REGELE CAROL I ŞI TRANSILVANIA: „nici un popor nu va consimţi să i se răpească idealurile politice „

Mulţumesc arhitectului Ion-Adrian Doja-Fodoreanu, care mi-a indicat acest text spre publicare în preajma sărbătoririi a 96 de ani de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia şi a 100 de ani de la începutul domniei regelui Ferdinand I „cel Leal”.

Gând Românesc

Anul VII. Nr. 7-9, 1939

Tipografia „Cartea Românească”, Calea Regele Carol II nr. 14

(text transcris după original / digitizat de BCU Cluj – n.m.V.M.T.)

de Ioan Lupaş

REGELE CAROL I ŞI TRANSILVANIA

– „ADEVĂRATUL MONARH” –

După Unirea Principatelor, prin îndoita alegere a lui Cuza şi prin ratificarea ei de către Puteriel europene, în mod firesc s’a ivit ideea întinderii acestei Uniri şi asupra Românilor dintre Carpaţi şi Tisa. Alexandru Papu-Ilarianu scria în cunoscutul său memoriu, adresat la 1860 lui Cuza-Vodă, că probabil va izbucni în curând o revoluţie în Ungaria şi, dacă era ar triumfa «ar putea să schimbe faţa Europei şi poziţia politică a României». Amintind numele lui Mihai, înfăptuitorul Unirii dela 1600, Papiu îşi încheia memoriul cu dorinţa, care nu ear numai a lui: „O, Principe şi Domn al Românilor! fie ca să vă stea întru ajutor geniul românesc, să răsbunaţi cu înţelepciune moartea şi să fiţi executorul fericit al planului celui mai mare Domn şi Român, ce a avut vreodată Dacia lui Traian”.

Cuza însuş nu era străin de dorinţa aceasta, dar simţea că, pentru realizarea «proiectelor uriaşe ale Daco-Româneii» nu sosise încă momentul istoric şi nu voia «să se arunce în aventuri», fiindcă înţelege să se ferească de primejduirea «oricărui element ce poartă numele de Român». Aceste consideraţiuni l-au oprit să dea generalului Klapka tot sprijinul pe care acesta îl solicitase prin tratativele din Martie 1859, sperând să poată deslănţui în Transilvania ofensiva antiaustriacă cu ajutorul Românilor, cărora le făgăduia în schimb ajutor pentru recucerirea Bucovinei. Adevărat că în cuvântul rostit către oştenii munteni şi moldoveni, concentraţi în tabăra de la Furceni, lângă Ploeşti, spunându-le că de ei atârnă ca într’o zi ca Ţara să le «poată datori mărirea», s’ar fi putut descoperi gândul unei intervenţii armate în conflictul războinic dintre Italia şi Austria. S’a oprit însă la această rostire, fără a mai întreprinde vre-un pas pentru traducerea gândului în faptă.

Prudenţa lui a fost deplin verificată de evenimentele ce au urmat. Darsperanţa unei înfăptuiri, nu prea îndepărtate, a idealului de unitate naţională, continua să-lînsufleţească. Aceasta rezultă şi din gândul strecurat cu dibăcie în scrisoarea trimisă în Martie 1861 lui Victor Emanuel II, după proclamarea oficială a Regatului: „Italienii, fraţii noştri mal mari, şi-au atins scopul înaintea noastră. Departe însă de a-i pismui, salutăm dimpotrivă izbânda lor ca o chezăşie şi o nădejde pentru viitorul nostru”. Iar când a primit în audienţă -— la 28. V. 1863 —- pe gen. Türr, care ajunsese aghiotant al regelui Victor Emanuel, toate stăruinţele dea-l îndupleca să fie alături de Italia într’o eventuală ofensivă nouă contra Austriei, le-a întâmpinat Cuza Vodă cu următorul răspuns: „In ce priveşte ajutorul, pe care ar trebui să-ldau proiectului ce mi-ldesvăluiţi,, aceasta este o chestiune foarte gravă. Este neîndoielnic, că Austria a văzut cu ochi răi stabilirea ordinei actuale în România şi este nu mai puţin

sigur, că nu ne doreşte mult bine. De altă parte, nu vă ascund că Românii au prea puţine simpatii pentru Austria. Dar voi consulta înaintede toate interesele ţării mele. Să dăm cărţile pe faţă, nu-i aşa? Am — nu pot să nu am •— o deosebită simpatie pentru o chestiune de naţionalitate. Ei bine, vă declar totuş că în eventualitatea, pe care o prevedeţi, n’aş vrea să contribui la ridicarea (răscoala) Ungariei înainte de a şti cu siguranţă, că Maghiarii s’au înţeles în sfârşit cu Românii de dincolo de Carpaţi”. Era deci hotărît să nu ajute o mişcare maghiară împotriva Austriei „cât timp nu se va ţine seamă de drepturile Românilor din Transilvania”. Cu toate că situaţia sa politică era la 1863 mai consolidată decât cea din primăvara anului 1859, Cuza Vodă îşi da seama cătrebue amânată alipirea Transilvaniei. Se simţia însă oarecum obligat, a cere ca drepturile Românilor din această ţară să fie respectate.

 

II.

Se iveşte numai decât întrebarea, dacă problema transilvană circumscrisă în cuprinsul menţionatului memoriu din 1860 în formele ei de covârşitor interes naţional-politic, a putut fi pusă şi la 1866, în împrejurările de politică europeană, cari au deschis Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen calea spre tronul devenit vacant în noaptea de 11 (23) Februarie?

Da, ea îi fusese indicată tânărului Principe chiar înainte de a se fi hotărît definitiv să plece spre Ţara, care-i oferise tronul într’un entusiast •elan de încredere anticipată. In vârtejul frământărilor sufleteşti, prin cari; trecea Carol în preajma hotărârii definitive, reprezentanţii României) dorind să-lînduplece la o acţiune rapidă, i-au întins o hartă înfăţişând România cu Transilvania, Banatul, Bucovina şi Basarabia, împărtăşindu-i că toate aceste ţări cu populaţie românească vor face parte odată <lin însuşi cuprinsul Statului, care l-achemat la cârma sa. Principele Carol a înţeles îndată că România ar putea deveni o ţară de mare viitor, dar în clipa aceea nu se simţia îndemnat să dea vre-o atenţie deosebită unor proiecte de expansiune teritorială pe cari le socotea „atât de îndepărtate”.

Nu numai tânărului Principe, de 27 de ani, înţelegeau agenţii României să-i inspire încredere în viitorul Statului şi neamului lor, ci căutau cu deosebită iscusinţă să pregătească şi în opinia publică, pe calea presei, un curent prielnic năzuinţei lor naţionale-politice. Nu va fi fost cu totul străină de acţiunea lor interesanta corespondenţă publicată în marele cotidian german Vossische Zeitung, Ia 22 Aprilie 1866. Autoriil ei, semnând „Von der Elbe”, izbutea să demonstreze că în împărăţia austriacă, anume în Bucovina, în Transilvania şi în părţile limitrofe ale Ungariei trăesc, în calitate de populaţie autohtonă, mai mulţi Români -decât în Principatele Dunărene şi că aceşti Români încep a da semne -convingătoare despre o conştiinţă naţională tot mai trează. Jugoslavii Ungariei şi ai Austriei, fără îndoială, nu ar avea nimic de obiectat, dacă o treime din teritoriul Ungariei va ajunge sub stăpânirea unui viitor Stat român. Europa s’ar bucura de alcăturea unui Stat bine închegat la Dunărea de jos mai ales, când acesta ar putea constitui un dig între Rusia şi Turcia, punând stavilă şi curentului panslavist. Fiindcă Austria a pierdut jocul în această problemă atât de importantă din punct de vedere politic, va încerca toate mijloacele, spre a împiedeca întărirea viitoarei Românii, cârmuite de un Hohenzollern. împrejurarea aceasta singură ar fi motiv suficient să îndemne guvernul celui mai mare Stat german a se preocupa serios de România”.

Pentru situaţia delicată, în care fusese adusă politica Austriei prin criza urmată în Principatele Române după răsturnarea lui Cuza, sunt concludente şi cuvintele ministrului de externe al Austriei, contele de Mensdorf, din Martie 1866: „Noua complicaţie în Principatele Române «, din punct de vedere austriac, cu atât mai regretabilă, cu cât se iveşte într’o clipă în care atenţia noastră trebue să fie îndreptată asupra chestiunilor din Germania, unde politica de aventură a lui Bismarck ameninţă să provoace o criză”.

În adevăr, Bismarck a înţeles a-şi pregăti atât de bine ofensiva împotriva Austriei, încât prin faptul împlinit al alegerii şi înscăunării lui Carol să creeze Monarhiei habsburgice o situaţie destul de precară la graniţa de Sud-Est, agravând această situaţie şi prin stăruinţele desfăşurate printre Sârbi, agitându-i şi pe ei contra Vienei. Astfel Austria, care urma să fie în curând atacată de către Prusia, nu era ameninţată de un singur Piemont, de cel italian, ci se putea simţi, în orice moment, primejduită încă de alte două: de cel românesc şi de cel sârbesc. In astfel de împrejurări sosirea lui Carol în capitala României fu întâmpinată cu explicabilă bucurie nu numai de către cetăţenii propriu zişi ai acestei Ţări, ci şi de către Românii Transilvaniei şi ai Banatului, după cum putem afla, dacă nu din mărturisiri politice interzise de cumpăna vremii de atunci, măcar din cuprinsul unor rostiri de ordin Iiterarpoetic, deci cu atât mai potrivite să tălmăcească tainele sufleteşti ale mulţimilor. Cunoscutul publicist al timpului, neobositul folklorist şi istoric, ales mai târziu membru al Academiei Române: bănăţeanul Atanasie Marienescu, s’a priceput să îmbrace în graiu de colindă obşteasca bucurie a Transilvaniei şi Banatului, publicând versuri ca acestea:

Colo sus Ia Răsărit,

Carole Doamne,

Steaua nouă s’a ivit

Carole Doamne,

Şi în străluciri cereşti

Carole Doamne,

S’a oprit la Bucureşti

Carole Doamne.

Steaua aceasta, călăuzitoare pentru întreg românismul dela Dunăre şi din Carpaţi, era tânărul Domnitor Carol. Spre el se îndreptau, pline de încredere, nădejdile tuturor luptătorilor pentru pregătirea unui viitor mai bun pe seama poporului român din Dacia Superioară.

 

III.

 

Împrejurările politice, în cari şi-a inaugurat domnia, l-au ajutat pe Carol nu numai să poată stăpâni în scurtă vreme situaţia destul de dificilă din Răsăritul şi Sudul Carpaţilor, ci l-au făcut să înţeleagă chiar de pe atunci în ce direcţie va trebui să se orienteze Statul român spre a-şi îndeplini destinul istoric. Războiul italo-pruso-austriac din vara anului 1866 părea să anunţe apropiata dismembrare a Monarhiei austriace, oferind Italienilor, Maghiarilor, Românilor şi Sârbilor putinţa să se desfacă din vechile lor legături cu Viena. Emigranţii lui Kossulh, încurajaţi din partea Iui Bismarck şi, în deosebi, din partea regelui Victor Emanuel II, s’au grăbit să încerce din nou proiectele lor de răzvrătire maghiară împotriva Austriei, ca şi la 1859, punând la cale organizarea unor legiuni cari să bara regală italiană” îndemna pe „Maghiarii viteji” să deserteze dela Viena. Proclamaţia semnată de Ludovic Kossuth la 24 Iunie 1866 „în tabăra regală italiană” îndemna pe „Maghiarii viteji” să deserteze dela Austriaci căci „sub paza eroicului şi cinstitului Rege al Italienilor, în numele lui Dumnezeu şi al Patriei s’a înălţat din nou stindardul libertăţii maghiare”.

Dacă proiectatele răzvrătiri ale Ungurilor kossuthişti ar fi putut lua proporţii mai serioase şi mai ameninţătoare pentru Monarhia austriacă, fie în cursul războiului din 1859, fie în vara anului 1866, de sigur şi soarta Transilvaniei ar fi fost alta. Totuş în vara anului 1866 circulau cu persistenţă svonuri despre o eventuală „invaziune moldavo-română” în Transilvania şi în Bucovina, ca şi despre una sârbească în Banat. Agenţii lui Kossuth, sprijiniţi şi de cancelarul Bismarck, au reuşit să ia contact cu factorii conducători ai României. Insuş Principele Carol a consimţit să aibă o întâlnire cu generalul maghiar Türr, care-i fusese recomandat de către marchisul Pepoli şi de către Bismarck cu scop de a se înţelege cu el în privinţa unei eventuale răscoale antiaustriace în Ungaria. Ascultând propunerile lui Türr, prudenţa i-a impus să fie rezervat în chestiuni, din cari ştia că pot isvorî primejdii pentru propria lui Ţară, arătând că se simte îndemnat a urma preceptul de domnie ce i-a fost sădit în inimă prin cuvintele tatălui său: „Un regent înţelept şi mai ales credincios nu trebue să facă niciodată politică personală, ci întotdeauna numai naţională”. Ştirile despre convorbirile, ce se vor fi desfăşurat cu prilejul acestei întâlniri „secrete”, sunt foarte laconice în Memoriile Regelui Carol. Ele pot fi însă întregite prin informaţiunile trimise de generalul Türr într’un raport adresat lui Kossuth; la acestea se mai adaogă şi cele cuprinse într’o scrisoare, trimisă din Bucureşti Ia 20 Iulie 1866 aceluiaş Kossuth, de către însoţitorul lui Türr, locotenent-colonelul Iosif Kiss. Cel dintâi, gen. Türr, raportează că fiind cauza maghiară sprijinită de Bismarck, Principele Carol s’a învoit să pună la dispoziţia proiectatei legiuni maghiare cele câteva mii de arme păstrate în Ţară încă din timpul lui Cuza, dela 1859. Cel de al doilea, Iosif Kiss, întregeşte raportul comunicând, că învoirea aceasta era legată de o condiţie „sine qua non” anume: ea Bismarck să-şi dea consimţământul şi să fie hotărât a distruge Austria… Teama de „absorbţiune slavă” ar fi atât de mare în România, încât cârmuitorii ei ar fi gata să facă orice pentru înlăturarea acestei primejdii toţi fiind stăpâniţi de ideea, că Românii şi Ungurii pot avea o singură cale pentru zădărnicirea preponderenţei slave, aceea a înţelegerii sincere şi a sprijinului împrumutat. Pentru a nu lăsa nici umbră de bănuială cu privire la aspiraţiunile lor asupra Transilvaniei, atât Principele Carol cât şi ministerul său ar fi gata să primească în chipul cel mai loial programul unei confederaţiuni dunărene.

Situaţia politică a Transilvaniei era atunci destul de nelămurită, pricinuind adânci frământări mai ales în cercurile Saşilor şi ale Românilor. După convocarea dietei din Cluj şi amânarea ei prin decretul din 25. XII. 1865, pe timp nehotărît, ca să-şi poată alege deputaţi spre a participa la dieta ungară, — Românii se temeau de apropiata desfiinţare a drepturilor ce li s’au încuviinţat prin legile votate în dieta dela Sibiu, (1863—4) cu toate că chiar în textul menţionatului decret se punea condiţia să fie respectate „drepturile diverselor naţionalităţi şi confesiuni, garantându-se printr’o regulare corespunzătoare a chestiunilor administrative”. Ne mai urmând o astfel de garanţie, dimpotrivă fiind abrogate mai târziu chiar şi legile votate la Sibiu, în opinia publică transilvană a început să încolţească o vădită neîncredere faţă de politica împăratului dela Viena care, spre a putea face faţă apropiatei ofensive italo-prusiace, simţea trebuinţa neapărată să se împace cu Ungaria scrificând, de dragul acestei împăcări, independenţa constituţională şi autonomia seculară a Transilvaniei. într’o asemenea atmosferă nu poate fi mirare că un sentiment de părăsire, de izolare a Transilvaniei s’a furişat în sufletul locuitorilor ei, precum şi o explicabilă grijă pentru viitorul acestei ţări, îndemnându-i să dea crezare svonurilor, cari nu se răspândeau numai prin şoapte, dela om la om, ci se publicau adeseori prin ziare alarmând opinia publică aproape săptămână de săptămână. Se spunea anume că oştirea română, concentrată în tabăra dela Argeş, nu ar urmări atât scopul apărării graniţei dela Dunăre, ameninţate de o eventuală invazie cu trupele turceşti dela Rusciuc, ci mai ales intenţia de a porni spre Carpaţi, să smulgă Transilvania şi Bucovina din legăturile lor cu Monarhia austriacă, atacată şi din partea Italiei şi a Prusiei.

Insuş generalul-comandant din Sibiu, Montenuovo se simţea îndemnat să raporteze la Viena că el consideră „invaziunea” probabilă, dat fiind că în Transilvania a rămas puţină armată. El ceruse totodată permisiunea să proclame dictatura militară, când se va ivi necesitatea, — cerere care i-a şi fost încuviinţată la 17 Iulie. In această situaţie, dificilă pentru Transilvania habsburgică, începură a se organiza batalioane de voluntari. Printre Unguri se răspândeau glasuri de chemare, în nu mele lui Kossuth şi Garibaldi, în forma unor versuri improvizate care-i îndemnau „să părăsească sapa şi coasa, alergând la oaste ca voluntari, spre a se plimba prin cazarmă şi a striga: trăiască Kossuth şi Garibaldi”.

La 18 Iulie 1866 Gheorghe Bariţiu şi Dr. Ioan Raţiu semnară la Turda o adresă către contele Crenneville, preşedintele guvernului transilvan, cerând permisiunea să poată înfiinţa şi ei 3—4 batalioane de voluntari români cu unicul scop de a se deprinde să îndeplinească serviciul de siguranţă publică înlăuntrul graniţelor acestei ţări. In interesul înfiinţării şi organizării acestor batalioane de voluntari n’a stat Bariţiu la îndoială să înceapă şi o propagandă ziaristică, publicând în Gazeta Transilvaniei dela 13/25 Iulie 1866 (nr. 54), un articol întitulat Păreri individuale, în care arăta că tinerimea săsească ar fi început a se deprinde în arme, de un an şi mai bine; s’ar cuveni deci să ceară şi Românii voie pentru tinerimea lor să poată face asemenea deprinderi căci „vrăşmaşii Monarhiei i-au jurat ei pieirea, vrăşmaşii numelui românesc i-au jurat acestuia ştergerea din catalogul naţiunilor, iar cei cari cunosc foarte bine ce fel de cetate este Transilvania, îi jurară subjugarea” . . .Dacă li se va da voie Ardelenilor să înfiinţeze câteva batalioane de voluntari pentru susţinerea liniştei publice „pe cât va ţine războiul, Românii să concurgă cu tot adinsul la completarea acelor batalioane şi să nu lase onoarea purtării de arme numai altora”. Asupra acestei chestiuni revine şi mai târziu prin articolul „Voluntarii. Deprinderea în arme”. (Gazeta Transilvaniei, nr. 57 din 5. VIII. 1866). Sfârşindu-se războiul curând, prin biruinţa Prusiei, batalioanele proiectate de către Bariţiu şi Raţiu n’au mai luat fiinţă.

 

IV.

 

A doua zi după încheierea păcii de la Praga (23. VIII) generalul Tiinprimea dela ministrul de externe Visconti-Venosta o telegramă, vestindu-l că, dupăce Prusia a încheiat pace cu Austria, guvernul italian nu-i mai poate promite nici un ajutor. Acţiunea lui s’a sfârşit deci; ceeace nu se va sfârşi însă niciodată, — spune textul telegramei — rămâne prietenia lor (a Italienilor) faţă de Unguri, de Sârbi şi de Români. Toate proiectele de legiuni, cu ajutorul cărora să poată fi deslănţuită în Ungaria o răscoală antiaustriacă, s’au spulberat deci fără nici un rezultat pozitiv pentru iniţiatori. Ele au avut însă darul să pună în cea mai strălucită lumină tactul şi prudenţa tânărului Domnitor Carol — însuşiri pentru care merita în deplină măsură laudele tatălui său Carol Anton, precum şi sincerele lui urări de a vedea pe fiul său urmându-şi cu izbândă, şi în viitor, calea misiunii pe cât de importante, pe atât de anevoioase.

In Septemvrie 1867 împăratul Napoleon III scriind Principelui Carol, îi atrage atenţiunea că cercurile politice din Viena sunt neliniştite din pricina uneltirilor unui partid, care intenţionează a înjgheba relaţiuni cu coreligionarii săi din Transilvania. Neliniştea şi teama era explicabilă, întrucât după transformarea Monarhiei la 1867 într’o hibridă formă dualistă (austro-ungară), guvernul din Pesta voind să-şi afirme stăpânirea deplină şi asupra Transilvaniei, a produs aci adânci nemulţumiri printre Românii cari, oricât ar fi fost de credincioşi odinioară împăratului dela Viena, nu voiau să îndure asuprirea maghiară. Opinia lui Napoleon era că guvernul din Bucureşti nu ar avea nimic de câştigat ajutând o primejdioasă propagandă politică printre Românii din Transilvania. Asupra acestei chestiuni revine şi mai târziu într’o scrisoare dela 15 Mai 1869 arătând că, până era Brătianu şef de guvern, se temea să nu împingă lucrurile la vre-o aventură, care ar fi tulburat pacea Europei. Era aci o aluzie evidentă la observaţiile făcute în cealaltă scrisoare, cu privire la Transilvania. De aceea ţinea să adaoge numai decât că înţelege aspiraţiunile legitime ale unui popor care se constitue şi vrea să conteze în numărul naţiunilor civilizate; dar el nu trebue să-şi neliniştească vecinii şi să aibă aerul de a voi să se amestece în interese străine de propria sa naţionalitate (s.m.).

In curând avea să-i comunice Carol Anton şi sfatul preţios al lui Bismarck, care spunea că România este Belgia sudestică a Europei. Precum Belgia, tot aşa nici România nu trebue să facă politică externă, ci să trăiască în cele mai bune relaţiuni posibile cu vecinii (s.m.). Atunci va participa ‘de sine la roadele ce vor cădea, la timpul său, din pomul european. Numai să nu caute a le culege ea însaş, înainte de a se fi copt. Cine poate să aştepte aceluia îi este garantată, pe jumătate, izbânda. Iar la sfârşit adăuga: „Am uitat să-ţi spun ce mi-a mărturisit de asemenea Bismarck, anume că o apropiere prea strânsă şi vizibilă a României de Rusia încă nu ar fi de dorit. România trebue să stea deopotrivă de bine cu toate Puterile şi numai în ultimul moment când totul s’ar surpa, să ţină cu Puterea aceea, despre care se crede că va ieşi învingătoare”.

La 30 August 1868 primise Carol în audienţă pe publicistul Vichentie Babeş, unul dintre conducătorii politici ai Românilor din Ungaria Acesta i s’a jeluit amarnic de asuprirea necruţătoare, aplicată Românilor din Transilvania de către guvernele maghiare. Cele comunicate din partea lui Babeş au impresionat pe tânărul Domnitor, care la 15. XII. 1868 răspunzând intervenţiilor repetate ale marchisului italian Pepoli, un prieten al contelui Iuliu Andrâssy, spunea cu drept cuvânt că nu atârnă de el înlăturarea simpatiilor fireşti înrădăcinate în sufletul populaţiei de aceeaşi limbă „dincoace şi dincolo de munţi”. El se simţea deci în drept a stărui ca guvernul Ungariei să ia măsuri juste şi echitabile pentru ca doleanţele milioanelor de Români din Transilvania şi Banat să devină fără obiect (gegenstandslos). Aceasta era condiţia principală pentru consolidarea unei înţelegeri între guvernul din Bucureşti şi cel din ţara vecină. El, ca principe constituţional, ales prin plebiscit, se simţea obligat să ţină seamă de opinia publică, întrucât aceasta era justă; o politică de conciliere sinceră şi făţişă din partea guvernului ungar în raport cu cetăţenii nemaghiari, i-ar fi oferit Iui Carol cel mai bun sprijin pe calea înţelegerii cu Ungaria, cale pe care era hotărît să pornească (s.m.). La fel comunicase ceva mai târziu şi tatălui său, că Andrâssy ar dori ‘să aibă Ungaria bune raporturi de vecinătate cu România, ceeace nu va fi însă cu putinţă câtă vreme Românii din Transilvania şi Banat sunt atât de asupriţi.

Până la începutul anului 1869 relaţiile cu Austria par a se fi îmbunătăţit totuş în măsură atât de însemnată, încât aceasta ar fi fost aplicată chiar să facă propunere pentru a i se recunoaşte României independenţa, dar cu condiţia ca ea să nu se mai amestece, prin propaganda sa transilvană, în chestiunile Ungariei şi să se emancipeze cu totul de orice influenţă rusească.

La 30. I. 1869 putea însă comunica Principele Carol lui Friedrich Wilhelm, principele moştenitor al Prusiei, că relaţiunile între România şi ţările vecine s’au îmbunătăţit, numai presa austriacă îşi continuă sistematic atacurile; el însuş caută a înfiripa relaţiuni prieteneşti cu Ungaria. In sfârşit, la 2 Februarie 1869 adresează însuş Bismarck Principelui Carol o prea instructivă scrisoare, plină de sfaturi izvorîte din „experienţa anilor lungi de politică activă”. Ceeace se putea obţine, după cum credea Bismarck, era atunci pentru România, să-şi merite titlul de Belgia dela gurile Dunării, iar pentru Carol, să cucerească faima şi recunoştinţa Europei în măsura, în care le-a lăsat ca moştenire Regele Leopold. Despre Români, judecându-i din depărtare, credea că nu sunt nici prea războinici din fire, nici nu au veleităţi să stăpânească asupra altor neamuri.. . Dar ţinea să adauge că „împotriva oricărei bănueli de solidaritate cu afirmative aspiraţiuni româneşti asupra Transilvaniei, orice ministru prusiac ar fi nevoit să protesteze cu toate mijloacele”. Când se întorcea în toamna anului 1869 Principele Carol, proaspăt însurăţel, din Germania în România, guvernul din Budapesta, unde-l cercetează şi generalul Türr, l-a impresionat plăcut prin primirea ce le-a făcut lui şi Principesei Elisaveta, ostenind însuş ministrul instrucţiei publice, baronul Iosif Eotvos, fost conşcolar şi bun prieten al Mitropolitului Şaguna, să le arate Muzeul şi Academia Maghiară. Iar cu 4 ani mai târziu când se întorcea în August 1873 din Germania, împreună cu Elisaveta, Carol a fost surprins de primirea călduroasă ce i s’a pregătit la Braşov. Se temea la început să nu fie obiectul unei ovaţiuni şi demonstraţiuni româneşti. Auzise şi acordurile imnului naţional. A rămas însă plăcut surprins aflând că însăş muzica militară austriacă a ţinut să-I întâmpine cu acest imn. Iar mulţimea Românilor din Săcelele Braşovului i-a ieşit întru întâmpinare în frunte cu toţi preoţii şi învăţătorii, însoţindu-l bună bucată de drum ţărani călări şi fâlfăind steaguri româneşti în mână . . .

Toate aceste experienţe din primii lui ani de domnie l-au ajutat pe tânărul Carol să cunoască şi să preţuiască, nu după necesităţile momentului, ci în lumina obşteştilor interese naţionale şi ale necontestatelor posibilităţi viitoare, situaţia Românilor de pe amândouă laturile Carpaţilor. Iar după ce a isbutita-şi consolida în chip definitiv tronul prin participarea victorioasă la războiul ruso-turc, înălţându-şi Ţara la rangul unui Regat independent, în convorbirea ce a avut cu împăratul Francisc Iosif I Ia Viena, în anul 1883, putea să spună acestuia cu toată hotărîrea că nici un popor nu va consimţi să i se răpească idealurile politice (s.m.).

 

V.

 

Putea să vorbească astfel, fiindcă atitudinea Românilor din Transilvania şi Banat îi dăduse în cursul războiului din 1877—78 elocvente dovezi de cea mai desăvârşită adesiune sufletească, parte prin contribuţiile băneşti oferite de bună voie ca răspuns la apelul femeilor române din Sibiu pentru colecte pe seama ostaşilor răniţi în acest războiu, parte prin ajutoare în haine şi material sanitar dăruit din diferite părţi cu atâta îmbelşugare, încât s’a aflat potrivit ca una din trăsurile de ambulanţă dela Dunăre să fie numită „a doamnelor române din Transilvania”.

Ţărani curajoşi din regiunile sudice ale Transilvaniei îndrăsneau să spună că armata română, după căderea Plevnei, se va întoarce să treacă munţii spre a-i desrobi de sub cârmuirea ungurească.

Tineri entusiaşti părăseau în taină plaiurile Transilvaniei şi plecau spre a se înrola ca voluntari în oastea românească. Ofiţeri români din armata austriacă treceau munţii să lupte cu eroism, gata de orice sacrificiu, cum a făcut căpitanul rănit de două ori: Moise Grozea din Banat, care de pe câmpul de luptă scria cu mult umor soţiei sale — sora lui Aurel Mureşanu din Braşov — să spună Ungurilor că nu s’au născut încă Turcii, cari să fie în stare să arunce armata lui Carol peste Dunăre… n’o să aibă deci Ungurii „plăcerea de a ne vedea aruncaţi peste Dunăre. De cât aceasta, mai curând ne pot vedea aruncaţi peste Carpaţi” . . . Acest Bănăţean, care la Griviţa a dat cea mai strălucită dovadă a dispreţului său de moarte, este amintit şi în Memoriile Regelui Carol. El a fost înaintat mai târziu la gradul de general în armata română.

Ştirile despre biruinţele ostaşilor români produceau valuri de entusiasm prin centrele orăşeneşti şi rurale ale Românilor din Transilvania şi Banat. Cântecele de proslăvire a eroismului românesc inundau şcoalele româneşti confesionale. Decenii dearândul, până către sfârşitul veacului XIX, punctele culminante ale festivităţilor populare, împreunate cu examenele de încheierea anului şcolar, erau astfel de cântări şi declamaţiuni de înălţător cuprins educativ în sens naţional-românesc.

Studenţii români de pe atunci ai Universităţii din Cluj aveau prilej să se entusiasmeze de versurile colegului lor Petru Dulfu, preşedintele societăţii studenţeşti „Iulia”, versuri închinate, sub titlul Cunună de lauri, eroilor dela Griviţa şi dela Plevna:

Căci sus colo prin stele trăi-vor dânşii iară

Cu-a gloriei cunună etern încununaţi…

Iar din a lor cenuşă acuş o să răsară

Cereasca libertate — unind pe fraţi cu fraţi.

Doi profesori ai liceului grăniţeresc din Năsăud — azi liceul Gheorghe Coşbuc -— publicară la Graz (1878) în limba română o frumoasă istorie ilustrată a acestui războiu (Resbelul oriental ilustrat — de Dr. A. P. Alessi şi Maxim Popu: — 724 р.).

Dacă bucuria Românilor a fost tulburată în 1878 prin pierderea Basarabiei, Mihail Eminescu se grăbea să-i mângâie printr’un articol publicat la 10 Februarie 1878 în ziarul Timpul, spunându-le că nenorocirea cea mai mare, ce li s’ar putea întâmpla, nu este că vor pierde şi „rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute”, ci dacă şi-ar pierde încrederea în trăinicia poporului român… dacă îşi vor păstra însă temeliile de existenţă socială „Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare . . . Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ am vinde: şi noi nu vindem nimic”!… I se părea deci lui Eminescu de neapărată trebuinţă a întări atât în Români, cat şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.

Această credinţă nu a putut fi sdruncinată în sufletul Românilor dintre Carpaţi şi Tisa. Dacă împotriva răpirii Basarabiei s’a auzit cu vântul de protest al Parlamentului din Bucureşti, cuvânt care n’a lipsit nici dela Congresul din Berlin; într’un anume fel — singurul cu putinţă în împrejurările politice de atunci — el a fost rostit şi dela tribuna Parlamentului ungar în şedinţa dela 25. XI. 1878, în care deputatul român al circumscripţiei Beiuş, Partenie Cosma, avea îndrăsneala să critice guvernul care ar fi trebuit să manifesteze „cu totul altă atitudine în chestiunea

Basarabiei: împotriva unei proceduri atât de perfide, cum a fost a Rusiei faţă de aliatul său, împotriva violenţei lipsite de orice bază morală, să fi protestat cum a protestat reprezentantul Angliei, să fi năzuit a-şi manifesta simpatia, ce o merită naţiunea română şi astfel să fi aşternut bazele încrederii şi ale unei eventuale alianţe în viitor”. . . încrederea cea mai desăvârşită în trăinicia şi în misiunea istorică a neamului românesc transpiră din cuvintele, pe cari într’un medin destul de ostil, le rostise Partenie Cosma atunci, pentru motivarea observaţiunilor sale critice la adresa guvernului austro-ungar, înălţând ca un imn de slavă tuturor Românilor cari au sărit „asupra redutelor inexpugnabile ale celui mai cumplit şi viteaz inamic, ce e drept, însoţiţi de surâsul curios şi compătimitor al Europei, dar curând s’au reîntors întâmpinaţi în calea lor de triumf de admiraţia şi stima Europei, pentrucă au arătat în mod vădit înaintea lumii, că acolo jos la Dunăre trăeşte un popor brav şi tânăr, care-şi cunoaşte misiunea europeană şi este în stare a şi-o împlini, un popor a cărui alianţă poate fi preţioasă pentru ori şi cine”.

Aşa vorbea deputatul Partenie Cosma în şedinţa parlamentului ungar din 25. XI. 1878, în care mai rostise şi cuvântul profetic despre dinamita, ce va isbucni din Bosnia şi Herţegovina şi va distruge Monarhia austro-ungară, cum s’a şi întâmplat cu patru decenii mai târziu!

 

VI.

In atmosfera creată în viaţa Românilor din Transilvania prin încoronarea Regelui Carol cu coroana făurită din oţelul tunurilor cucerite la Plevna, popularitatea lui sporea din an în an răspândindu-se până în cele mai mărunte cătune. Prin umile case ţărăneşti se păstrau cu sfinţenie stampe, înfăţişând imaginea senină şi încrezătoare a Suveranului României independente. Un călător englez străbătând Transilvania, a publicat (1888) la Edinburg şi Londra o interesantă descriere a acestei ţări întitulându-şi cartea The land beyond the forest (Ţara de dincolo de pădure). In cuprinsul acestei cărţi e zugrăvită atitudinea sufletească a poporului nostru, în preajma mişcării memorandiste, în cuvinte care merită să fie împrospătate cât mai adesea: „E mai presus de orice îndoială că masa covârşitoare a Românilor din Transilvania şi Ungaria, simţindu-se apăsaţi de jugul cârmuirii străine, privesc în taină peste graniţă, spre adevăratul lor Monarh — şi cine le-ar putea lua aceasta în nume de rău? In multe colibi româneşti, pe cari le-am cercetat, am găsit adeseori chipul Regelui României aşezat la locul de onoare, dar niciodată pe al Majestăţii austriace”. Cuvântul despre „adevăratul Monarh” al tuturor Românilor exprima o neîndoielnică realitate sufletească, în sprijinul căreia poate fi invocat şi un caz de proces din Bihor. Un ţăran român chefuind cu ţărani maghiari, când aceştia — ameţiţi de beutură — începură să-lia în bătaie de joc spunând că Românii n’ar avea ţară, le-a ripostat: ,.nu vă mai lăudaţi cu ţara voastră, că voi n’aveţi craiu . . . — Dar voi aveţi? •— Noi avem pe Carol”!) —- fu răspunsul victorios al ţăranului român bihorean (s.m.).

In adevăr cu cât asupririle de ordin politic sporeau din an în an, ca atât se îndreptau mai stăruitor nădejdile tuturor Românilor din cuprinsul Ungariei şi *al Transilvaniei spre „adevăratul” lor Monarh: spre Regele Carol I, în a cărui prevedere şi înţelepciune nu încetau să aibă cea mai deplină încredere.

Sentimentul de încredere n’a putut fi sdruncinat nici după încheierea tratatului, semnat la Viena în 30 Oct. 1883, tratat prin care politica externă a României fusese îndrumată alături de aceea a Puterilor Centrale, grupate în Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria şi Italia). In textul preliminar al acestui tratat diplomaţia vieneză ar fi dorit să strecoare atât pentru guvernul român, cât şi pentru cel austro-ungar obligaţia de a nu tolera în cuprinsul Statului lor nici un fel de acţiune politică îndreptată contra intereselor celuilalt Stat. Prin textul acesta se urmărea, evident, scopul de a împiedeca orice propagandă naţională printre milioanele de Români supuşi pajurii bichefale dela Viena. Dar, — cum se ştie dintr’un raport al ambasadorului german, Principele von Reuss către cancelarul Bismarck — Ioan C. Brătianu a fost destul de iscusit să împiedece introducerea acestei dispoziţii în textul definitiv al tratatului, argumentând că nu ar fi prudent a se exprima o vădită neîncredere tocmai în tratatul de alianţă (s.m.). Contele Kâlnoky, ministru de externe al Austro-Ungariei, ţinând seamă de acest argument, a consimţit să fie eliminată dispoziţia isvorîtă din vechea şi explicabila teamă a cercurilor vieneze-budapestane de o apropiată desfacere a Românilor din legăturile lor cu Monarhia habsburgică.

Adevărat că asupra fruntaşilor politici ai Românilor din Transilvania şi Banat apropierea Regatului de politica Triplei Alianţe a produs impresia că prin aceasta ar fi cu putinţă să se întărească „şi mai mult hegemonia maghiară” asupra lor. Această nouă orientare în politica externă a României era combătută de presa franceză, care socotea ca o impietate alianţa de care ar fi trebuit să rămână cruţat „nobilul popor român”.

Surprinzător de clar vedea însă lucrurile, chiar dela considerabila distanţă în care trăia, vestitul om de stat englez, William Gladstone (d. 1898), afirmând categoric că tratatul încheiat de Austro-Uugaria cu Regele României Carol I „are numai un caracter oficial, iar poporul, la timpul său, nu-l va ratifica” . . . Aşa s’a şi întâmplat.

 

VII.

Dar nu avea Regele Carol nici de cum intenţia să întărească prin noua orientare în politica externă a României hegemonia maghiară în cuprinsul Transilvaniei. Scopul lui era, dimpotrivă, să consolideze cât mai temeinic situaţia şi prestigiul Ţării sale, spre care ştia că privesc toţi Românii de sub stăpâniri străine ca spre „pământul făgăduinţii”. Soarta i-a împărtăşit rara fericire de a putea să constate îmbucurătorul progres realizat în această operă de consolidare în cursul celui dintâi sfert de veac al victorioasei sale domnii. La 1/13 Aprilie 1891 într’o şedinţă solemnă a Academiei Române putea să afirme cu deplină satisfacţie eă „vechile Principate Dunărene s’au transformat în centru de civilizaţiune şi de propăşire şi au devenit un Stat puternic şi neatârnat, stabilit pe temelii aşa de tari, în cât nicio sguduire nu-l mai poate sdruncina”.

În situaţia înfloritoare a Ţării libere, nu a dat Regele Carol I uitării nici pe cei asupriţi de intoleranţa şi de miopia guvernelor dela Budapesta ci — precum arăta răposatul Teodor Mihali în amintirile sale publicate în revista Generaţia Unirii, la 1929 — „în dorinţa lui de a asigura o mai bună soartă Românilor din Ardeal le-a sugerat să iniţieze acţiunea din 1892″ cunoscută sub numele de mişcarea memorandistă, care mai ales prin condamnările la zeci de ani de temniţă — condamnări rostite la 1894 în procesul Memorandului de către Curtea cu juraţi din Cluj — a trezit un răsunet atât de puternic în opinia publică europeană, ridicând chestiunea românismului dintre Carpaţi şi Tisa la rangul unei probleme de cel mai palpitant interes. Ea n’a mai putut fi înlăturată dela ordinea zilei de cât prin fericita deslegare definitivă în ziua de 1 Decemvrie 1918.

„Acest demers al nostru —- scrie Mihali —• a fost făcut în urma directivelor primite din Bucureşti. Iată de ce, după înfrângerea pe care am suferit-o din punct de vedere al rezultatelor pozitive, ajungând la ce lebrul proces, care trebuia să totalizeze 52 de ani de închisoare pentru conducătorii Românilor din Transilvania, — Regele Carol a simţit obligaţia morală a unei intervenţii pe lângă împăratul Francisc losif I în favoarea fruntaşilor români deţinuţi. Această intervenţie, bine înţeles, a fost făcută cu toată prudenţa diplomatică necesară: ea a avut loc sub forma unei simple întâlniri, datorită hasardului, într’o staţie balneara — la Ischl — între cei doi Suverani. Regele Carol a cerut cu acest prilej eliberarea deţinuţilor politici, condamnaţi în procesul Memorandului”. In calitatea sa de president al clubului politic, format din deputaţii români, sârbi şi slovaci ai Parlamentului budapestan, T. Mihali destăinueşte că a avut nu mai puţin de cât „22 de audienţe importante la Regele Carol”, care urmărea cu deosebit interes toate mişcările, curentele, acţiunile şi proiectele de ordin politic sau cultural, precum şi orice fel de manifestaţiune a fruntaşilor „care aveau conducerea morală şi politică a românismului din Ardeal”. Intr’una din aceste audienţe Regele Carol devenise atât de comunicativ încât, înlăturând orice rezervă, i-a mărturisit „convingerea sa intimă că Ardealul se va alipi într’o si de România, prin izbânda principiilor de dreptate” şi i-a oferit o fotografie cu dedicaţie elocuentă — resumând ea însăş un întreg program de domnie, comprimat în aceste două cuvinte ale autografului regal: răbdare şi încredere! (1905). (s.m.)

Cu prilejul jubileului celor patruzeci de ani de domnie, organizat la 1906, când s’au prezentat la Sinaia în faţa Palatului Peleş corurile ţărăneşti din Transilvania şi Banat, Regele Carol avea înaintea ochilor imaginea ţării viitoare întocmai ca odinioară Moise din Biblie, care s’a învrednicit să vadă pământul făgăduinţei, dar nu i-a fost dat să intre aevea în cuprinsul lui.

Iar când împlinea vârsta de 70 de ani „Monarhul adevărat” al Românilor, avea bucuria să cetească în ziarul Tribuna din Arad constatările concludente ale articolului festiv publicat în numărul 73 dela 5/18 Aprilie 1909: „cu drept cuvânt vor serba fraţii din Regat ziua de 20 Aprilie şi e firesc, ca Românii din celelalte State să se bucure şi ei . . . Azi M. S. Regele României este nu numai unul dintre cei mai bătrâni monarhi din Europa, ci singurul care a întemeiat Regat în virtutea izbânzilor pe câmpul de luptă, singurul care a comandat oştiri în mijlocul bubuitului tunurilor şi şuieratului gloanţelor, singurul care a întemeiat dinastie şi a condus la înflorire o ţară . . . ecunoscută şi mult frământată, iar azi se află înconjurat de o Regină, podoabă a ţării, şi de nepoţi cari fac admiraţia lumii . . . şi aclamaţi sunt cu toţii de un popor iubitor, plin de recunoştinţă şi în deplin progres pe toate terenele.. . Mai fericit este, se înţelege, poporul român care, întreg, înalţă urări pentru sănătatea şi cât mai îndelunga viaţă a Regelui Carol I”.

Întreg poporul român dintre Carpaţi şi Tisa urmărea deci cu impresionantă înduioşare orice moment din viaţa Regelui Carol I, după cum şi acesta urmărise cu atâta interes părintesc soarta celor răsfiraţi sub stăpâniri străine, dându-le numeroase dovezi de înaltă atenţiune regală şi de încurajare în strădaniile lor. Profesorul Andrei Bârseanu, care presidase cu deosebită vrednicie destinele „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român” primise din partea Regelui Carol I medalia de aur Benemerenti cu prilejul publicării valoroasei monografii asupra şcoalelor române din Braşov. Mai trăeşte în Cluj veteranul publicist Т. V. Păcăţeanu care, la vârsta-i patriarhală de 87 ani, arată drept cea mai aleasă podoabă a căscioarei sale un brevet regal încadrat în rame. Este brevetul semnat la 13 Ianuarie 1911 de Regele Carol I, care a ţinut să-ldistingă cu medalia de aur Benemerenti, pentru vasta sa publicaţie documentară Cartea de aur, al cărui prim volum, reproducând cuvântarea lui Simion Bărnuţiu dela 3/15 Mai 1848, i-a deschis drumul spre o nedorită şedere de o jumătate de an în temniţa de stat din Seghedin.

Dar nu numai asupra Românilor, ci şi asupra Saşilor din Transilvania se revărsa atenţiunea darnică a Regelui Carol I. In toamna aceluiaş an, 1911, l-adecorat cu Ordinul Coroana României pe cercetătorul sibian Emil Sigerus, (în viaţă şi acum, având vârsta de 86 ani) Presupun că şi răposatul episcop şi istoric al Saşilor din Transilvania. Friedrich Teutsch va fi fost împărtăşit de o asemenea distincţie regală, deoarece în ziua de Sâmbătă 29. X. 1911, când am fost primit în audienţă Ia Castelul Peleş, spre a mulţumi Regelui Carol I pentru medalia Benemerenti cl. I acordată „proprio motu” subsemnatului pentru monografia istorică relativă la Mitropolitul Andrei Şaguna, între cei prezenţi în ziua aceea la masa regală îmi pot reaminti să fi văzut şi pe episcopul Teutsch, venit probabil la Castelul Peleş tot cu scopul de-a txprima mulţumiri pentru vre-o distincţie regală. Despre această audienţă a lui nu s’a publicat însă nimic în ziarul sibian, după cum nici despre a celui ce scrie aceste rânduri nu s’a dat nicio ştire ziaristică, din motive uşor explicabile prin împrejurările politice ale Transilvaniei din acei ani de grele lupte pentru salvarea şcoalelor confesionale româneşti din cursa pieirii, spre care le împingeau dispoziţiile legii şcolare a contelui Albert Apponyi.

Aceste semne de atenţiune regală făceau impresie cu atât mai adâncă asupra luptătorilor din cuprinsul Transilvaniei, cu cât împre jurările vieţii politice se înăspriau an de an prin măsurile de şicană şi de prigoană aplicate din partea administraţiei şi justiţiei maghiare cu nepotolită râvnă nu numai fruntaşilor politici, dar în numeroase cazuri şi ţăranilor împinşi adeseori la mărturisiri drastice ca aceea din strigătul de revoltă al ţăranului Ioan Morariu din Şicula, judeţul Aradului, care în faţa unui judecător maghiar avea curajul să spună răspicat, în luna Mai 1914: pentru noi Românii nu mai este dreptate în Ungaria. Ar fi timpul să vie Regele Carol să ne facă dreptate . . .

Timpul izbăvirii se apropia în adevăr cu paşi repezi. N’au mai trecut decât doi ani şi două luni până când urmaşul lui Carol, Regele Ferdinand I, a socotit momentul prielnic să fie scoasă din teacă sabia vitejiei străbune, spre a tăia cu ascuţişul ei nodul gordian al problemei transilvane, a cărei dreaptă rezolvare o întrezărise şi Carol I încă din clipa sosirii sale pe pământul României. Aşa rezultă chiar din cuvintele Iui rostite la 20. IX. 1914: „Eu dela 7 Maiu 1866 sânt convins că tot poporul român .se va uni odată întrun Stat unitar, pe baza principiului naţionalităţilor”. (s.m.) Şi este demnă de crezare mărturisirea aceasta din partea unui spirit realist atât de clar văzător, cum fusese Regele Carol I, care cu admirabila-i putere de pătrundere în rostul firesc al evoluţiei istorice, era în stare să-şi dea seama de forţa dinamică a naţionalismului militant pornit Ia luptă deschisă nu numai contra Imperiului Otoman, ci şi contra Monarhiei habsburgice, adânc frământată în cuprinsul ei de atâtea tendinţe centrifugale, hotărîte să nu contenească lupta decât în clipa când vor fi izbutit să înalţe pe ruinile acestui conglomerat polietnic, devenit un anahronism istoric, steagul victorios al Statului naţional.

 

VIII.

Din cele arătate până aci rezultă că în problema transilvană Regele Carol I avea chiar dela începutul domniei o convingere fermă cu privire la firescul şi inevitabilul chip de soluţionare a ei, fără să-şi fi putut îngădui însă vre-o încercare de-a preciza momentul când împrejurările politice vor face să cadă în sânul României „din pomul european” — după expresia lui Bismarck — roadă mult aşteptată.

In atitudinea lui faţă de această problemă, atât de importantă, se pot urmări trei faze succesive. In cei dintâi 15 ani, dela începutul domniei, Carol ca om de rară prudenţă şi de temeinică pătrundere a realităţilor politice înţelegea să-şi impună toată rezerva, ca nu cumva prin vre-un pas pripit să primejduiască însăş situaţia Ţării, care-lchemase Ia cârma ei. Această atitudine rezervată a lui, în afară de propriile sale calităţi sufleteşti, mai era sprijinită de înţeleptele sfaturi, adeseori repetate din partea bunului său părinte Carol Anton, sfaturi pe care fiul era hotărît să le urmeze cu sfinţenie. Nu-i lipseau nici binevoitoarele sugestiuni isvorîte din experienţe politice aşa de vaste, cum erauale cancelarului Bismarck şi ale împăratului Napoleon III, îndemnându-I şi unul şi altul să cultive cât mai bune relaţiuni cu Monarhia austroungară.

Carol se străduia neîntrerupt să ţină seamă şi de aceste sugestiuni. Nu scăpa însă nici un prilej să atragă atenţiunea asupra greşelilor sistematice ale guvernelor din Budapesta, în tratamentul aplicat Românilor din Transilvania şi Banat. In faza a doua, după ce în cursul războiului de neatârnare primise atâtea dovezi mişcătoare despre adesiunea sufletească a întregii românimi ardelene şi bănăţene, atitudinea Regelui Carol devine mai hotărîtă, mai răspicată, stăruind asupra identităţii etnice a populaţiunii de pe amândouă coastele Carpaţilor şi subliniind chiar într’o convorbire a sa cu împăratul Francisc losif adevărul axiomatic că nici un popor nu poate consimţi să fie despoiat de idealurile sale politice.

In sfârşit în faza a treia, în cei din urmă 15—20 de ani de domnie, interesul „adevăratului Monarh” al tuturor Românilor faţă de problema transilvană fiind în continuă creştere, el nu stă la îndoială să intervină, prudent şi discret, cu sfaturile sale menite a contribui Ia îmbunătăţirea sorţii Românilor de sub cârmuire străină, luând contact personal cu unii dintre fruntaşii lor şi îmbărbătându-i prin cuvinte atât de concludente ca cele dedicate Iui Teodor Mihali: „răbdare şi încredere!” Prin ele făcea Regele Carol apel la mult încercatele virtuţi strămoşeşti ale neamului românesc, căruia nu i-a lipsit nici în cele mai înviforate clipe ale vieţii sale eroismul răbdării şi al încrederii, după cum nici din atitudinea personală a acestui „adevărat Monarh” nu a lipsit.

Cum tot ce clădeşte o epocă sau o generaţie, trebue să-şi caute sprijin în temeliile aşezate trainic prin munca şi străduinţa generaţiilor din epoci anterioare, nu este decât un elementar postulat educativ ca din preocupările idealiste şi din faptele netrecătoare ale Regelui Carol I, — din aceste strălucite lecţii de prevedere politică, de morală civică şi religioasă, de nedesminţită virtute a răbdării şi încrederii, — să culeagă generaţiile viitoare tot atâtea îndemnuri spre credinţă fără şovăire şi spre muncă fără preget pentru ca, valorificând aceste energii creatoare în serviciul închinat Patriei şi Regelui, să poată contribui la izbânda curentului de renaştere naţională.

IOAN LUPAŞ

 

_________

Text digital (lipseşte prima pagină):

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gandromanesc/1939/BCUCLUJ_FP_BALP73_1939_007_007_009.pdf

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

2 răspunsuri la „REGELE CAROL I ŞI TRANSILVANIA: „nici un popor nu va consimţi să i se răpească idealurile politice „

  1. Pingback: REGELE CAROL I ŞI TRANSILVANIA: “nici un popor nu va consimţi să i se răpească idealurile politice “ | Monarhia Salvează România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s