Două situaţii de regate marionetă ale Axei: Croaţia şi Manciuria

În acest articol voi analiza două cazuri de state marionetă din al doilea război mondial (1939-1945), create prin desprinderea unui teritoriu din corpul unei ţări: Croaţia şi Manciuria – ambele regate. Pentru început, voi face observaţia că statele marionetă create de Al Treilea Reich, o republică, au fost, de asemenea, republici: de pildă, Republica Slovacia (creată prin dezmembrarea Cehosolovaciei, o republică, în 1939). Întrucât republica nu se bazează neapărat pe tradiţie, fondarea unei republici este mult mai facilă decât crearea unui nou regat. Aşa a procedat însă, şi Italia fascistă, un regat, şi Japonia imperialistă, un regat: au dezmembrat un regat, Iugoslavia, respectiv o republică, China, şi au creat un regat, Croaţia, respectiv, Manciuria.

CONTEXT

Să începem, în paralel, cu o scurtă analiză a contextului:

Iugoslavia a fost creată în 1918 drept Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, prin unirea Serbiei şi Muntenegrului, regate suverane, cu teritoriile balcanice ale Austro-Ungariei dezmembrate. Recunoscută în 1922, a fost condusă de o dinastie sârbă, Karađorđević, care nu a putut menţine un echilibru între naţiunile conlocuitoare: în 1929, regele Alexandru I a suspendat cosntituţia, a interzis partidele, şi-a asumat puteri executive şi a redenumit statul „Iugoslavia” (precum avea să procedeze regele Carol al II-lea al României în 1938), accentuând caracterul predominant sârbesc al ţării. Dacă regele Carol al II-lea a încercat, în 1938, să prevină extinderea mişcării legionare, regele Alexandru Ia încercat acelaşi lucru împotriva separatismului. În 1928, un deputat sârb, Puniša Račić, ucisese 3 membri ai Partidului Ţărănesc Croat, inclusiv pe liderul ei, Stjepan Radić – crimă comparabilă cu asasinarea prim-ministrului George Duca de către legionari (1933), cu excepţia că, în Croaţia, victima era liderul opoziţiei ci nu al puterii. Regele Alexandru I al Iugoslaviei a fost asasinat în 1934 de către un separatist macedonean, care colabora cu separatiştii croaţi (ustaşii) conduşi de Ante Pavelić. Vărul regelui, Paul, devine prinţ regent. La 25 martie 1941 (de Bunavestire), anunţase aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit. După două zile, regele minor, Petru I, împlinind vârsta de 17 ani, devine major, îşi asumă puterea, demite guvernul pro-nazist – acţiune acţiune care atrage invadarea ţării de către Germania. Regele Petru I pleacă în exil, dar, oficial, monarhia nu este abolită până în noiembrie 1945 (când, sub ocupaţia sovietică, Adunarea Deputaţilor Iugoslavă procedează astfel).

China a fost un imperiu de la Qin Shi Huang (247-220 î.Hr.) şi a fost condusă, din 1616 începând, de dinastia Qing. Împăratul Guangxu (n. 1871; domnie: 1875-1908), precedat de un alt monarh cu regenţă, Tongzhi (1861-1875) – omorât de variolă -, a încercat, la 27 ani, în 1898, să lanseze „reforma celor 104 zile” (11 iunie-21 septembrie 1898), dar împărăteasa regentă, Cixi (1875-1908) – a cărui nepot de frate era şi care, de fapt, îl pusese pe tron, încălcând regulile de succesiune -, a oprit această încercare. Reforma venea ca un răspuns la războiul sino-japonez (1894-1895) pierdut în faţa Japoniei, care începuse modernizarea şi occidentalizarea cu 30 de ani înainte (1868). Pierderea Coreei a fost unul dintre motivele nemulţumirii populaţiei care a alimentat viitoarea vâltoare anti-imperială, alături de cedarea Hong Kong-ului către Imperiul Britanic (9 iunie 1898) pentru 100 de ani (expirând la 30 iunie 1997, a fost recuperat la 1 iulie 1997). Revoluţia boxerilor (1899-1901) a obligat-o pe împărăteasa Cixi să intre în război cu puterile occidentale – luptă pe care a pierdut-o şi a obligat-o să accepte occidentalizarea ţării. Împăratul Guangxu a murit la 14 noiembrie 1908, iar împărăteasa Cixi o zi după, la 15 noiembrie 1908. Succesorul său, Împăratul Xuantong (n. 1906, 1908-1912), impus tot de Cixi, a domnit, bineînţeles, sub regenţa lui Zaifeng, fratele lui Guangxu (nepotul lui Cixi) şi împărăteasa Xizi. La 8 mai 1911 a fost creat Guvernul Imperial, condus de Yikuang, Prinţ Qing, ca răspuns la cererile de reformă ale populaţiei. Prima măsură luată de noul guvern, de la 9 mai 1911, a fost „înstrăinarea” proiectelor pentru construirea căilor ferate din ţară. Acest lucru a stârnit proteste şi, la scurt timp, a pornit revoluţia Xinhai (1911-1912). Noul guvern, condus de Yuan Shikai (1 noiembrie 1911-10 martie 1912), conducătorul armatei, şi-a asumat puteri sporite (poate comparaţia cu guvernul Antonescu, 1940-1944, nu este irelevantă): republicanii fiind învingători, lui Shikai i s-a promis puterea, dacă va obţine abdicarea monarhului: Republica Chineză a fost declarată la 1 ianuarie 1912, iar împărăteasa regentă, Xizi, a semnat abdicarea împăratului minor la 12 februarie 1912. Yuan Shikai şi-a păstrat, astfel,  puterea: a fost desemnat preşedinte al republicii la 14 februarie 1912 de Senatul Provizoriu de la Nanjing, iar, după  interimatul lui Sun Yat-sen, preşedintele interimar al republicii (1 ianuarie – 10 martie 1912), şi-a asumat puterea prezidenţială, la 10 martie 1912. A încercat, însă, să suprime republica: cu acordul Adunării Naţionale, dat la 20 noiembrie 1915, s-a declarat Împăratul Hongxian (1915-1916), la 22 decembrie 1915 (asemenea preşedintelui Napoleon Bonaparte în Franţa, în 1852). Negăsind însă susţinere pentru pretenţiile lui imperiale şi întâlnind opoziţie din partea lui Sun Yatsen şi unei părţi a armatei, a amânat ceremonia încoronării (care trebuia să aibă  loc la 1 ianuarie 1915) până la 22 martie 1915, când a abandonat-o şi a redevenit… preşedinte. A întâmpinat opoziţie populară până la sfârşitul vieţii (6 iunie 1916), când a murit de uremie. Preşedinte a devenit vicepreşedintele Li Yuanhong (1916-1917), dar unitatea naţională a fost pierdută, China fiind divizată până când, în 1928, Generalissim-ul Chiang Kai-shek şi-a asumat puterea cu un partid unic (Kuomintang) şi a fost recunoscut internaţional drept preşedintele legitim al Chinei. Dar firava stabilitate nu a durat: în 1937 a început al doilea război sino-japonez (1937-1945) şi China a reintrat în haos.

DOUĂ  REGATE MARIONETĂ

CROAŢIA a existat un scurt timp drept regat independent, timp de un secol – din 925 până în 1091. Cucerită de regatul maghiar, a intrat apoi în componenţa Imperiului Romano-German (din 1526) şi, după desfiinţarea acestuia, Imperiul Austriac (din 1804) După Primul Război Mondial, a devenit parte a noului stat yugoslav independent. În urma unei lovituri de palat anti-naziste a regelui Petru I (27 martie 1941) care a răsturnat guvernul iugoslav pro-nazist, armata germană a atacat Regatul Iugoslav (6 aprilie 1941), conspirând împreună cu forţele naziste din interiorul ţării (numite „Ustashi”, conduse de generalul Ante Pavelic). La 10 aprilie 1941, gruparea „Ustashi”, susţinută de Italia, a proclamat Statul independent al Croaţiei, un stat catolic.

La conducerea noului stat croat se dorea aducerea unui rege. Deşi tronul Croaţiei a fost atribuit la început casei de Habsburg, dispreţul lui Hitler faţă de această dinastie a făcut necesară găsirea unui alt monarh. Papa Pius al XII-lea l-a propus pe Regele Italiei, Victor Emanuel, care purta deja şi coroana Etiopiei (cucerite în 1939 de către Italia fascistă), însă acesta a refuzat propunerea lui Mussolini. Din „fericire”, Victor Emanuel şi-a propus un înlocuitor: vărul său, Prinţul Aimone (1900-1948), Duce de Spoleto (căsătorit cu prinţesa Irina a Greciei şi Danemarcei, soră a reginei Elena a României, mama regelui Mihai), care a acceptat tronul. El şi-ar fi luat numele regnal de „Tomislav al II-lea” (după primul rege al Croaţiei, Tomislav I), dar a refuzat să păşească pe teritoriul croat până nu se va lămuri problema anexării Dalmaţiei de către Italia. Astfel, nu a domnit în mod formal, iar după destituirea lui Mussolini (25 iulie 1931), a şi abdicat de la tronul Croaţei (31 iulie) – la sugestia vărului său, regele Italiei.

MANCIURIA nu a existat niciodată ca stat independent. Influenţa japoneză a pătruns în Manciuria în urma războiului ruso-japonez (1904-1905). După maortea lui Yuan Shikai (1916), generalissim-ul Zhang Zuolin a ocupat Manciuria cu susţinere japoneză, până la asasinarea lui în 1928. La 19 septembrie 1931, după diversiunea/înscenarea Mukden (18 septembrie), Japonia a invadat Manciuria şi a creat un stat independent.

Pentru a conferi legitimitate noului stat, Japonia l-a invitat pe tronul Manciuriei pe ultimul împărat legitim al Chinei, Aisin-Gioro Puyi (1906-1967). Ademenit de această perspectivă, dar şi supus unor presiuni (incidentul Tientsin), acesta acceptă: devine şeful executivului Manciuriei la 1 martie 1932 şi, în fine, împăratul Manciuriei, la 1 martie 1934. Noul stat nu este recunoscut de China republicană. Prim-ministrul Zheng Xiaoxu (1932-1935), regalist, ar fi dorit să folosească regatul Manciuriei pentru restaurarea monarhiei în întreaga Chină, dar armata nu-l susţine şi, de aceea, demisionează. Succesorul său este generalul Zhang Jinghui (1935-1945), pro-japonez, susţinut de armată dar nu de împărat. URSS declară război Japoniei la 8 august 1945 şi încep invazia Manciuriei (9-20 august 1945); îl capturează pe Împăratul Manciuriei şi, după anunţarea capitulării Japoniei de către Împăratul Hirohito (15 august), îl obligă să abdice în aceeaşi zi, la 15 august 1945.

SOARTA REGILOR ŞI PRIM-MINIŞTRILOR-MARIONETĂ

CROAŢIA

  • Aimone, acum Prinţ de Aosta (1942), devine tatăl unui copil, Amedeo, la 27 septembrie 1943. Acesta însă s-a născut în lagărul nazist: după capitularea Italiei, prinţesa Irina, voluntară a Crucii Roşii, a fost capturată de nazişti şi ţinută prizonieră până în 1944, când a fost eliberată de francezi. Prinţul Aimone a comandat unităţi navale italiene până la sfârşitul războiului (1945), iar, după declararea republicii, a părăsit Italia (2 iunie 1946) şi s-a stabilit în Amerca de Sud. A murit la 29 ianuarie 1948, la Buenos Aires.
  • Ante Pavelic, Poglavnik al Croaţiei independente, a continuat să lupte alături de Germania şi după capitularea Italiei, în pofida unor negocieri eşuate cu URSS din septembrie 1944 până în februarie 1945 (recunoaşterea Croaţiei independente în schimbul trecerii libere a sovieticilor prin ţară). A ordonat continuarea luptei până la 6 mai 1945, când a părăsit ţara. Deghizat ca un catolic, s-a ascuns în casa unui iezuit din Napoli până în toamna anului 1948 când, cu ajutorul unui preot romano-catolic, a obţinut un paşaport Crucea Roşie s-a refugiat tot la Buenos Aires, unde a ajuns la 8 noiembrie 1948. S-a stabilit în Spania în 1957, şi a murit la Madrid în 1959.

MANCIURIA

  • Aisin-Gioro Puyi, Încercând să fugă cu avionul în Japonia o zi după abdicare (16 august 1945), este capturat de sovietici. Deportat în Siberia, a fost repatriat în China în 1949, în urma unor negocieri sino-sovietice. A fost „reeducat” într-un centru pentru criminalii de război, Fushun, timp de 10 ani. În 1959 s-a mutat la Peking. La 56 de ani, s-a căsătorit cu o infirmieră, Li Shuxian. A lucrat ca redactor şi, cu concursul preşedintelui Mao Zedong (1893-1976), şi-a scris autobiografia (Wo De Qian Ban Sheng). A murit la 17 octombrie 1967.
  • Premierul Zhang Jinghui a fost deportat în Siberia, repatriat în China în 1950 şi ţinut în acelaşi centru pentru criminali, Fushun, până a murit de insuficienţă cardiacă în 1959.

INFLUENŢE RELIGIOASE ALE STATELOR-PĂPUŞARE

ROMANO-CATOLICISMUL

  • Capul ierarhiei catolice croate (arhiepiscopul Stepinac) a sprijinit înfiinţarea dictaturii Ustashi, binecuvântându-l pe Pavelic şi anunţând solemn înfiinţarea Statului Catolic Independent Croaţia.
  • Însăşi Papa Pius al XII-lea (1939 – 1958) şi-a dăruit protecţia şi pentru Pavelic, şi pentru „Noua Croaţie”.
  • Ustaşii romano-croaţi au acţionat ca nişte extremişti împotriva sârbilor ortodocşi.
  • Un preot romano-catolic l-a ajutat pe Ante Pavelic să se refugieze în America de Sud.

BUDISTO-ŞINTOISMUL

[precizare: religiile Japoniei sunt şintoismul şi budismul, cărora mulţi japonezi le aparţin concominent; religiile tradiţionale ale Chinei sunt confucianismul, taoismul şi budismul]

  • Împăratul Puyi, deşi interesat de religia tradiţională chinezească (confucianismul şi budismul), nu i s-a permis să exploreze acest domeniu de către japonezi.
  • În 1940, japonizarea Manciuriei a devenit atât de mare încât un altar şintoist pentru zeiţa Amaterasu a fost construit în interiorul palatului imperial, împăratul fiind obligat să participe la rugăciuni.
  • Prim-ministrul Zhang Jinghui avea drept obicei zilnic copierea unei sutre budiste.
Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Istorie si Civilizatie

Un răspuns la „Două situaţii de regate marionetă ale Axei: Croaţia şi Manciuria

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s