23 august: o relatare bine situată

viata-regelui-mihai-i-de-ecaterina-radoi-1998-p36867-0În lucrarea Ecaterinei Rădoi, Viaţa Regelui Mihai I (Ed. Maşina de Scris, 1999, pp.175-177), destul de bine documentată, am găsit o relatare a actului de la 23 august 1944 care pare să împace şi versiunea Majestăţii Sale, şi pe cea a mareşalului Antonescu („Însemnările din celulă”). Privind dilema sosirii mareşalului Antonescu la palat, autoarea cred că dă o rezolvare mulţumitoare: după întâlnirea de dimineaţă, în timpul Consiliului de Coroană, cu Gh. Brătianu, Antonescu, promiţând să încheie armistiţiul şi cerând scrisoarea liderilor politici, a cerut şi audienţa la palat; peste câteva ore, revenirea lui Brătianu fără scrisoare l-a furiat pe Antonescu într-atât încât era gata să contramandeze întrevederea cu regele, fiind nevoie de intervenţia personală a generalului Sănătescu (p.173).

„Discuţia dintre suveran şi conducătorul statului a durat trei sferturi de oră. După ce s-au aşezat în jurul mesei, regele a întrebat:

– Care este situaţia, domnule mareşal?

– Disperată, majestate. Frontul este străpuns în Moldova şi în Basarabia – a răspuns fără ocolişuri Antonescu.

Lucrurile acestea erau bine cunoscute de Mihai, dar a continuat să ceară amănunte. Mareşalul a făcut o scurtă expunere a situaţiei generale a frontului şi a continuat cu acuze la adresa oamenilor politici şi chiar a suveranului care, în opinia lui, influenţaseră starea de spirit a armatei prin agitaţia creată în jurul ideii de armistiţiu.

Când mareşalul şi-a mai temperat discursul, l-a întrebat direct.

– Ce trebuie să facem? Nu credeţi că e momentul de a încheia armistiţiu, fie dumneavoastră, fie alt guvern?

Mareşalul a rămas blocat câteva momente, dar şi-a revenit curând şi, ridicând tonul, uitând că se afla în faţa regelui României, a declarat pur şi simplu că nu putea fi vorba de aşa ceva. Ică Antonescu a crezut că era momentul să intervină pentru a calma discuţia şi pentru a-şi prezenta propriile argumente. El a cerut un răgaz de măcar 24 de ore înainte de a angaja tratativele cu ruşii deoarece, pretindea el, aştepta nişte răspunsuri de la Ankara, Madrid şi Berna prin care spera să obţină consimţământul anglo-americanilor faţă de câteva puncte ale protocolului. Argumentul era că, într-un discurs recent, Churchill afirmase că România „va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, de unde concluzia că în timpul cel mai scurt Armata Roşie va lovi decisiv şi vom ajunge la mâna lor în privinţa armistiţiului. De aceea trebuia să apelăm la ceilalţi aliaţi pentru a nu fi singuri în faţa ruşilor. Argumentul era destul de şubred mai ales că amânarea de 24 de ore cerută de Mihai Antnescu putea să ne fie fatală dacă ruşii începeau să atace într-adevăr pe toate planurile. Şi atunci nicio o intervenţie nu ne-ar mai fi salvat, nici dacă ar fi intervenit Roosevelt ori Churchill personal. Pe ce punea mâna Stalin al lui rămânea.

Mareşalul a părut de acord cu punctul de vedere al adjunctului său, ba chiar şi cu plecarea acestuia la Ankara sau la Cairo. Dar pentru Mihai soluţia părea nerealistă. Armistiţiul trebuia semnat cât mai curând, pentru ca teritoriul naţional să nu devină teatru de operaţii. Dacă ruşii începeau ofensiva nu se opreau până nu distrugeau totul în cale, iar bombardamentele anglo-americane ar fi transformat în ruine ce ar mai fi rămas în picioare. Nu mai era timp pentru tergiversări. Antonescu nu putea să iasă din război fără consimţământul lui Hitler. Îi promisese! Toată lumea ştia ce îi promisese. Era culmea să-i ceară lui Hitler să-l părăsească. Oricine ar fi înţeles că Führer-ul n-ar fi acceptat pentru nimic în lume aşa ceva. Fără doar şi poate am fi împărtăşit soartea Ungariei, adică ocupaţia militară a ţării, care putea deveni, de ce nu, protectorat german. Putea accepta Hitler să piardă un alait ca România, care avea zeci de divizii angajate în faţa ruşilor, avea petrol, avea grâne şi câte nu avea… Antonescu ar fi trebuit să ştie toate astea, le ştia cu siguranţă, dar avea alte planuri.

Regele a adăugat:

– Domnule mareşal, suntem în pragul dezastrului, este ultimul moment în care trebuie să luăm hotărârea de a înceta războiul din răsărit şi de a ne alătura aliaţilor noştri naturali.

Dar Antonescu era de altă părere.

Mareşalul a încercat să-l asigure că se putea rezista încă multe vreme pe linia Focşani – Galaţi, că, în caz de necesitate, ne puteam replia în Carpaţi şi în acest timp puteam negocia condiţii mai bune de pace.

Exasperat, Mihai a ieşit pentru câteva momente din încăpere pretextând că şi-a uitat bricheta în biroul de alături, şi i-a lăsat pe cedoi Antoneşti în compania generalului Sănătescu.”

DIN ÎNSEMNĂRILE DIN CELULĂ

„Dl. Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-i pot confirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu, intervenind în discuţii, a afirmat, de două ori, şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament scris, pentru care i-am mulţumit.

Cum regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, dl. Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsuri de la Ankara şi Berna prin care dorea să obţină consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Rusia, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această ţară va fi în curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi va trebui să tratăm mai întâi cu ruşii.

Acest „mai întâi” legat şi cu alte indicaţii pe care le-a avut pe căi serioase, a determinat pe dl. M. Antonescu să arate regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea va intra în tratative. Eu am adăugat că sunt de acord, în atare condiţii, chiar cu plecarea d-lui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acest moment regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, acesta revenind cu afirmarea că va aduce el adeziunea scrisă a d-lor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi în picioare aşteptând revenirea regelui, pentru a pleca, regele intră în cameră şi în spatele lui apar un maior din garda Palatului şi 6-7 soldaţi cu pistoalele în mână. Regele a trecut în spatele meu urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţ pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţ şi i-am spus să ia mâna de pe mine şi adresându-mă generalului Sărătescu în auzul regelui, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine, astea sunt acte care dezonorează un general”.      M-am  uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa.”

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Istorie si Civilizatie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s