endemic; o republica militaristă, care intră fără rost şi nepregătită în primul război mondial; în fine, o republică falimentară după numai un deceniu şi care predă cheile unui dictator de cursă lungă : Salazar. Bilanţ: 16 ani de anarhie + 5 decenii de dictatură (cu un sângeros război colonial de un deceniu).

2. Petrograd, 8 martie 1917. O mare manifestaţie a femeilor care cer pâine şi pace este primul act al unei drame care va duce la instaurarea republicii în Rusia. O republica de război care se va transforma repede (în câteva luni) în primul stat comunist. Pacea şi pâinea nu au fost niciodata punctele tari ale Rusiei Sovietice. Bilanţ: 70 de ani de teroare, înfometare, genocid (cel puţin 50 de milioane de morţi!).

3. Helsinki, 6 decembrie 1917. Este proclamată independenţa Finlandei. Istoric, Finlanda era un Mare Ducat care fusese cedat în 1809 de către regele Suediei împaratului Rusiei. Exista sub ochii finlandezilor un caz similar: Norvegia, condusă 400 de ani de regii Danemarcei, care fusese anexata in 1814 de Suedia, în 1905, când si-a proclamat independenţa a ales sa devina monarhie constituţională cu un rege din familia regală daneză. Probabil că şi monarhiştii finlandezi ar fi putut alege un rege din familia regala suedeză, dar exista o problemă: comuniştii şi socialiştii formaseră o armată roşie căreia nu i s-au putut opune decăt cu ajutor militar german. Aşa că au ales ca rege un print german. A urmat un sângeros război civil câştigat de „albi”, dar între timp Germania pierduse războiul, aşa că a fost proclamată o republică finlandeză. Bilanţul acestei republici e mai putin sumbru si totuşi vorbim despre un razboi civil si consecintele sale pe un deceniu, lucru care nu s-a întamplat în niciunul dintre cele 3 regate nordice vecine.

1918 a fost anul dezintegrării Imperiului Austro-Ungar. Propaganda marxistă l-a prezentat drept „o închisoare a popoarelor”. De fapt, Austria a introdus in 1907 votul universal masculin, cu un deceniu inaintea Marii Britanii. Polonezii, cehii, croatii si chiar si romanii din Bucovina se bucurau de o considerabila autonomie locala. E adevarat ca in partea ungara a dublei monarhii (de care apartineau romanii din Transilvania, Maramures, Crisana si Banat), politica de asimilare nationala era practicata ca politica de stat. Insa nu vreau sa-mi inchipui ce ar fi insemnat o republica ungara independenta din acest punct de vedere – fara frana constitutionala pe care o reprezenta împaratu (care era si Rege al Ungariei si Mare Principe al Transilvaniei). Dar sa vedem ce bine a adus republica popoarelor care fusesera „inchise” in acest imperiu din mijlocul Europei.

4. 1918, 26 octombrie, Philadelphia. De pe treptele Independence Hall, Thomas Garigue Masaryk proclama independenta Cehoslovaciei. Masaryk a fost vreme de 20 de ani membru al parlamentului de la Viena, militand pentru un statut egal al Cehiei cu Ungaria si Austria prin formarea unei triple monarhii. Primul razboi mondial i-a spulberat sperantele de constituire a unui imperiu federal. A castigat prietenia presedintelui Wilson, care l-a sprijinit in obtinerea independentei Cehoslovaciei. La doua zile dupa anuntul lui Masaryk, parlamentul ceh vota, la Praga, fondarea Republicii Cehoslovace. Cehoslovacia a fost, intr-adevar, singura tara din Europa Centrala care a ramas democratica pe toata perioada dintre cele doua razboaie mondiale. Doar ca Masaryk a fost presedinte 17 ani, fiind un simbol national necontestat, atat pentru cehi cat si pentru slovaci (tatal sau era slovac, mama era ceha), iar dupa el tara s-a divizat mai intai din interior pentru ca apoi sa fie rupta in bucati din exterior. Armata cehoslovaca, avand in spate o industrie care producea arme pentru jumatate din Europa, nu a tras un foc. Nu avea cine sa dea comanda.

5. Budapesta, 30 octombrie 1918. Asa-zisa revolutie a „margaretelor regale”  se revarsă pe străzi, nu întâlneşte nicio opoziţie armată, dar fiindcă nu se poate instaura republica fără sânge este găsit şi un „reactionar” care să fie executat în propria lui casă, in papuci si halat: fostul prim-ministru Isztvan Tisza. Asasinatul s-a petrecut in dimineata zilei de 31, aceeasi zi in care împăratul Carol I îl numeşte pe Mihály Károlyi („contele roşu”) prim-ministru. După încă zi, noul prim-ministru anunţă că doreşte să rupă legăturile cu dubla monarhie. Carol („împăratul păcii”) îl dezleagă de jurământul de credinţă şi anunţă că acceptă dinainte orice va hotărî poporul ungar în legătură cu forma de stat. Guvernul provizoriu proclamă rapid (ce sa se mai încurce cu un plebiscit!) Republica Populară Ungară.  A durat 4 luni, fiind înlocuită de Republica Sovietică Ungară. Republica Sovietică Ungară a fost învinsă în războiul cu România şi este înlocuită de regimul amiralului Horthy (teoretic, Horthy era regent al Ungariei, dar dinastia de Habsburg nu mai avea drepturi in Ungaria si nici nu fusese desemnata o altă dinastie, asa ca Horthy se numise singur si nici nu avea cine sa-l revoce!). Asadar, bilantul pe primii 80 şi ceva de ani de ani ai republicii (1918 – 1989) arată cam asa: 133 de zile de anarhie urmate de 80 de ani de dictatură (26 de ani dreapta, 54 de ani stânga).

6. Viena, 11 noiembrie 1918. Deputatii germani alesi in 1911 in parlamentul Cisleithaniei (partea austriacă a Imperiului Austro-Ungar). Nationalismul si /sau marxismul le întunecă judecata, aşa că adoptă hotărârea de a rupe orice legătură cu Casa de Habsburg şi a proclama Statul Austriei Germane, care urma sa fie parte integranta republicii germane (care republica, in acel moment, era de fapt o puzderie de insurectii (majoritatea comuniste); Austria Germană emitea in acel moment pretentii si asupra teritoriilor locuite de germani in Cehia, desi nu avea nicio forta militara cu care sa poata sustine acele pretentii. Antanta a impus renuntarea la acele teritorii si renuntarea la ideea unirii cu Germania. Numele statului a devenit Republica Austria.  Care a fost dominata de socialisti in primul deceniu de existenţă, de fasciştii austrieci in al doilea deceniu, de Hitler 7 ani, de trupele de ocupatie (inclusiv sovietice) înca un deceniu, devenind cu adevărat independentă şi democratică abia în 1955.  Asta in conditiile in care, asa cum v-am mai spus, în ultimii 10 ani ai monarhiei aveau deja un regim parlamentar comparabil cu cel britanic.

Iata cum au luat nastere 3 republici condamnate sa esueze (Cehoslovacia, Ungaria şi Austria), în condiţiile în care arhiducele Franz Ferdinand, cel împuşcat la Sarajevo, acceptase  din 1913, în principiu, proiectul numit Statele Unite ale Austriei Mari (iar împăratul Carol, in 1916, s-a exprimat in acelasi sens); sigur că pierderea războiului schimba datele problemei, dar Antanta ar fi preferat sa mentina un stat austro-ungar (micşorat, desigur, pentru a-si rasplati aliatii – Serbia şi România -, dar suficient de puternic pentru a mentine ordinea în Centrul Europei). Nationalismele şi socialismele au facut imposibil acest proiect. Si au deschis calea ciumei national- socialiste.

7. Munchen, 7 noiembrie 1918. Regele Ludwig III al Bavariei (Bavaria era regat autonom in cadrul Imperiului [federal] German) este obligat să abdice de o revoluţie socialistă care instaurează Republica Sovietică Bavareză (Bayerische Räterepublik) – proclamată oficial la 6 aprilie 1919. Pe 12 aprilie are loc lovitura de stat comunistă, care începe  să aplice un program pur leninist – exproprieri, crearea unei „armate roşii”, execuţii ale „elementelor reacţionare”. Confruntarea finală între „roşii” şi „albi” are loc pe 19 mai. „Albii” câştigă, după lupte de stradă sângeroase, cu mii de victime. Bavaria devine parte a Republicii de la Weimar, de care vor fi în scurt timp nemulţumiţi atât naţionaliştii cât şi socialiştii. Butoiul de bere bavarez devine butoi cu praf de puşcă şi Munchenul aduce la lumina zilei un lider pentru noua utopie brună: Adolf Hitler.

8. Berlin, 9 noiembrie 1918, ora 4 după-amiaza. Două republici (!) sunt proclamate simultan (!!!): liderul social-democrat Philipp Scheidemann proclamă, din balconul Parlamentului, o Republică Germană, iar conducătorul comunist Karl Liebknecht, din balconul Palatului Regal, Republica Socialistă Germană. Pe 10 noiembrie se formează un guvern unic, dominat de socialişti; de fapt, numele oficial al Consiliului de Miniştri devine Consiliul Comisarilor Poporului ! Republica de la Weimar va fi proclamată oficial peste 9 luni, dar va controla realmente tot teritoriul german abia în 1923, după înfrângerea puciului naţional-socialist de la Munchen. După aceea au trecut mai putin de 10 ani până la preluarea puterii de către Hitler. Sub care Germania republicană a avut tristul privilegiu de a fi făcut mai multe victime decât toate inchiziţiile şi monarhiile absolute la un loc de-a lungul istoriei europene.

9. Pärnu, 23 februarie1918. Estonia îşi proclamă independenţa, după respingerea Armatei Roşii cu ajutorul germanilor. Ajutor deloc dezinteresat, de altfel – nu veneau să sprijine mişcarea naţionalistă estoniană, ci să consolideze pozitia nobilimii baltice germane. Dupa înfrângerea în război a Germaniei, este proclamată Republica Estonia, care se va dovedi un stat neviabil fără susţinerea puterilor europene; şi din cei 20 de ani de existenţa pâna la ocupaţia sovietică, ultimii 6 au fost de dictatură. S-ar putea obiecta că estonienii nu avea ce  să aleagă în afara republicii. E adevărat, daca ţinem cont că Finlanda a ales si ea republica; atât în Finlanda cât şi în Estonia exista amintirea istorică a „bunelor timpuri suedeze” (când regii Suediei au echilibrat raporturile dintre baronii baltici germani şi oamenii liberi – fermieri şi orăşeni; finlandeza şi estoniana sunt limbi apropiate şi reciproc inteligibile şi cele două ţări au vut aproape acelaşi destin istoric începând cu secolul XVII; aşa că nu ar fi fost deloc lipsită de sens alegerea unei confederaţii cu un monarh suedez. Numai că, aşa cum aţi observat în episoadele anterioare, 1918 era anul de vârf al socialismului marxist, iar monarhiile trebuiau aruncate la „groapa de gunoi a istoriei”. Din păcate, febra şi delirul revoluţionar au continuat timp de multe decenii şi au lăsat sechele până în ziua de azi.

10. Riga, 18 noiembrie 1918. Este proclamată independenţa Letoniei. Şi această ţară are parte doar de câţiva ani de democraţie. În 1934 , al patrulea preşedinte ales instaurează dictatura. In 1940, ţara este ocupată de sovietici pentru 50 de ani. Noua republică de după 1991 are relatii strânse cu Regatul Suediei. Familia regală suedeză vizitează frecvent (aproape anual) Letonia. Printul Carl Philipp al Suediei a fost, de altfel,  propus de monarhiştii letoni ca rege.

[….]

11. Varşovia, 16 decembrie 1922. Primul preşedinte ales al Poloniei este împuşcat, la prima sa apariţie publică, la doar cinci zile după alegerea sa. Al doilea preşedinte este doar puţin mai norocos: generalul Piłsudski, care îi era vechi prieten, îi permite să se retragă (viu şi nevătămat) pentru a-i face loc în fruntea statului. Piłsudski a refuzat funcţia de preşedinte, unde şi-a pus un om de paie, fiind un dictator care s-a mulţumit cu modestul titlu oficial de Inspector General al Armatei. Polonia nu a mai redevenit niciodată o republică parlamentară. Bilanţ: 4 ani de parlamentarism, 13 ani dictatură militară, a patra împărţire a Poloniei.

12. Vilnius, 11 iulie 1918. Consiliul Lituaniei alege un duce german ca Rege al Lituaniei, sub numele de Mindaugas II. Noul rege ales nu va avea ocazia să ajungă în Lituania (Germania nu a fost de acord cu alegerea). Pe 2 decembrie Mindaugas renunţă la tron, pe 16 decembrie trupele bolşevice intră în Vilnius şi proclamă Republica Sovietică Lituania, devenită în scurt timp Republica Sovietică Lituania-Belarus. Polonezii înving Armata Roşie în 1920 şi, în ciuda unui pact semnat cu Republica Lituania (al cărei guvern se mutase la Kaunas), nu redă Vilniusul lituanienilor, ci îl anexează la Polonia. Aşa că în loc de un stat unit si democratic, vor rezulta două republici mai slabe (Polonia şi Lituania), în dispută una cu alta şi conduse dictatorial. Pentru că şi bilanţul Republicii Lituania este negativ: 5 ani anarhie şi război civil, 3 ani de democraţie frământată şi 14 ani de dictatură.

13. Roma, 12 iunie 1946. Nordul a votat republica. Sudul pentru menţinerea monarhiei. Republica pare să fi câştigat cu o marjă foarte mică. (Se poate spune că republica a câştigat – dacă a câştigat – datorită voturilor comuniştilor şi fasciştilor, care sunt la unison în privinţa răsturnării monarhiei!).Voturile sunt renumărate în multe circumscripţii. Guvernul, nerespectand procedura stabilita, proclama republica pe 12 iunie, fără să mai aştepte decizia Înaltei Curţi de Casatie… (mai mult despre Republica Italiană am scris aici şi aici)

14. Belgrad, 11 noiembrie 1945. Comuniştii iugoslavi câştigă toate (!!!) cel 354 de mandate din Adunarea Naţională. Republica este proclamată pe 29, în urma unui plebiscit (organizat rapid şi fără a permite întoarcerea regelui în ţară). Serbia va fi, probabil, prima ţară care va reinstaura monarhia într-un viitor apropiat; a avut însă parte de 50 de ani de dictatură şi 10 ani de război civil ca să se vindece de naţional-comunism.

15. Sofia, 1 februarie 1945. Prinţul Kiril, regent al Bulgariei în numele nepotului său Simeon, este executat împreună cu membri ai guvernului şi cu 67 de membri ai parlamentului| (!!!), după ce au fost „judecaţi” de un „tribunal al poporului” instituit de comunişti (de la arestare până la execuţie au trecut mai puţin de 5 luni!) De remarcat că Bulgaria nici măcar nu declarase război Uniunii Sovietice. In 1946 se organizează un referendum şi se proclamă Republica Populară Bulgaria. Cât de „odioasă” a fost monarhia s-a văzut după 1990, când ţarul Simeon a devenit prim-ministru, când s-a văzut, de asemenea, cum o figură simbolică poate unifica o naţiune.

16. Prima Republică Elenă (1821 -1832) a fost măcinată permanent de război civil şi în permanent pericol de a fi reocupată de Imperiul Otoman. De fapt doar interventia marilor puteri (inclusiv militara) a salvat statul grec. Deşi au fost până în ultima clipă aducerii unui rege străin, grecii a trebuit să accepte presiunea puterilor de a-l aduce ca rege pe Otto de Bavaria.

17. A doua Republică Elenă a fost instaurată în 1924, când bravii politicieni greci au zis ca de vină pentru înfrângerea din războiul cu Turcia era numai şi numai regele. Venizelos a condus autoritar o ţară profund divizată, mereu pe marginea războiului civil. Revenirea la monarhie s-a făcut în 1935.

18. A treia Republică Elenă a fost instaurată de regimul coloneilor în 1973 şi reconfirmată „democratic” un an mai târziu. De data aceasta a durat mai mult până s-a ajuns la faliment deoarece Europa a închis ochii timp de 30 de ani la fraudele legate de uriaşe fonduri europene.

19. Am lăsat pentru final exemplul paradigmatic pentru ilustrarea titlului: Republica Franceză. Şi putem urmări în paralel democratizarea Regatului Unit al Marii Britanii şi a Republicii Franceze.

Preţul plătit în vieţi omeneşti este uriaş pentru Franţa, cu rezultate neconcludente: 3 republici franceze au eşuat în imperii franceze care au fost, în final, devastate de duşmani externi şi de război civil. In aceeasi perioadă  de 150 de ani (1793-1943), Marea Britanie nu a avut loc nicio revoluţie, ci o evoluţie constantă a libertăţii şi prosperităţii, fără vărsare de sânge şi distrugeri materiale. Parlamentarismul britanic a fost şi rămâne etalonul de aur disputei politice democratice.

A patra republică franceză s-a înfundat în două razboaie coloniale traumatizante. Regatul Unit a reuşit să faca o decolonizare mai fără dureri şi să menţină legături bune cu fostele colonii în cadrul Commonwealthului (o organizaţie în care preşedinţii republicilor membre nu contestă calitatea Reginei Elisabeta a II-a de Cap al Commonwealthului, ca să nu mai vorbim că multe dintre fostele colonii au păstrat-o ca suverană).

A cincea republică franceză a avut şi are preşedinţi cu puteri la care suveranii britanici nici nu visează.

Aşa că eu unul nu mai pot să vibrez la mistica revoluţiilor. Şi am scris aceste rânduri pentru a-i îndreba pe republicani:

Unde sunt dovezile zdrobitoare ca republica e viitorul luminos, iar monarhia constituţională trecutul care trebui aruncat „la lada de gunoi a istoriei”?”

P.S.: O dezbatere interesantă despre Statele Unite ale Americii şi drepturile asigurate de Constituţie, într-un dialog dintre Dan Ghenea şi Cristina Micşa.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s