Corneliu Coposu, „Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui”

Corneliu Coposu, Armistiţiul din 1944 şi implicaţiile lui, Ed. Gândirea Românească, Bucureşti, 1990. Cartea este o transpunere în text a „dialogurilor” cu Doina Alexandru şi Vartan Arachelian.

nunta-corneliu-coposu

Prefaţă

În calitate de secretar politic al lui Iuliu Maniu (1936-1947) am fost martor al desfăşurării evenimentelor preliminare armistiţiului din 1944 şi al pregătirii loviturii de stat. L-am însoţit pe preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc la învrederile, întâlnirile şi discuţiile purtate cu Regele Mihai, cu diplomaţi occidentali din Bucureşti, cu conducătorii partidelor politice anti-hitleriste şi anti-dictatoriale, cu generalii români şi fruntaşii civili angajaţi în conspiraţia cu grupul de diplomaţi români anti-fascişti de la Ministerul de Externe, cu conducătorii misiunilor aliate, paraşutaţi în ţară, cu radiotelegrafiştii britanici. Am păstrat ascuns aparatul de emisie încredinţat lui Maniu în 1941. Am scris, după dictare, textele memoriilor şi scrisorilor întocmite de Iuliu Maniu. Am cifrat şi descifrat telegramele trimise la şi primite de la Liverpool, Cairo şi Stockholm, prin care s-a negociat ieşirea României din război. Am fost prezent la întâlnirile lui Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu, Titel Petrescu, delegaţii partidului comunist şi fruntaşii politici filo-aliaţi. Am ţinut permanent legătura cu Grigore Niculescu-Buzeşti, care a coordonat întreaga acţiune. Am găzduit întrevederile secrete dintre Iuliu Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1943-1944). În această calitate mă consider obligat şi îndreptăţit să aduc o modestă contribuţie la elucidarea evenimentului atât de controversat, tocmai datorită faptului că asupra lui se pronunţă foarte mulţi dintre cei care n-au luat cunoştinţă de documente originale privind evenimentul. […]

  1. Demersurile partidelor în apărarea intereselor naţionale (pp.7-11)

Începând cu primăvara anului 1941 şi mai apoi pe toată durata războiului (început în vara aceluiaşi an), exponenţii autorizaţi ai opiniei publice româneşti: Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, în numele partidelor politice pe care le condueau şi care polarizau majoritatea masivă a adeziunilor româneşti, au depus străduinţele remarcabile şi neostenite […] pentru desprinderea României din alianţa politică şi militară încheiată de guvern cu Germania […], apoi pentru încetarea campaniei din răsărit şi pentru restaurarea aşezămintelor democratice, înăbuşite violent de restricţiile practiate de regim. […] Între 6 septembrie 1940 şi 21 martie 1944, Iuliu Maniu a adresat lui Antonescu 14 scrisori de protest, iar Dinu Brătianu 6, împotriva măsurilor administrative şi a celor cu caracter economic, împotriva restricţiilor civile şi politice şi împotriva continuării războiului.

„Opoziţia unită” din România, constituită iniţial din Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Liberal (1941) a fost amplificată la sfârşitul anului 1942 (28 decembrie 1942) prin adeziunea Partidului Socialist, condus de Titel Petrescu. În primăvara anului 1944 s-a realizat şi integrarea Partidului Comunist în organizaţia intitulată: „Blocul Naţional-Democratic” (20 iunie 1944)*.

În iarna anului 1942 (la 24 ianuarie 1942), Maniu a aînceput operaţia internă de atragere a Palatului în acţiune a pe care o pregătea. Regele Mihai şi Regina-Mamă Elena, ale căror reticenţe faţă de Antonescu şi guvernarea lui erau cunoscute, s-au integrat cu discreţie dar cu hotărâre în politica anti-hitleristă. Ionel Mocsoni Stîrcea (mareşalul de mai târziu al Palatului), adversat horărât al lui Antonescu, a fost conspiratul de căpetenie din preajma Regelui, cu merite deosebite în reuşita acţiunii. El s-a asigurat de colaborarea devotată al lui Mircea Ioaniţiu, secretarul Regelui, şi de fidelitatea adjutanţilor regali (generalul Lazăr, coloneii Emilian Ionescu şi Gherghel şi maiorul Udrischi, precum şi de concursul dat de Iorgu Ghica, Ionescu-Bălăceanu şi o parte din personalul civil al palatului.

Între timp s-a întreprins o acţiune insistentă de prelucare şi câştigare a ofiţerilor superior din armată pentru planuriel opoziţiei (Generalii: Sănătescu, Racoviţă, Potopeanu, Iosif Teodorescu, Gh.Niculescu, I.Boiţeanu, Vasiliu-Răşcanu, V.Dombrovscki, I.Creţulescu, I.Şteflea, Amiral Gheorghiu, General Anton, coloneii D. Dămăceanu, Şelescu, Cristea, Niculescu, Mocanu, Anton (aviaţie), Leonida, Teodorescu, Locusteanu). Din cadrele de rezervă ale armatei se conta pe ofiţerii superiori îndepărtaţi de Antonescu, al căror devotament pentru cauza aliată era verificat (generalii: Aldea, Mihail, Rădescu, Eftimiu, Constantinescu-Klaps, Liteanu, G. Negrei, Gheorghiu-Oituz, Stoica, P. Teodorescu, V. Boeru, H. Cihoski, N. Rujinschi, I. Marcovici, V. Barbu, I. Zorzor, N. Ciupercă, I. Iacobici, T. Ilcus şi coloneii de rezervă: Stoika, Mihăilescu, Bucur, Şerbănescu etc.).

Pe plan extern, au fost stabilite legături strânse cu foştii diplomaţi români de peste frontiere, adversari ai regimului şi devotaţi cauzei. În vederea amplificării propagandei întreprinse de opoziţie în Occident s-a asigurat colaborarea cu: Gr. Gafencu (Geneva), Constantin Xeni (Berna), V. Cornea (Londra), C. Davilla (New York), Brutus Coste (Lisabona), I. Dianu şi Al. Ghyka (Paris), Ed. Ciuntu (Tokio), iar mai târziu al lui V.V. Tilea şi I. Raţiu (Londra). Au fost trimişi reprezentanţi peste graniţă să susţină adevăratele interese româneşti (Cornel Bianu, Pavel Pavel şi St. Neniţescu la Londra, Geoege Beza la Istanbul şi Cairo). Acestora li s-au adăugat numeroşi patrioţi români, care au colaborat la acţiunile anti-fasciste si la promovarea propagandei româneşti în străinătate (Marcu Beza, George Iliescu, Amiral G. Dumitrescu, D. Dimăncescu în Anglia, fraţii Burcă în Franţa, Petre Vulpescu, Mihai Solomon, H. Marcus, Liviu Artemie, George Horia, Otto Schafler, Alex. Stelescu în Orient).

Un sprijin deosebit de important a fost asigurat de diplomaţii de carieră, în funcţie de Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti şi la legaţiile României din capitalele europene, care s-au integrat în grupul de conspiraţie organizat de: directorul Cabinetului şi al Cifrului Grigore Niculescu-Buzeşti, Constantin Vişoianu, Alexandru Cretzeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, E. Oprişan, E. Lăzăreanu, Fl. Roiu, Em. Ciurea, Neagu Djuvara, Fiorica Spirescu, Alina Economu şi alţi funcţionari din Centrală, apoi G. Duca, T. Rădulescu-Pogoneanu, N. Ciotori, N. Caranfil, Gh. Caranfil, G. Anastasiu, Paul Zănescu, N. Hiorr, Liviu C. Pop şi alţii, din străinătate. Grigore Niculescu-Buzeşti a fost centru de legătură al conspiraţiei, care asigura contactul cu Palatul şi partidele de opoziţie, precum şi legăturile, prin cifru şi curieri, cu străinătatea. […]

[…] La 8 februarie 1941 şi în zilele următoare, prin îndelugni tratative confidenţiale cu miniştrii plenipotenţiari ai Statelor Unite şi Marii Britanii la Bucureşti, Franklin Mott Gunther şi Sir Reginald Hoare, – după consultarea de către aceştia a guvernelor lor, – Maniu a obţinut asigurări formale, din partea respectivelor guverne, că ţările aliate vor respecta integritatea, independenţa şi suveranitatea României, iar în toamna aceluiaşi an, asigurări că aliaţii vor pune în aplicare prevederile Cartei de la Newfoudland (din 11 august 1941) […] Asigurările aliate, care au stat la baza acţiunilor întreprinse în timpul războiului, au fost confirmate prin schimburi de mesaje verbale confidenţiale între opoziţie şi guvernele aliate şi prin comunicări telegrafice cifrate (decembrie 1941 – iunie 1944).

  1. Relaţii, mesaje şi contacte diplomatice ale lui Iuliu Maniu cu marii aliaţi (pp.12-15)

Încă dinainte de iminenta declarare a stării de război dintre România şi aliaţii din Occident au fost luate măsuri eficiente pentru menţinerea legăturilor constante între opoziţia filo-aliată din ţară şi guvernele anglo-americane, prin reprezentanţa britanică de la Liverpool. În acest scop, Maniu a organizat două reţele independente de telecomunicaţii, puse sub conducerea lui Augustin Vişa şi Valeriu (Rică) Georgescu. Reţelele au fost înzestrate cu aparatură tehnică de emisie şi recepţie cu cifru şi cu fonduri, de către Direcţia Operaţiilor Speciale (S.O.E.) a armatei britaceni. (Din aceste grupuri de comunicaţii […] [mai] făceau parte: dr. Corneliu Radocea, Jean Beza, ing. I. Popovici, M. Iaroslavici, ing. I. Bălan, Alex. Klamer, ing. C. Mircea, Ştefan Cosmovici). […] Au fost organizate două reţele de rezervă (conduce de ing. N. Ciuperescu din Direcţia C.F.R. şi A. Simşa). […] Începând cu vara anului 1943, comunicaţiile telegrafice cu Aliaţii au fost asigurate de membrii «comando»-urilor britanice, intraţi clandestin în România. Pentru asigurarea legăturilro cu guvernele anglo-americane, opoziţia din România a beneficiat şi de concursul preţios al miniştrilor plenipotenţiari ai unor ţări neutre, aflaţi la Bucureşti (Réné de Weck – Elveţia, şi Suphi Tanriover – Turcia).

Un rol deosebit de important, în cursul preliminariilor armistiţiului, l-a avut diplomatul român Alexandru Cretzeanu, rechemat (din poziţie de demisionar) în Ministerul de Externe şi numit (la insistenţa lui Maniu), ministru plenipotenţiar al României la Ankara, prin intermediul căruia opoziţia a menţinut contactul cu diplomaţii aliaţi şi mai târziu cu reprezentanţa Aliată de la Cairo.

La cererea lui Maniu, guvernul britanic a încuviinţat trimiterea în România, succesiv, la îndemâna opoziţiei, a două comandouri în legătură, înzestrate cu echipament şi utilaj tehnic, pentru asigurarea corespondenţei şi apoi a tratativelor.

Prima misiune numită «Reginald», paraşutată în Iugoslavia, în teritoriul controlat de armata generalului Mihailovici (în 31 mai 1943), a fost compusă din maiorul David Russel şi locotenentul radio-telegrafist de origine română Nicolae Anton Vella-Ţurcanu. Maiorul englez a fost prins şi împuşcat de «Gestapo», dar locotenentul Ţurcanu a reuşit, după multe peripeţii, să treacă Dunărea în România şi să se prezinte la Maniu (în 18 august 1943). Instalat în palatul Ştirbey, el a transmis, prin cod cifrat, 110 telegrame şi a recepţionat 55, asigurând legătura dintre Maniu şi emisarii săi de la Cairo, până la arestarea lui de către nemţi (28 iulie 1944).

A doua misiune «Autonomous», care a fost plasată pe teritoriul României (Com. Plosca) din avion, constituită din colonelul Gardyne Alfred de Chastelain, căpitanul Ivor Porter şi căpitanul I. Meţianu a fost capturată de jandarmii români imediat după paraşutare (22 decembrie 1943) şi încarcetară (în condiţiuni bune) la Inspectoratul General al Jandarmeriei. Şeful misiunii (col. de chastelain) s-a întâlnti la cererea lui (aprobată de generalul Piky Vasiliu), în două rânduri, cu Iuliu Maniu, în secret, în pădurea «Râioasa», mai întâi la 24 decembrie 1943, sub escorta colonelului Mădirjeac şi apoi la 2 aprilie 1944, în prezenţa generalului Tobescu. Tot în urma consimţământului generalului Tobescu, grupul de legătură («Autonomous») a transmis din închisoare, cu aparatele proprii, mesajele lui Maniu pentru S.O.E. şi comandamentul din Istanbul şi pentru generalii Henry Maitland Wilson, comandantul armatelor britanice din Mediterana (desemnat de guvernul britanic să elaboreze condiţiunile de armistiţiu cu România) şi a recepţionat, de la acesta, mesajele.

În acţiunile de răsturnare a regimului dictatorial din România şi de pregătire şi realizare a armistiţiului, „Opoziţia” din România a beneficiat de colaborarea şi aportul unor fruntaşi încadraţi în partidele politice „interzise” […]: Ion Mihalache, Ghiţă Popp, Ion Hudiţă, Virgil Solomon, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Augustin Popa, Vasile Serdici, Mihai Popovici, Nicolae Lupu, Nicolae Penescu, Aurel Dobrescu, Emil Ghilezan, Cezar Smiionescu, N. Popescu-Zorica, Gh. Zane, Sever Bocu, Ştefan Mihăescu, Gh. Măcărescu, Dumitru Căpăţâneanu, Ionel Pop, Victor Anca, Romul Pop, Ion Jovin, Constantin Hagea, Nicolae Carandino, Zaharia Boilă, Vasile Lăpădatu, Anton I. Mureşanu, Ella Negruzzi, Liviu Benetu, Ion Livianu, Şerban Ghica (naţional-ţărănişti), Gheorghe I.I.C. Brătianu, Constantin (Bebe) Brătianu, C. Zamfirescu, Dr. Danielopolu, C. Anghelescu, R. Vâlsănescu (liberalii), Ştefan Voitec, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, Şerban Voinea, Dr. V. Schineanu (socialişti), Lucreţiu Pătrăşcanu, Const. Pârvulescu, I. Gh. Maurer, P. Constantinescu-Iaşi, V. Precup, E. Bodnăraş, H. Züber, T. Bugnariu, M. Magheru, P. Iordache, C. Agiu, H. Torosian, G. Savian (comunişti). De asemenea, şi-au adus contribuţia lor, de mare însemnătate: Barbu Ştirbey, Sabin Mănuilă (directorul Institutului de Statistică), Veturria Mănuilă, Ion Cristu, V. Ionescu (directorul radio-difuziunii), ing. Papadache (de la S.A.R. de Telefoane), Nerva A. Elekeş (directorul fabricii „Standard”), ing. Ştefănescu („Româno-Fir”), Eugen Bălan (Imprimeriile Statului), ing. Feith (de la postul german de emisiune „Ilse Il”). (Lista nu este exhaustivă). […]

Într-o discuţie prealabilă tratativelor care au avut loc la 27 noiembrie 1943, la legaţia Turciei din Bucureşti, Maniu a fost informat de către ministrul plenipotenţiar de la Bucureşti, Suphy Tanriover, că ministrul de externe al Angliei, Anthony Eden, ar fi declarat (în martie 1943) la Moscova, lui Veaceslav Molotov, că Marea Britanie consideră situaţia României ca subordonată intereselor U.R.S.S. Informaţia, considerată alarmantă, fusese transmisă de un diplomat turc de la Moscova. Tot Tanriover a pretins că ştie că, în ruma acordului de la Casablanca (24 ianuarie 1943), toţi aliaţii au stabilit că nu vor aborda nici un fel de tratative cu „sateliţii Germaniei” decât în condiţiile unei capitulări fără condiţii.

  1. „Opoziţia unitară” şi guvernul Antonescu în tratative pentru încheierea armistiţiului: Stockholm, Ankara, Cairo (pp.16-19)

La 28 noiembrie 1943, Lucreţiu Pătrăşcanu (aflat în domiciliul supravegheat de la Poiana Tapului), solicită, (fără încuviinţarea factorilor de decizie ai sectiei comuniste „interne”), o întrevedere cu Iuliu Maniu (prin „tehnica” sa, Edith Marcovici). Acceptând propunerea, Maniu se întâlneşte cu Pătrăşcanu, succesiv, în locuinţa lui Corneliu Coposu (str. Dr.Marcovici nr.9, etaj 6) şi în locuinţa lui Emil Ghilezan (str. Ion Ghica nr. 5 etaj 4), de trei ori, în cursul anului 1943 şi de două ori la începutul anului următor, şi analizeează împreună cu el modalitaţile răsturnării situaţiei interne din România şi a încetării războiului din răsărit. Cu acel prilej, Pătrăşcanu îi aduce la cunoştinţă lui Maniu că o parte din comuniştii cu care este în contact au abandonat tezele considerate inacceptabile, ale congreselor III, IV şi V, şi că sunt gata să colaboreze cu poziţia românească în baza unui program minimal, privind independenţa, suveranitatae şi integritatea teritorială a ţării şi restaurarea instituţiilor democratice şi a orânduirii constituţionale, cu regim parlamentar pluralist şi alegeri libere. Se recapitulează convorbirile anterioare care au avut loc în 1942 şi 1943, cu delegaţii comunişti P. Iordache, V. Bâgu, P. Iosif şi M. Magheru, şi perspectivele unei colaborări concrete în cadrul „Opoziţiei Unite”. Pătrăşcanu contractează angajamentul de a antrena grupul comuniştilor patrioţi, emancipaţi de sub directivele Komintern-ului, într-o colaborare efectivă şi eficientă cu marile partide democratice, antifasciste şi aliatofile.

Până la sfârşitul anului 1943, opoziţia din România lega încă speranţe de deschiderea celui de-al doilea front eropean antihitlerist în Balcani, prin debarcarea anglo-americană în Turcia (care urma să intre în război) şi ofensiva îndreptată prin Marea Neagră, pe cursul Nistrului şi pe linia Curzon. Această iniţiativă strategică (pe care conta Maniu) era susţinută cu multă vigoare de Churchill şi era socotită drept soluţia optimă pentru interesele României. Conferinţa de la Teheran (1 decembrie 1943) a spulberat nu numai planurile britanice, dar în acelaşi timp şi iluziile optimiste româneşti. […]

La 25 decembrie 1943, corespondentul de presă bulgar (în slujba N.K.V.D.), Goranov, contactează legaţia română din Stockholm, pentru a transmite, ca „sondor” acoperit al guvernului sovietic, condiţii ameliorate în raport cu decizia de la Casablanca. Pe firul tatonărilor întreprinse din iniţiativa sovietică, se orânduiesc succesiv diplomaţii sovietici Spicikin şi V. Semenov şi, în cele din urmă, ambasadoarea Alexandra Kollontay. Ministrul României în Suedia, Fred Nanu, raportează Ministerului de Externe conţinutul învrederilor prilejutie de oferta sovietică, însă mareşalul Antonescu, socotând condiţiile avansate, inacceptabile, după recomandări de temporizare, la 10 mai 1944, respinge propunerea. Sesizând reticenţa cercurilor oficiale româneşti, ambasadoarea Kollontay, cunoscând legăturile consilierului de legaţie George Duca cu opoziţia din România, transmite, prin respectivul consilier, fără ştirea şefului ierarhic al acestuia, aceeaşi ofertă lui Maniu (la 26 martie 1944). Maniu, angajat în tratative la Cairo, cu reprezentanţa aliaţilor, recomandă consilierului Duca să prelungească discuţiile fără să respingă oferta, în aşteptarea rezultatului de la Cairo, unde se negocia cu toate guvernele aliate (care stabiliseră procedura pe care guvernul sovietic o nesocotea, de a nu se întreprinde tratative unilaterale cu „inamicii”). […]

Ministrul de externe român, Mihai Antonescu, cu prudenţa şi discreţia pe care o impunea situaţia României şi angajamentele ferme ale ţării, contactate de guvernul Antonescu faţă de nemţi, începuse, după Stalingrad, sondaje care urmăreau retragerea ţării din război, prin diplomaţii români de la Madrid, Lisabona, Ankara, Roma şi Cetatea Vaticanului. Toate aceste demersuri au rămas în stadiu de sondaj. Cele mai intense şi mai temeinice tratative au fost purtate la Madrid, cu ambasadorul american Carlton Hayes, care a iniţiat un demers şi a acceptat să transmită, în cel mai mare secret, guvernului său, poziţia lui Mihai Antonescu, comunicată iniţial prin secretarul de legaţie Scarlat Grigoriu, apoi prin diplomatul de la Bucureşti, Camil Demetrescu, împuternicit să avanseze angajamente ale guvernului român şi, în cele din urmă, prin secretarul lui Antonescu, Gheorghe Barbul (aprilie 1944). Scarlat Grigoriu, chemat la Bucureşti pentru instrucţiuni suplimentare, i-a vizitat pe Maniu şi pe Brătianu (la 8 martie 1944), cărora le-a împărtăşit confidenţial stadiul tratativelor. Diplomaţii români au obţinut […] de la ambasadorul Hayes garanţia Statelor Untie privind independenţa şi suveranitatea României, pentru cazul când s-ar realiza imediat „capitularea faţă condiţii” (care putea fi ameliorată) şi a dat asigurări că America nu va îngădui stabilirea unor zone de influenţă în Europa. Negocierile de la Madrid au fost ulterior blocate de tratativele de la Cairo. La 2 martie 1944, emisarul „Opoziţiei Unite” din România, Barbu Ştirbey, pleacă spre Istanbul însoţit de fiica sa, Eliza B. Boxshall, pentru „soluţionarea unor interese comerciale”. „Gestapoul”, care privea cu suspiciune aceastădeplasare, încearcă să o obstaculeze în Bulgaria, arestând pe fiica lui Ştirbey, care avea cetăţenie engleză. Ştirbey însă continuă singur călătoria şi ajunge în Istanbul, unde Alexandru Cretzeanu îi pune la idspoziţie documentele de călătorie pentru Cairo şi îi predă mesajul lui Iuliu Maniu şi scrisoarea trimisă din închisoare, către S.O.E., de către colonelul G. Chastelain, transmise în prealabil în legaţie, prin curier diplomatic. La 13 martie 1944, Ştirbey soseşte la Cairo, unde reprezentanţa plenipotenţiară a celor trei mari aliaţi era constituită. Negocierile încep la 17 martie 1944. Ştirbey prezintă mesajul lui Maniu în numele „Opoziţiei” din România. În mesajul respectiv se anunţă obiectivul urmărit şi anume: ieşirea României din Axă şi din război, răsturnarea guvernului Antonescu, colaborarea cu aliaţii şi organizarea de măsuri militare şi ecnomice împotriva Germaniei, şi se solicită de la guvernele aliate asigurări pentru respectarea independenţei şi suveranităţii României, a drepturilor sale teritoriale, aplicarea principiilor stabilite prin Charta Atlanticului, anularea „arbitrajului” fascist de la Viena şi comprehensiunea generoasă pentru situaţia specială a României democratice, anti-hitleriste şi anti-dictatoriale. În acelaşi timp se cere să se acorde României statutul de „cobeligeranţă”, să se asigure de către aliaţi contracararea eventualelor atacuri care ar putea fi întreprinse de către Bulgaria şi Ungaria împotriva ţării […] (şi) se cere să fie sprijininită, prin măsuri militare, lovitura de stat preconizată, împotriva tendinţelor represive ale armatei germane. […] La 26 martie 1944, comisarul sovietic pentru externe Molotov comunică miniştrilor de externe aliaţi că Uniunea Sovietică este interesată să angajeze tratative cu opoziţia din România, pentru încetarea războiului din Est. La 2 aprilie 1944, Comisarul Molotov anunţă oficial prin emisiunile postului de radio Moscova că U.R.S.S. „nu urmăreşte dobândirea vreunei părţi a teritoriului românesc sau schimbarea orânduirii de stat existenţă în România”. […] La 8 aprilie 1944, guvernul sovietic (care dobândise de la ceilalţi aliaţi prioritate în raporturile cu România), stabileşte condiţiile de armistiţiu, care condiţii, după aprobarea lor de către parteneri, sunt comunicate (prin Ştirbey) lui Maniu la 12 aprilie 1944. Concomitent, aceleaşi condiţii sunt comunicate de Alexandra Kollontay, prin Fred Nanu, atât mareşalului Antonescu cât şi, prin G. Duca, opoziţiei din România. Aceste condiţii iniţiale sunt: predarea trupelor române de pe frontul de răsărit, ruperea relaţiilor cu Germania şi întoarcerea armelro împotriva Wehrmachtului, restabilirea frontierei româno-sovietice din 1940, despăgubirea de către România a daunelor cauzate în U.R.S.S., înapoierea prizonierilor, asigurarea libertăţii de mişcare a armatelro sovietice pe teritoriul Româneii şi punerea la dispoziţia comandamentului sovietic a tuturor mijloacelor de comunicaţie române. […] Guvernul sovietic se declară de acord să considere nul arbitrajul de la Viena şi să nu se opună la restituirea Transilvaniei „în întregime sau în cea mai mare parte” României. În punctul 3 alin. 1 al documentului se menţionează că „guvernul sovietic nu pretinde ca teritoriul României să fie ocupat de trupele sovietice”. În conformitate cu nota şefului de stat major al armatei americane, G.C. Marshall, acceptarea condiţiilor respective de către România ar duce la situaţia că România ar primi statutul de cobeligeranţă cu Aliaţii.

  1. Lupta dramatică pentru clauze favorabile ţării, susţinute de Iuliu Maniu (pp.20-23)

Condiţiile de armistiţiu cu România, elaborate de Divizia Externe a Marii Britanii, au rămas fără obiect. Guvernul englez s-a declarat de acord cu teza sovietică. Washingtonul a manifestat iniţial reticenţe în privinţa problemelor teritoriale, pe care diplomaţia americană dorea să le lase în competenţa conferinţei de pace.

Primind respectivele condiţii, mareşalul Antonescu le respinge la 23 aprilie 1944, considerându-le nesatisfăcătoare.

La 20 aprilie 1944, Maniu confirmă printr-o lungă telegramă cifrată, transmisă de Ţurcanu la Cairo, recepţionarea propunerii aliate, şi o acceptă ca bază de discuţie, urmând ca prin negocierile angajate să se elaboreze condiţii acceptabile pentru „Opoziţia” română. În acest scop, anunţă dorinţa de a transmite încă un negociator român, care să-l secondeze pe Ştirbey, în discuţiile cu Reprezentanţa Aliaţilor de la Cairo. După înregistrarea refuzului lui Antonescu, Reprezentanţa de la Cairo propune formula unui guvern al opoziţiei prezidat de Maniu, care să fie constituit pe teritoriul românesc controlat de armata sovietică. Maniu respinge formula. Guvernul britanic îşi comunică acordul, însă secretarul de stat Cordell Hull se opune, cu motivarea că Statele Unite nu socotesc definitive măsurile dictate în interesul războiului în problemele teritoriale şi a zonelor de influenţă şi consideră valabile doar hotărârile luate cu acordul deplin a celor trei părţi. (29 aprilie 1944)

Reprezentanţa Aliată decide continuarea tratativelor conduse de Maniu şi acceptă să primească un al treilea negociator român, în persoana lui Constantin Vişoianu (18 mai 1944), care soseşte la Cairo la 24 mai 1944 şi participă, începând cu ziua următoare (25 mai 1944), la reuniunile plenare ale delegaţilor. La cea dintâi şedinţă, Vişoianu prezintă Reprezentantului contrapropunerile lui Iuliu Maniu, care prevedeau următoarele deziderate: să se asigure suveranitatea şi independenţa României; să se asigure şi garanteze structura socială existentă a României; să se infirme diktatul de la Viena şi să se restaureze frontiera româno-maghiară, trasată la Trianon, în conformitate cu hotărârea plebiscitară a poporului român; problema frontierei româno-sovietice să fie lăsată spre soluţionare în grija conferinţei de pace; teritoriile româneşti, eliberate de ocupaţia germano-maghiară, să fie trecute exclusiv sub administraţia românească numită de guvernul român: Capitala României, precum şi zonele care nu intră în operaţiile militare, să fie scutite de ocupaţia armatelor aliate ei; fondurile româneşti confiscate sau controlate de Germania să fie înapoiate României; iar fondurile româneşti sechesttrate sau blocate în ţările aliate să fie deblocate şi puse la dispoziţia guvernului român; România să fie despăgubită pentru daunele de război cauzate de Germania şi Ungaria, de către ţările respective; despăgubirile de război pretinse de U.R.S.S. să fie reduse până la limita reală a daunelor cauzate; armata sovietică să părăsească România în 60 de zile de la încheierea războiului; să nu se introducă pe teritoriul României ruble de război, guvernul având grija să pună la dispoziţia trupelor sovietice în trecere monedă românească, cazare, întreţinere şi mijloace de transport; România să fie considerată stat aliat sau cel puţin cobeligerant. Pentru reuşita loviturii de stat, România să fie ajutată de trupe anglo-americane aero-purtate, cu arme şi muniţii; semnalul de declanşare al loviturii de stat să fie dat de Reprezentanţa Aliată de la Cairo, în funcţie de ofensiva sovietică anti-germanădin Est, coborâtă cu o debarcare maritimă la Constanţa şi cu paraşutarea de trupe la Bucureşti. (Parte din aceste revendicări au fost acceptate la Cairo, dar refuzate ulterior la Moscova).

La 29 mai 1944 este discutat din nou, în şedinţă plenară, memorandul cu contra-propunerile lui Maniu. În cursul negocierilor, emisarii români au prilejuit să sesizeze primatul acordat de reprezentanţii anglo-americani celui sovietic în problemele ridicate de revendicările româneşti (s.m.). La 1 iunie 1944, după o nouă rundă de negocieri, emisarii români sunt anunţaţi că „Opoziţia Unită” trebuie să accepte condiţiile sovietice şi să trimită pe front un ofiţer, care urmează să stabilească, în contact direct cu comandamentul sovietic, detaliile de aplicare ale clauzelor. Generalul Aurel Aldea a fost propus pentru această misiune, rămasă doar proiect.

La 11 iunie 1944, printr-un mesaj cifrat, trimis la Cairo, Iuliu Maniu, în numele „Opoziţiei Unite”, comunică Reprezentanţei Aliate că acceptă încheierea armistiţiului în baza condiţiilor formulate de aliaţi şi îşi exprimă speranţa că se vor obţine ameliorările solicitate. La 22 iunie 1944 este trimisă o telegramă cifrată, expediată prin Direcţia Cabinetului şi a Cifrului din Ministerul de Externe (fără ştirea ministrului), pe linia canalului Ankara, care curpinde comunicarea „Opoziţiei Unite” din România, că au fost luate toate măsurile preliminare pentru punerea în aplicare a loviturii de stat şi că se aşteaptă semnalul operaţiunii. Totodată, se cere ca în momentul răsturnării situaţiei din România să fie declanşată o ofensivă puternică anti-germană, care să reţină trupele hitleriste pe front şi să trimită în Capitală 200 de paraşutişti şi armament pentru 3000 de oameni, spre a asigura reuşita loviturii. În subsidiar, se cere ca, în cazul în care răsturnarea din România ar determina atacuri din Ungaria şi Bulgaria, să fie bombardate de către aliaţi punctele de pătrundere ale trupelor invadatoare. (Reprezentanţa Aliată trimtie la 27 iunie 1944 copia mesajului guvernului sovietic)

În perioada următoare şi anume de la 18 iunie 1944 şi la 7 august 1944, Maniu repetă, prin telegrame cifrate trimsie la Cairo, cererea pentru comunicarea semnalului de declanşare a acţiunii, dar nu primeşte răspuns. În sfârşit, la 20 august 1944, comunică Reprezentanţei Aliate de la Cairo că „Opoziţia Unită din România” a hotărât să nu se mai aştepte de la Cairo semnalul, conform stipulaţiunilor anterioare, ci să treacă la acţiune în momentul pe care îl va socoti oportun, fără să mai aştepte vreun alt mesaj.

Cauzele care au determinat tăcerea reprezentanţei aliate de la Cairo între 12 iunie 1944 şi 20 august 1944 sunt: sectorul românesc al frontului anti-hitlerist se afla pe planul al doilea, datorită operaţiunilor de mare amploare din Normandia; aliaţii anglo-americani îşi delimitaseră interesele faţă de statele sud-est europene, lăsând Uniunii Sovietice întreaga latitudine pentru soluţionarea problemei româneşti. […] U.R.S.S., care iniţial accelerase declanşarea tratativelor şi dovedise un interes deosebit pentru încetarea ostilităţilor cu România, după obţinerea priorităţii faţă de ţara noastră de la aliaţii săi (anglo-americani, n.m.), şi mai cu seamă după începutul ofensivei din zona Chişinău-Iaşi de către frontul 2-3 ucrainean, îşi schimbase de manieră nemărturisită atitudinile. La 27 decembrie 1943, (câlcând agreementul inter-aliat de a nu întreprinde tratativele unilaterale cu statele beligerrante), a iniţiat negocierile de la Stockholm, fără a preveni pe anglo-americani, apoi a manifestat permanent suspiciuni, referitoare la sondaje britanice, şi a protestat împotriva lor. În cele din urmă se pare că a revenit asupra dorinţei exprese de a face armistiţiu cu România. Probabil că – dintr-un ascuns interes de ordin politic şi anume acela de a pătrunde, fiind în stare de război, într-o Românie inamică, lăsată (de către ceilalţi aliaţi) la totala ei discreţie, – a preferat să temporizeze negocierile şi să continue războiului pe teritoriul românesc. Desigur că înaintarea peste Carpaţi şi străpungerea liniei defensive Focşani-Nămoloasa-Galaţi ar fi însemnat o prelungire a războiului cu 7-8 luni de zile; ar fi însemnat foarte mari sacrificii de oameni şi materiale pentru armata aflată în ofensivă. În schimb, acceptând cu bună ştiinţă aceste riscuri inevitabile, guvernul sovietic şi-ar fi putut asigura realizarea unor proiecte expansioniste pe plan teritorial sau numai ideologic şi, în cel mai dezavantajos caz, dictarea, de pe poziţia unei victorii militare incontestabile, a unor schimbări structurale ale regimului social-politic din România, care la ora respectivă nu puteau fi prevăzute în condiţii normale. Încheierea armistiţiului ar fi stânjenit, cel puţin în prima fază, asemenea proiecte. De altfel, la 9 septembrie 1944, exponenţii politici sovietici i-au reproşat lui Lucreţiu Pătrăşcanu prezenţa comuniştilor alături de „burghezie” la tratativele de armistiţiu. […]

  1. Pregătirea şi efectuarea loviturii de stat de la 23 august 1944 (pp.24-26)

(pentru relatarea zilei de 23 august 1944, v. „File dintr-un jurnal interzis”, urm.; n.m.)

După realizarea răsturnării politice, regele a citit o proclamaţie redactată de Grigore Niculescu Buzeşti, iar guvernul s-a adresat românilor printr-o declaraţie solemnă, cerându-le să se solidarizeze în jurul regelui pentru a urma noul destin al ţării. Ministrul Afacerilor Străine a informat Aliaţii şi guvernele străine despre schimbarea survenită şi a invitat pe reprezentanţii germani să părăsească România. […]

Noul guvern român, instalat la 23 august 1944, a anunţat legaţiile din străinătate despre răsturnarea situaţiei din ţară, a solicitat guvernelor aliate aplicarea condiţiilor ameliorate, oferite prin ambasada sovietică din Stockholm, şi a îndrumat pe reprezentanţii săi de la Cairo să semneze armistiţiul. A primit, însă, comunicarea surprinzătoare că armistiţiul nu se va semna la Cairo, cu Reprezentanţa Planipotenţiară a Aliaţilor, ci va fi perfectat la Moscova, unde urmează să-şi trimită delegaţii din ţară, în vreme ce negociatorii de la Cairo vor fi transportaţi la aceeaşi destinaţie, prin grija autorităţilor aliate. Consiliul de Miniştri român, întrunit în subsolul Băncii Naţionale (deoarece Capitala era bombardată de nemţi), a hotărât ca delegaţia din ţară, care urma să se alăture reprezentanţilor de la Cairo (Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu), să fie constituită din Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop şi Dumitru Dămăceanu (acesta din urmă ca reprezentant al armatei române) şi completată de Ion Cristu şi experţi. (În semn de deferenţă pentru guvernul sovietic, colonelul Dumitru Dămăceanu a fost promovat la gradul de general). La Moscova, interesele Aliaţilor au fost reprezentate de primul Comisar al Poporului, care deţinea şi portofoliul Afacerilor Externe, Veaceslav Molotov (secundat de A.I. Vişinski şi I.M. Maiski) din partea U.R.S.S., şi de către ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii W.A. Harrimann, respectiv Sir Archibald Clark Kerr. Înaltul Comandant al Armatelor aliate era reprezentat de mareşalul sovietic Rodion Malinovski. Delegaţia română, plecată din ţară la 29 august 1944, a trebuit să aştepte douăsprezece zile, în izolare, începerea dezbaterilor. (În acest interval de timp, în ţară – care se credea trecută de partea Aliaţilor, – toate mijloacele de producţie, întreprinderi, mijloace de transport rutiere, ferate şi navale, situate în drumul armatei sovietice, care înainta fără obstacole, erau considerate „capturi de război”). […]

  1. Semnarea Convenţiei de Armistiţiu. Prevederile şi implicaţiile Armistiţiului (pp.27-29)

În timpul „disuţiilor” de la Moscova (începute în sfârşit la 10 septembrie 1944), atât diplomaţii sovietici cât şi cei anglo-americani au întâmpinat delegaţia română de armistiţiu cu o răceală vecină cu ostilitatea, iar reproşurile care i-au fost făcute, fără nici un temei (care vizau vechiul guvern îndepărtat) au înlocuit felicitările (la care se aştepta delegaţia) pentru reuşita loviturii de stat. Clauzele stabilite prin negocierile de la Cairo au fost nesocotite. Textul convenţiei de armistiţiu, întocmit de guvernul sovietic, a fost acceptat de către toţi reprezentanţii aliaţi, aşa cum a fost propus. După multe insistenţe, delegaţia României a reuşit să obţină inserarea datei de 24 august ca dată oficială a ieşirii României din război. […] (dar) „cobeligeranţa” solicitată de România a fost refuzată, cu acordul majorităţii reprezentanţilor aliaţi.

Tot la Moscova, deşi nulitatea dictatului de la Viena fusese în prealabil acceptată de către toţi Aliaţii, delegaţia română a izbutit, numai după îndelungate insistenţe, să obţină modificarea termenului cu „Aliaţii… doresc…” în aceea „Aliaţii… sunt de acord…” ca Transilvania sau cea mai mare parte a acestui teritoriu să fie restituită României, sub confirmarea tratatului de pace. […]

Delegaţia română a cerut să fie înscrisă în convenţie prevederea (acceptată la Cairo) ca trupele aliate să părăsească teritoriul ţării la încetarea ostilităţilor contra Germaniei şi ca, odată cu retragerea respectivelor trupe, să fie scoase din vigoare toate clauzele (şase la număr) legate de prezenţa lor în România. Cererea a fost întâmpinată cu refuz. Molotov a declarat că acest lucru este de la sine înţeles şi că nu este cazul să fie precizat înt textul convenţiei. Ambasadorul Marii Britanii a ţinut să sublinieze, pe marginea acestei cereri, că „francezii nu au cerut asigurări ca trupele anglo-americane să părăsească Franţa eliberată”. […]

La cererea delegaţiei române de a se înscrie în convenţia de armistiţiul dreptul României la statutul de „ţară cobeligerantă”, Molotov a erfuzat inserarea unei asemenea clauze, însă a declarat solemn că, în măsura în care se va manifesta colaborarea militară a României în razboiul anti-german, această clauză îi va fi acordată la conferinţa de pace. (Colaborarea militară a României a depăşit cele mai optimiste prevederi, iar aportul a fost considerabil. Totuşi, la conferinţa de pace, „cobeligeranţa” i-a fost refuzată).

În cursul celor două zile de dezbateri (10-12 septembrie 1944), ambasadorii Marii Britanii şi Statelor Unite nu au intervenit în discuţii decât pentru a întări aserţiunile delegaţiei sovietice.

Convenţia de armistiţiu a fost semnată, la capătul unor infructoase intervenţii româneşti, în 12 septembrie 1944. […]

  1. Semnificaţia Loviturii de Stat: Trădare sau salvare? (pp.30-36)

[…] S-a mai lansat, peste forntiere, teza absurdă (cu certă parternitate legionară), că răsturnarea de la 23 august 1944 ar fi fost un „act de trădare”, că România ar fi trebuit să continue războiul alături de nemţi şi să opună rezistenţă „până la ultimul soldat”. S-au găsit chiar apologeţi ai fascismului care au elaborat concluzia aberantă că rezistenţa prelungită a României ar fi îngăduit Germaniei perfecţionarea armelor secrete, menite să schimbe soarta războiului. Asemenea opinii iresponsabile au fost categoric infirmate de desfăşurarea ulterioară a evenimentelor militare.

Unele voci izolate au pretins că lovitura de stat ar fi fost precipitată şi că ar fi fost mai bine să se lase mareşalului Antonescu posibilitatea de a alege un moment mai favorabil pentru a ieşi din război şi pentru a smulge de la Aliaţi condiţii de armistiţiu mai avantajoase. (Fără îndoială că armistiţiul negociat de pe poziţie de forţă, cu spatele acoperit de o armată mai puternică, având capacitatea de rezistenţă apreciabilă, ar fi însemnat un avantaj cert. Însă aceste condiţii, care au fost luate în considerare de către conspiratori, nu au putut fi realizate). Precipitarea acţiunii a fost impusă tocmai de refuzul mareşalului (care a fost solicitat până în ultiam zi) de a-şi asuma, fără amânare, responsabilitatea armistiţiului. Acceptarea lui ar fi simplificat lucrurile şi ar fi prezentat mai mari garanţii de reuşită). Şi a mai fost impusă (preciiparea acţiunii) de intenţia cunoscută a mareşalului de a negocia cu Hitler (în spiritul unei „colaborări loiale”), ieşirea României din război. Dacă Antonescu nu ar fi fost împiedicat, prin arestare, să-şi pună intenţia în aplicare, este indiscutabil că tratativele preconizate de el ar fi declanşăt ocuparea neîntârziată a ţării de către nemţi şi compromiterea definitivă a reuşitei. Era proaspătă (19 martie 1944) ocuparea Ungariei, suspectată de intenţii similare. […]

Răsturnarea senzaţională din România s-a produs concomitent cu eliberarea Parisului, împrejurare care i-a amortizat însemnătatea. […] În contextul acestei glorioase izbânzi, evenimentele importante din România au fost, în mod inevitabil, umbrite de amploarea victoriei strălucite, repurtate de armatele aliate.

Schimbările intervenite în România după război nu pot fi în mod obiectiv reproşate celor care au pregătit şi realizat armistiţiul. Acele schimbări au fost ulterioare evenimentului şi fără xonecitatea directă cu el. Cauzele concrete ale acestor schimbări au fost:

– nesocotirea de către Aliaţi a clauzelor prestabilite la Cairo;

– nerespectarea strictă a convenţiei de armistiţiu de către U.R.S.S.;

– nerespectarea declaraţiilor solemne, făcute de exponenţii guvernelor Aliate, în privinţa garantării independenţei şi suveranităţii naţionale, libertăţile politice şi orânduirile sociale din România;

– încălcarea propriilor tratate contractate de Aliaţi (Charta Atlanticului, Convenţia de la Yalta, Convenţia de la Postdam);

– atitudinea mai mult decât binevoitoare, generoasă, grijulie, aproape capitulantă a guvernelor anglo-americane, faţă de aliatul sovietic;

– abandonul convenit tacit, al ţărilro mici din Europa de răsărit, prin interpretarea excesivă a „priorităţii” concesionate aliatului sovietic asupra respectivei regiuni geografice. Interpretarea acordurilor intervenite a fost contradictorie. În vreme ce puterile occidentale considerau priorităţile convenite ca măsuri temporare impuse de interesele războiului, guvernul U.R.S.S., consecvent cu politica lui constantă de hegemonie şi expansiune spre toate cele patru puncte cardinale, le considera ca drepturi definitiv câştigate pentru spaţiul lui de interese.

– presiunile exercitatate de guvernul sovietic şi de armata de ocupaţie sovietică, staţionată în România, au fost întâmpinate de către misiunile anglo-americane (în cadrul Comisiei Aliate de Control) doar cu proteste formale, fără urmări. Armata sovietică de ocupaţie, care, conform asigurărilor date la semnarea convenţiei de armistiţiu, urma să fie retrasă din România după terminarea războiului, a continuat să staţioneze în ţară, până la data de 1 iunie 1958, deci încă 14 ani.

[…] Credem că, în mod logic, în vara anului 1944 nu se putea prevedea:

– că faimoasă „Chartă a Atlanticului” (din 12 august 1941) , – care reprezenta pentru Aliaţi însăşi justificarea etică şi morală a războiului – nu va fi respectată, în privinţa frontierelor încălcate;

– că planurile strategice ale lui Churchill privitoare la deschiderea celui de al doilea front anti-hitlerist vor fi contracarate prin înţelegerea itnervenită între Roosevelt şi Stalin;

– că preşedintele Statelor Unite se va lăsa intoxicat de referintele false ale consilierului său intim Harry Hopkins, transformat în apologet al lui Stalin;

– că acelaşi preşedinte va îmbrăţişa teza absurdă a perspectivelor reale de înţelegere cu Stalin şi a evoluţiei iminente a Uniunii Sovietice spre o democraţie de tip occidental;

– că în dorinţa de a-şi lega numele de transformarea radicală a lumii contemporane şi de destabilizarea primatului Marii Britanii din balanţa politicii de echilibru european, preşedintele Roosevelt ca milita insistent pentru desfiinţarea coloniilor şi pentru conturarea sferelor de interes ale marilor puteri;

– că Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, se va târgui cu Stalin la Moscova (19 octombrie 1944) pentru împărţirea Europei de răsărit în zone de influenţă;

– că marele Franklin Delano Roosevelt, conducătorul necontestat, de mare prestigiu, al celui mai puternic stat cunoscut în istorie, va lua la Yalta, la începutul lunii februarie (cu două luni înaintea morţii sale), hotărâri de importanţă extraordinară privind soarta a 200.000.000 de europeni (de răsărit şi din centrul continentului). Se afla într-o stare vecină cu iresponsabilitatea, cu tensiunea 30, măcinat de boala cumpliă a lui Alvarez;

– că prezenţa misiunilor americane şi engleze Comisia Aliată de Control din România post-belică va fi pur-formală;

– că intresele de moment (indiferent de importanţa lor şi de gravitatea momentului politic), ale statelor occidentale, vor determina atitudinea lor, de consecventă menajare a susceptibilităţilor şi revendicărilor sovietice;

– că „staţionarea temporară” a trupelor sovietice care au ocupat România se va prelungi (peste 60 de zile de la sfârşitul războiului) încă 14 ani (până în iunie 1958);

– că acordul intervenit mai târziu la Postdam (1 august 1945), care trebuia să aibă pentru ţara noastră un caracter reparatoriu, se va pune în aplicare după reţeta sovietică (în ianuarie 1946);

– că la conferinţa de pace de la Paris (iulie 1946), România, care constituise în 1944 un guvern de concentrare democratică, se va prezenta cu un guvern înglobat politic la U.R.S.S., datorită schimbărilor intervenite sub presiuni şi că va suprota consecinţele înglobării sale în respectibul engrenaj, exteriorizate în condiţiunile vitrege ale tratatului de pace care i-a fost impus;

– în sfârşit, că nu vor mai fi respectate nici măcar condiţiile grele ale convenţiei de la Moscova din 12 septembrie 1944; […]

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s