Proiectul Carol I în viziunea comuniştilor: „interese străine, exploatare, crimă şi imperialism”

antimonarhie1VIŞAN-MIU Tudor, clasa a XII-a L

Prof.coord.: Pascu Vasile

 

Proiectul Carol I în viziunea comuniştilor:

„interese străine, exploatare, crimă şi imperialism”

 

Carol I al României (1866-1914) este aproape unanim apreciat în istoriografia românească drept un rege bun. Imaginea prusacului patriot care a pus bazele României moderne începe să apară deja în mentalul românesc ca un motiv de mândrie că, acum aproape 150 de ani, s-a găsit cea mai bună soluţie de guvernare a ţării: monarhie constituţională cu o dinastie străină, provenind dintr-o familie domnitoare europeană (Hohenzollern-Sigmaringen). Excepţia faţă de această viziune istoriografică apare într-o perioadă în care istoria s-a scris nu „sine ira et studio”, ci doar cu ură şi părtinire: perioada comunistă (1947-1989).

ADUCEREA UNUI DOMN STRĂIN – „UN PLAN AL COALITIEI BURGHEZO-MOŞIEREŞTI”

 

În „Istoria R.P.R.” scrisă de Mihai Roller (1952), unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, deşi dreaptă în sine şi înfăptuită prin „lupta de clasă”, ar fi fost deturnată de burghezie conform propriilor ei interese, „încît să nu ducă la transformări adînci în orînduirea socială”: „Pătrunderea tot mai adâncă şi mai largă a capitalismului va duce la transformări sociale tot mai vizibile şi, în sfârşit, la înlăturarea privilegiilor şi la unirea naţională între Moldova şi Ţara Românească (1859), ca urmare a luptei de clasă asuprite de care s-a folosit burghezia şi unele elemente boiereşti legate de comerţul cu grîne, interesate în formarea statului naţional burghez.”[1]

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) şi Mihail Kogălniceanu, susţinătorul său, apar ca „altfel de boieri”, făcând parte dintr-o burghezie „ale cărei interese dominante erau legate cu comerţul şi industra în dezvoltare”. „Numeric slabă”, această burghezie „caută să-şi creeze o bază mai largă de mase, prin anumite reforme”. Legea din 1864 „nu a rezolvat problema ţărănească” deoarece a fost făcut „sus”, iar legile din 10 martie 1866 şi 1872 au „agravat şi mai mult situaţia ţăranilor prin faptul că au menţinut resturile iobage”.

Se admite că divanurile ad-hoc din 1857 au avut, printre revendicări, şi un „principe străin dintr-o familie legiuitoare europeană”, şi se menţionează că „monstroasa coaliţie” a trimis, înaintea înlăturării lui Cuza, câte un reprezentant al ei la Viena, Paris şi Londra „pentru a sonda dacă Principatele «pot nădăjdui a dobândi un principe străin»”. Acesta s-a găsit în 1866, în persoana lui Carol de Hohenzollern (după refuzul lui Filip de Flandra). „Coaliţia burghezo-moşierească a oferit tronul Romîniei lui Carol de Hohenzollern pentru a înăbuşi lupta poporului, pentru a împiedica desăvârşirea revoluţiei burghezo-democratice şi a subordona Romînia intereselor capitalului străin, cu ajutorul dinastiei prusace”, conchide Mihai Roller.

De fapt nu este vorba de o ostilitate faţă de o dinastie anumită, deşi originea prusacă a recentului domnitor, acţiunile sale cămătăreşti şi de legare a ţării la carul intereselor imperialismului german, (sic!) avea darul să o alimenteze […] Dacă în locul lui Carol I ar fi venit un rege român sau de altă naţionalitate, nu credem că situaţia ar fi fost alta. Instituţia monarhică era urîtă de toată lumea şi cu atît mai mult la noi unde nu avea nici o tradiţie”, ne lămureşte Alec Hanţă în prefaţa la „Auri Sacra Fames” (1972)[2], cu un titlul inspirat de poetul Al.Vlahuţă (1887). Bineînţeles, „regimul republican ar fi corespuns intereselor imediate ale maselor populare, le-ar fi creat posibilităţi mai largi pentru afirmarea voinţei şi aspiraţiilor lor şi ar fi obligat clasele de sus să accepte unele măsuri democratice, care ar fi uşurat întrucîtva traiul celor de jos”, dar „Monstroasa coaliţie” „a împiedicat aceasta”. „Sfidând istoria, învăţămintele ei, trădînd interesele propăşirii întregii ţări, de dragul intereselor sale proprii şi călcînd în picioare tot ceea ce poporul obţine prin revoluţia de la 1848, burghezia românească îşi lega strîns existenţa sa de cea a moşierimii, cîştigându-şi astfel un partener necesar luptei împotriva «turcului dinăuntru», împotriva maselor populare. Pentru consfinţirea acestei «căsătorii monstruoase» a fost aleasă dinastia de Hohenzollern, care întrunea în esenţa sa interesele ambelor clase participante la târg”[3].

Alec Hanţă încearcă să demonstreze faptul că generaţia de la 1848 ar fi fost împotriva monarhiei, citându-i în acest sens pe Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu, dar ignorându-i total pe: fraţii Golescu, Ion C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, V.Alecsandri, C.A. Rosetti şi chiar pe A.I. Cuza însuşi. În fine, pentru a sugera că intelectualitatea era antidinastică, sunt citaţi Al.Vlahuţă, Al.Macedonski, G.Coşbuc şi I.L. Caragiale – deşi, dintre ultimii doi, primul a fost iniţial monarhist (până în 1907), iar, al doilea, a devenit monarhist spre sfârşitul activitaţii sale. Sunt ignorate, bineînţeles, alte personalităţi monarhiste ale vremii: M.Eminescu, N.Iorga, I.G.Duca, L.Catargiu, T.Maiorescu, G.Enescu, N.Grigorescu, S.Haret, A.Vlaicu şi atâţia alţii.

STRĂINUL – „MARIONETA LUI BISMARCK”

 

Carol I apare, în viziunea comunistă, ca un agent politic aflat sub controlul lui Otto von Bismarck, cancelar al Prusiei (1867-1871), apoi al Germaniei (1871-1890). Exemple din manualul lui Roller: în 1868, „Bismarck sfătui pe Carol I să numească un guvern care să se apropie hotărît de Austro-Ungaria […] Berlinul ceru domnului să înlăture guvernul N. Golescu şi cererea se execută (s.m.) la 16/28 noiembrie 1868.”; în anii 1870, Bismarck „ceru sultanului să impună României satisfacerea cerinţelor acţionarilor lui Strousberg”.

Evenimentul din 8/20 august 1870 de la Ploieşti apare ca o „mişcare republicană”, iar exasperea regelui Carol I este caricaturizată. Apare inclusiv o acuzaţie gogomană: „Îngrijorat, domnul trimsie în decembrie scrisori către suveranii puterilor protectoare – cu excepţia sultanului – prin care cerea aprobarea înlăturării Constituţiei, socotită prea înaintată pentru educaţia civică a poporului român”. Bineînţeles, „îndemnat de Bismarck, Carol I renunţă la abdicare” şi îl numi prim-ministru pe Lascăr Catargiu care, în bunul obicei moşieresc, „stabili o dictatură deghizată sub forme parlamentare, în profitul marilor proprietari”. De ce nu s-a renunţat, totuşi, la „prea democratica” constituţie din 1866, nu ni se explică…

Constituţia din 1866, indirect apreciată ca fiind înaintată chiar de Mihai Roller, a fost perfecţionată de constituţia din 1923, adoptată de regele Ferdinand I (1914-1927). De data aceasta, însă, regele nu este criticat pentru că ar fi încercat să o elimine, ci pentru că a adoptat-o: „revizuirea s-a făcut călcînd chiar formele procedurale, anume prevăzute de vechea constituţie, adică nu s-au fixat punctele revizuibile de către parlament, care urma apoi să se dizolve, după care corpul electoral trebuia să aleagă camerele de revizuire constituţională.”(o spune apologetul unei republici care s-a instaurat într-o sesiune parlamentară fără cvorum, cu încălcarea normelor constituţionale şi legilor în vigoare!). Bineînţeles, este criticat şi conţinutul ei: art. 15 interzicea „confiscarea averilor” (ce nedemocratic, nu-i aşa?), iar art. 8, precizând că „nu se admite în Stat nici o deosebire de naștere sau de clase sociale”, în fapt, conform subtilei hermeneutici comuniste, „interzicea lupta de clasă” (vai, câtă viclenie!)….  

REGELE ŞI ŢĂRANII – „UCIGAŞUL”

 

Răscoala ţăranilor din 1888, „încercare de a împărţi pământ”, apare ca un „fenomen general în ţara noastră”, brutal înăbuşit de autorităţi. Preferata propagandei comuniste este, însă, răscoala din 1907, care a avut proporţii mai ample, apărând ca „una din cele mai mari răscoale ţărăneşti din istoria României” şi „una din cele mai mari răscoale din Europa la începutul veacului al XX-lea”, produsă „în vremurile de trecere spre epoca imperialismului” şi „de mari revoluţii prevestitoare ale erei comunismului”[4].

După producerea răscoalei, „Carol de Hohenzollern aduce la putere partidul liberal. Sub conducerea sceptrului regal (s.m.), Camera şi Senatul sprijină cu o majoritate conservatoare acţiunile de represiune a răscoalei diriguite de liberali”[5], iar represiunile sunt executate de „organele represive conduse de regele Carol (s.m.)”. Victimele sunt exagerate: 11.000 de ţărani omorâţi şi alţi zeci de mii închişi.

Deşi situaţia ţăranilor din 1859-1921 a fost într-adevăr problematică, regimul comunist a prezentat-o într-un mod propagandistic pentru a se legitima pe sine, deşi nu a făcut nici el nimic pentru îmbunătăţirea acesteia (ba chiar i se poate imputa distrugerea mediului rural!). Astfel, neagă beneficiile reformei agrare întreprinse de regele Ferdinand I (1914-1927), urmaşul lui Carol I, efectuate după primul război mondial şi menite a îmbunătăţi situaţia ţăranilor.

Mihai Roller prezintă astfel reforma din 1921: în 1917, ”cîteva zile după a doua revoluţie rusă (februarie) şi în ajunul luptei de la Mărăşeşti”, regele Ferdiannd a promis ţăranilor din tranşee că vor fi împroprietăriţi. „Promiţând ţăranilor pământ, burghezia a urmărit să izoleze ţărănimea de lupta clasei muncitoare, să-şi consolideze poziţiile sale de clasă”. Proiectul de lege din 1919 nu includea, iniţial, Transilvania şi Bucovina, „deşi în aceste regiuni ţăranii cereau împroprietărirea”. Legea din 1921 „exclude unele categorii de ţărani de la dreptul de a primi pământ”, iar „cei care au primit pămînt l-au primit în condiţii foarte grele, care au dus pînă la urmă la sărăcirea lor”. „Faptul că pînă în anul 1921 în ţara noastră nu a existat un partid comunist, (sic!) a permis burgheziei şi moşierimii să manevreze astfel încît să nu facă o adevărată reformă agrară.”

Doi ofiţeri, maiorul V.Anescu şi căpitanul M.Popa, au încercat să arate în ”Jefuirea poporului romîn de către monarhie” (1958) că „regele şi familia regală stăpîneau tot atît pământ cît circa 300.000 de familiii de ţărani cu pământ puţin”[6], şi că unicul scop al Familiei Regale a fost acela de a-şi spori profiturile şi a exploata poporul. Nu se sesizează, bineînţeles, diferenţa între proprietatea personală a Casei Regale şi Domeniile Coroanei, proprietate de stat.

 

RĂZBOIUL DIN 1914 – „IMPERIALISM… ŞI ATÂT”

 

Campania românească în al doilea război balcanic (1913), alături de alianţa sârbo-greacă şi Turcia, este denunţată ca „un război nedrept”, corespunzând „intereselor imperialismului german, de a nu tolera întărirea unor state independente în Sud-Estul Europei”, deşi tot Mihai Roller apreciază Serbia ca un stat tânăr, primejduit de puterile imperialiste vecine (războiul ei împotriva Bulgariei a fost drept, deci?)…

În 1914, România devine, după Roller, un „cîmp de luptă diplomatică”. Idealul unirii cu Ardealul apare astfel: „partizanii Antantei flutură în faţa opiniei publice în mod demagogic idealul întregirii ţării”. În fapt, «cauza reală» era „nedreaptă”, ţara, „complet nepregătită din punct de vedere militar”, iar aliaţii apuseni (scrişi cu ghilimele) „şi-ar fi încălcat promisiunile”. Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918 este atribuită unor interese obscure: „conducătorii partidului naţional romîn, prezidat de Iuliu Maniu, hotărîră să transforme Transilvania într-o feudă proprie”. Unirea Basarabiei cu România apare ca o „cotropire a Basarabiei sovietice” de către români, din voia regelui Ferdinand, „devenit instrumentul politicii antisovietice a puterilor imperialiste”, care, de asemenea, în 1919, a organizat „cotropirea Ungariei, contribuind astfel la înăbuşirea rezvoluţiei proletare maghiare” (V.Anescu, M.Popa, op.cit, p.124).

Cu toate acestea, Roller critică cedarea regelui Carol al II-lea (1930-1940) în faţa dictatului de la Viena, a cărei acceptare, după el, „a însemnat cedarea completă a dictaturii regale în faţa imperialismului hitlerist”, într-o „politică de trădare naţională” (hoţul strigă hoţii!). Regimul monarhic autoritar al regelui Carol al II-lea este denunţat ca reprezentând „înscăunarea dictaturii reacţionare fasciste, a capitalului financiar, desfiinţarea libertăţilor cetăţeneşti şi introducerea unei constituţii tip fascist”, iar regele, ca „unul dintre cei mai mari fabricanţi şi moşieri”. De fapt, „Carol al II-lea a fost adus în ţară de către marea finanţă internaţională şi vârfurile cele mai reacţionare ale burghezo-moşierimii cu scopul bine precizat ca prin instaurarea dictaturii fascisto-militare să pregătească ţara pentru războiul contra URSS” (V.Anescu, M.Popa, op.cit, p.71).

Obiectivele actului de la 23 august 1944 sunt prezentate destul de corect: „1) răsturnarea dictaturii militare fasciste, 2) instalarea unui regim democratic, 3) ieşirea din războiul de jaf antisovietic, 4) alăturarea României la coaliţia antihitleristă”. Ele apar, însă, în istoria lui Roller, ca obiective ale Partidului Comunist Român, care nici nu a participat la evenimentul efectiv, regele Mihai (1940-1947) fiind cel care şi-a asumat atunci întreaga responsabilitate şi a înfăptuit actul. Comuniştii, însă, l-au revendicat imediat: în viziunea lui V. Anescu şi M.Popa, actul a fost înfăptuit „împotriva voinţei regelui”, care, acceptând retragerea nestingherită a trupelor hitleriste, le-a dat timp să se organizeze. Numai „intervenţia hotărîtă a Partidului Comunist Român şi a Comitetului Militar Revoluţionar a dat peste cap acest plan criminal, iar armata romînă a trecut la dezarmarea unităţilor hitleriste […] Regele a fost nevoit să accepte actul de la 23 August 1944 în primul rînd din teama pentru propria sa piele şi în al doilea rînd cu gîndul ascuns că intervenţia imperialismului american şi englez va reuşi să-i restabilească neîngrădit dominaţia, rezervînd din nou comuniştilor şi patrioţilor romîni temniţe şi lagăre de concentrare, iar maselor populare mizeria cea mai crîncenă” (V.Anescu, M.Popa, op.cit, p.129). Cu toate că regele Mihai a permis o scurtă perioadă de democraţie (23 august 1944 – 6 martie 1945), monarhia a fost denunţată ca „una dintre cele mai puternice citadele reacţionare”, iar regele a fost obligat să abdice… Astfel, s-a eliminat „forma de stat moştenită din timpurile întunecate ale evului mediu, urîtă de popor”. Bineînţeles, democraţi fiind, comuniştii n-au întrebat poporul… pentru a instala un regim totalitar, nu-i nevoie de complicaţii inutile… „Abolirea monarhiei şi instaurarea Republicii Populare Române au fost primite în întreaga ţară cu un imens entuziasm popular, aceste acte istorice fiind chezăşia dispariţiei pentru totdeauna a unor regimuri de cruntă umilire umană” (Alec Hanţă, op.cit, p.XLIV). Au apărut, în final, o nouă invenţie: regimurile de umilire inumană…

[1] Mihai Roller, Istoria R.P.R., 1952, ed.1956, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, p.377

[2] Alec Hanţă, Auri Sacra Fames, Antologie de literatură antimonarhică, Ed. Minerva, 1972, p.VI

[3] op.cit, p.XX

[4] Mihai Roller, Eroicul şi sîngerosul 1907, 1957, Societatea pentru Răspândirea Ştiinţei şi Culturii

[5] op.cit, p.13

[6] V.Anescu, M.Popa, Jefuirea poporului român de către monarhie, Ed.Militară a Ministerului Forţelor Armate, 1958, p.14

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s