Ioan Hudiţă, secretar general adjunct al PNŢ, despre ieşirea României dintre puterile Axei (1)

Ioan_HudiţăIoan Hudiţă1

Duminică, 2 aprilie 1944

Comunicatul de azi anunţă că, în mijlocul Basarabiei, trupele germane contraatacă cu succes, „aruncând inamicul la nordul căii ferate Chişinău-Iaşi”, şi că „între Prut şi Jijia au loc acţiuni locale”. […] Sănătescu i-a spus lui Borcea că „Regele se menţine ferm pe poziţia că trebuie neapărat constituit un guvern naţional.”

Luni, 3 aprilie 1944

Şedinţă de birou la Mihai Popovici, la ora 12, urmată de un dejun, care a ţinut până la ora 5. A fost prezent şi Mihalache, venit şi el în Capitală pentru a se informa asupra situaţiei. El a văzut pe Ică între 10 şi 11, în dimineaţa aceasta. Maniu povesteşte audienţa lui la Rege care a durat o oră. La ultima ei parte a fost prezent şi Sănătescu, chemat de Rege să explice situaţia militară de pe front, aşa cum se prezintă ea în dimineaţa aceasta. Regele fiind bine informat asupra situaţiei generale, lui Maniu nu i-a rămas decât să-i explice pentru ce Antonescu se înşeală grav, când mai speră într-o pace separată anglo-germană. El i-a arătat Regelui că orice întârziere în încetarea ostilităţilor ne poate fi fatală şi de aceea Antonescu trebuie forţat să pună capăt războiului sau să demisioneze imediat. Regele i-a răspuns că în dimineaţa aceast,a la ora 9, a fost la el Antonescu, care i-a spus douălucruri importante; mai întâi că a primit chiar în cursul nopţii asigurări formale din partea lui Hitler că armata germană va apăra cu cea mai mare energie Iaşul şi Chişinăul, repetând că îndată ce va lămuri lucrurile cu anglo-americanii pe frontul occidental „va dezlănţui cea mai formidabilă ofensivă în contra bolşevicilor cunoscută în istoria lumii”. Al doilea lucru este informaţia primită, tot în cursul nopţii, de la Ştirbei, că anglo-americanii „fac mari presiuni la Moscova pentru ca Sovietele să fixeze condiţiile unui armistiţiu cu noi”. Antonescu i-a lăsat a înţelege Regelui că el s-ar putea decide pentru încetarea ostilităţilor de îndată ce va cunoaşte condiţiile ruşilor. Maniu i-a răspusn Regelui că din mesajele primite şi de el, de la Ştirbei, reiese un lucru foarte clar, care era şi de aşteptat, că anglo-americanii nu pot face absolut nimic pentru noi, fără consimţământul Sovietelor. „Numai dacă punem capăt ostilităţilor şi eventual intrăm în război alături de ei, ca aliaţi, am putea spera în sprijinul lor, ca intermediar între noi şi Moscova”, i-a mai spus Maniu. Cât despre intenţia lui Antonescu de a ieşi din alianţa germană, Maiu i-a spus Regelui să nu pună nici o bază pe cuvântul lui, întrucât el e prea legat de Hitler pentru a se putea despărţi de el şi că, în realitate, „Antonescu, văzându-se înghesuit din toate părţile, vrea să câştige timp, în speranţa deşartă a unei victorii germane”. După ce Sănătescu a expus situaţia militară de pe frontul nostru, Maniu a repetat Regelui că partidul nostru îi cere cu insistenţă formarea unui guvern naţional cât mai urgent posibil. […]

(iau cuvântul Nicolae Lupu şi Ion Mihalache, susţinând ideea de a-i da răgaz mareşalului Antonescu să semneze armistiţiul. Mihalache: „Mareşalul e mult mai patriot decât îl socoate dl Maniu […] mă raliez deci propunerii d-lui. dr Lupu, de a-i lăsa răgazul necesar pentru că eu am convingerea fermă că numai el este în stare să facă desprinderea de nemţi, în condiţiile cele mai bune.”* – n.m.)

Maniu şi-a apărat politica lui […] „foarte curând se vor convinge toţi că Antonescu este un dezechilibrat şi ca atare, iresponsabil; cu cât vom scăpa mai repede de el, cu atât va fi mai bine pentru ţară*”. […] Maniu e îngrozit la ideea că teritoriul ţării ar deveni curând teatru de război şi, de aceea, […] „eu mă văd nevoit să caut, prin toate mijloacele, înlocuirea lui Antonescu, singura piedică în calea salvării noastre (s.m.).” În timpul mesei s-au analizat toate posibilităţile unei păci separate anglo-americane, ajungându-se la concluzia că ea este imposibilă. Chiar Mihalache o găseşte „greu de realizat.” […]

Când ne-am ridicat de la masă, Maniu ne-a rugat pe mine şi pe Ghiţă Pop să ne ducem cu el pentru a ne spune ceva. Ajunşi la el acasă, Maniu, foarte jenat că trebuie să se ferească de ceilalţi colegi de birou, ne-a informat, cu rugămintea de a păstra numai pentru noi doi, că, la audienţa de astăzi, el s-a înţeles definitiv cu Regele şi cu Sănătescu pentru a constrânge pe Antonescu să înceteze ostilităţile ori să demisioneeze. În audienţa de dimineaţă, Maniu i-a explicat Regelui, în faţa lui Sănătescu, că noul guvern naţional, care ar urma să se constituie după înlăturarea lui Antonescu, ar trebui format numai din militari, fără prezenţa în el a nici unui om politic […] „Orice armistiţiu încheiat de un guvern de militari”, a spus Maniu Regelui, „nu implică angajamente politice; noi trebuie să ne rezervăm dreptul ca la pacea generală să discutăm cu Sovietele chestiunea acestor provincii, anexate cu forţa, pe baza unei înţelegeri secrete cu Hitler; când se vor anula toate actele acestuia, va trebui să aibă aceiaşi soartă şi acel încheiat cu Stalin privind Basarabia şi Bucovina (s.m.)”. […] Maniu i-a citat numele lui Sănătescu, el fiind de faţă, drept o persoană indicată prin trecutul şi experienţa lui, să prezideze un astfel de guvern. Sănătescu a rămas încântat, iar Regele la fel.

Joi, 6 aprilie 1944

[…] Am trecut la […] ultimul mesaj primit de la Ştirbei […] care spune, în esenţă, ceea ce eu ştiam demult, că anglo-americanii au multă înţelegere pentru ţara noastră, dar că nu pot face nimic fără o înţelegere cu Sovietele, cu atât mai mult cu cât acestea sunt foarte bănuitoare, în special faţă de englezi, singurul lucru practic care-l pot face pentru noi este să roage Moscova să ne fizeze nişte condiţii de armistiţiu cât mai norabile posibil. Impresia lui Ştirbei este că ruşii nu văd cu ochi buni intervenţia anglo-americanilor şi vor să întârzie, cât mai mult posibil, fixarea acestor condiţii, pentru a putea, între timp, ocupa cât mai mult teren în ţara noastră. Ştirbei cere ca „oricare ar fi condiţiile ruşilor” să fie acceptate căci, odată ieşiţi din război, putem conta „şi mai mult pe sprijinul anglo-americanilor”. El a informat şi pe Antonescu despre acest lucru.

(Nicolae Lupu şi-a schimbat atitudinea, spunându-i lui Maniu: „Dumnezeu să-ţi dea sănătate […] să poţi duce până la capăt lupta pentru salvarea ţării.” – n.m.)

Eu am fost destul de scurt […] „România trebuie să ţină seama de acest adevărat şi să înţeleagă odată pentru totdeauna să nu conteze pe nici o dezbinare între aliaţi, care rămân solidari între ei până la victoria totală; dacă Antonescu nu este în stare să tragă măcar azi această învăţătură atunci vai de capul ţării care-l mai tolerează în capul ei.” […]

„eu n-am decât să trag concluzia că partidul nostru trebuie să continue şi cu mai multă energie ca până azi lupta pentru îcnetarea războiului alături de nemţi, indiferent de ce crede şi de ce face dl Antonescu”, a declarat Maniu, încheind discuţia.

[…] În urma unui telefon primit de acasă, am pledat de la Popovici pe la 3:30 […] la Mihai Borcea, unde mă aştepta Sănătescu. Mă văd cu el pentru prima dată, de la audienţa la Rege a lui Maniu. […] Sănătesuc îmi spuen că Regele „are mare încredere în Maniu” […] Sănătescu a văzut în dimineaţa aceasta pe Antonescu şi i-a repetat din nou dorinţa Regelui de a renunţa la evacuarea autorităţilor din ţinuturile care pot cădea în mâinile ruşilor. I-a cerut din nou să se gândească „serios” la încetarea ostilităţilor şi să nu mai spere într-o pace separată anglo-germană după bombardamentele de ieri şi de alaltăieri. Antonescu i-a răspuns lui Sănătescu că pe el l-a surprins cu totul aceste bombardamente şi că nu poate lua nici o hotărâre până nu va cunoaşte condiţiile armistiţiului impuse de ruşi. Impresia lui Sănătescu este că Antonescu va demisiona şi se va retrage în Germania „că aşa-i cere lui onoare lui de militar”.

Din modul cum mi-a vorbit, înţeleg că el ia în serios sugestia lui Maniu de a prezida un guvern de generali pentru încheierea armistiţiului […]

9 aprilie 1944

[…] După ultimul mesaj a lui Ştirbei, se pare că ruşii vor anunţa zilele acestea condiţiile lor pentru armistiţiu. Ştirbei comunică informaţia că anglo-americanii „fac presiuni serioase la Moscova, însă ruşii se lasă greu şi vor să câştige timp, în speranţa că vor ocupa Moldova întreagă”. Ştirbei insistă să se primească toate condiţiile ruşilor şi să avem încredere în anglo-americani.*

„Profit de faptul că suntem singuri şi putem discuta situaţia externă în linişte”, începe Maniu; „d-tale îţi pot încredinţa, dar numai d-tale, părerea mea intimă despre înţelegerea eventuală cu ruşii; nu am nici o încredere în ei; ei sunt nişte imperialişti mai turbaţi decât vechii ţari; […] noi, desigur, va trebui să primim condiţiile armistiţiului, aşa cum vor Sovietele, însă să nu ne facem iluzii asupra sincerităţii lor; ele vor căuta să ne facă toate mizeriile posibile pentru a ne menţine în sfera lor de influenţă.”

Miercuri, 12 aprilie 1944

[…] Faptul că Sovietele, de acord cu anglo-americanii, sunt dispuse să negocieze cu noi condiţiile unui armistiţiu, când aliaţii, pe baza Tratatului Atlantic, cer capitulare fără condiţii, Maniu consideră acest lucru drept o mare favoare care ni se face (s.m.) şi aceasta, bineînţeles, graţie intervenţiei sale personale şi stimei de care se bucură în ochii Aliaţilor.

Iată în rezumat condiţiile Sovietelor, aşa cum au fost ele stabilite, de acord cu anglo-americanii:

Trupele române din Crimeea şi din Basarabia ori capitulează imediat ori se angajează să lupte contra celor germane; în acest caz, Sovietele se angajează să le compelteze armamentul şi să le pună la dispoziţia lui Antonescu şi a lui Maniu. Dacă trupele române continuă lupta împotriva nemţilor, Sovietele se angajează să restabilească independenţa şi suveranitatea României (s.m.). Frontiera româno-rusă rămâne cea din 1940, deci fără Basarabia şi Bucovina de nord. România va trebui să plătească despăgubiri de război pentru tot ce-au distrus trupele noastre în cursul războiului pe teritoriul Rusiei Sovietice. Ea va elibera imediat toţi prizonierii de război, precum şi pe cei internaţi. Sovietele nu cer ocuparea ţării pe timpul armistiţiului, însă, dacă necesităţile războiului ar cere-o, atunci trupele sovietice şi cele aliate se pot deplasa pe teritoriul ţării, iar guvernul român, în acest caz, e obligat să le dea toată asistenţa necesară pentru a putea circula, pe apă şi pe uscat. Guvernul sovietic consideră injust dictatul de la Viena şi se angajează să ajute România pentru recuperarea Ardealului de nord „în cea mai mare parte”, lucru care se stabileşte prin tratatul de pace*.

Mă înţeleg cu Maniu asupra celor ce avem de făcut. El va merge de la mine la Dinu Brătianu, pentru a cere împreună audienţă la Rege. Va vorbi cu Gh. Brătianu pentru a-l convinge să-i ceară şi el lui Antonescu acceptarea condiţiilor Sovierelor şi ruperea legăturilor cu nemţii. Eu voi căuta să mă pun imediat în contact cu Şteflea şi cu Sănătescu pentru a le cere să se ralizeze acţiunii noastre de a sili pe Mareşal să accepte condiţiile ruşilor. […] La 10:45 am ajuns acasă la Sănătescu. L-am pus în curent cu situaţia, rezumându-i condiţiile armistiţiului impuse de ruşi. „Sunt nebănuit de acceptabile”, mi-a răspuns el, „faţă de situaţia militară dezastruasă în care ne aflăm; ele trebuie acceptate imediat, ca să nu se răzgândească cei de la Moscova”.

21 aprilie 1944

Când am ajuns la Maniu, el de-abia sosise de la Snagov. Era supărat că nici azi nu primise nici un răspuns de la Ştirbei. […] Trecând la atitudinea lui Sănătescu şi a Regelui, suntem amândoi de acord că Sănatescu este un om prea slab pentru rolul pe care am dori noi să-l joace. „Şi totuşi”, zice Maniu, „Un altul mai bun nu avem şi noi trebuie să-l folosim aşa cum este, pentru a avea pe cineva pe lângă Rege prin care să avem o legătură sigură cu Palatul.”

3 mai 1944

[…] Ică m-a ţinut un discurs pe nerăsuflate de peste 40 de minute, în care timp eu n-am putut scoate o singură vorbă!

Iată în rezumat ce mi-a spus el: Recunosc, situaţia e foarte gravă, dacă ar fi după mine şi mâine aş accepta condiţiile Moscovei, deşi nu pun nicio pază pe cuvântul ruşilor. […] nu m-aş jena să mădespart de nemţi, dacă ei sunt învinşi, însă eu nu sunt militar, în timp ce Mareşalul şi generalii din jurul lui sunt încă siguri de victoria lor; de altfel, ceea ce fac ruşii cu populaţia noastră, în regiunile căzute sub ei, nu e de natură să ne încurajeze pentru a accepta condiţiile lor; anglo-americanii […], dacă ne îndeamnă să primim condiţiile impuse de Soviete, nu vor să ia nici un angajament că ele vor fi respectate; […] (Ştirbei) n-a putut ajunge la nici o înţelegere precisă cu anglo-americanii, nici măcar să ne scutească de bombardamentele lor fără milă; eu am intrat în legătură cu ei, prin agenţii noştri în afară, şi aştept zilele acestea veşti importante de la ei, cel puţin o păsuire de 8-10 zile în privinţa atacurilor aeriene; în timpul acesta vom vedea dacă nemţii mai pot restabili situaţia pe frontul nostru, căci, dacă nu, atunci mai uşor voi putea câştiga pe Mareşal de partea mea.

(propune ca „unul dintre prietenii lui Maniu să plece în Rusia pentru a sonda terenul şi a vedea pe ce concensii s-ar putea conta din partea Moscovei în vederea unei înţelegeri” – n.m.)

[…] I-am expus pe scurt teza mea cunoscută că nemţii sunt pierduţi, că degeaba mai continuă războiul şi că a lupta alături de ei înseamnă să facem jocul ruşilor, să-şi realizeze astfel visul lor secular de a ne îngloba în spatiul lor politic […] „Înţelegeţi odată pentru totdeauna”, i-am mai spus eu, „că nemţii nu se mai pot apăra nici pe ei şi că merg cu ochii închişi spre catastrofă.” Cred că argumentarea mea a făcut oarecare impresie asupra lui pentru că a pus capul în jos şi n-a mai scos o vorbă. […] Audienţa mea la Ică durase o oră şi trei sferturi.

Vineri, 9 iunie 1944

[…] După masă la 6 vin să ne vadăsoţii Mădârjac. „Mareşalul ori e nebun complet ori e vândut nemţilor.” […] „Eu, în locul său, aş preda puterea lui Maniu şi m-aş retrage în Germania, explicându-i cinstit lui Hitler pentru ce nu mai e posibilă continuarea războiului; poate i-ar face şi lui un serviciu, convingându-l să procedeze la fel, pentru a scuti poporului său atâtea chinuri inutile.”

Luni, 12 iunie 1944

[…] Pe la ora 6, după un telefon, vine Mihai Borcea cu un taxi, cu generalul Sănătescu, îmbrăcat civil, ca de obicei. Îmi spune că Regele s-a convins, în fine, în urma debarcării Aliaţilor în Franţa, că noi trebuie să părăsim alianţa germană şi că Antonescu trebuie forţat să execute acest lucru sau să demisioneze. Mă întreabă dacă el ar putea lua contact cu Partidul Comunist, lucru la care ţine foarte mult Regele, precizându-mi că doi dintre prietenii mei apropiaţi ai lui, Stârcea şi Ioanniţiu, au luat deja contact cu Pătrăşcanu, care l-ar fi asigurat pe Mihai că Partidul Comunist nu este ostil Monarhiei şi că el tratează deja cu Maniu şi cu Dinu Brătianu formarea unui bloc pentru încetarea războiului. I-am răspuns că noi nu vedem ceva rău în acest contact al Palatului cu comuniştii […]

Marţi, 20 iunie 1944

Plecăm la Bucureşti la 8:30 […] Dinu Brătianu şi Titel Petrescu vor să-l vadă pe Maniu în cursul dimineţii pentru a semna acordul încheiat ieri. […]

Dinu Brătianu spune că Antonescu pune mari speranţe în Wuwa şi crede că foarte curând Anglia va fi silită să intre în tratative cu Hitler şi că astfel noi vom fi salvaţi, căci armata germană, devenind liberă dispre Occident, va fi în stare să zdrobească Sovietele. El ştie acest lucru de la Gh. Brătianu, care a văzut ieri seară pe Mareşal. „Şi d-ta crezi posibil acest lucru?”, l-a întrebat Maniu. „Dacă nu sunt convins complet”, i-a răspuns Dinu B., „totuşi nu exclud cu totul această posibilitate, deşi ar fi de dorit.” „Ar fi soluţia ideală care ar asigura pacea Europei şi ar pune definitiv bazele unei democraţii reale în toată lumea”, a declarat Titel Petrescu. Maniu şi cu mine le-am arătat pentru ce aşa ceva nu este posibil, susţinând cu fermitate ideea că noi trebuie să profităm de răgazul care-l mai avem şi să ne despărţim de nemţi […] După (Dinu Brătianu), nu este decât o singură soluţie, înlăturarea lui Antonescu cu forţa, dacă se încăpăţânează să nu facă el desprinderea [..]; acest lucru nu-l poate face decât Regele.

Miercuri, 21 iunie 1944

[…] Sănătescu mă roagă să mă duc la 6 la Palat, unde el va aranja să fiu primit de Rege. […] Spre surprinderea mea, cum am ajuns la Palat, la ora 6, Sănătescu mă aştepta jos (şi m-a condus la Rege) […] am intrat în fondul problemei, arătându-i poziţia celor patru partide în chestiunea războiului, care pentru noi este definitiv pierdut de nemţi şi ca atare România trebuie să înceteze imediat războiului contra Sovietelor şi să treacă de partea Naţiunilor Unite.

Regele m-a întrebat cum vedem noi bombardarea Londrei cu Wuwa, căci, zice el, „dl Mareşal Antonescu crede că Anglia va fi silită să accepte un aranjament cu Germania”. „E ultima mare eroare pe care o face el şi Hitler, care-şi imagineazăcă Anglia ar putea face aşa ceva când trupele ei şi cele americane sunt pe punctul să dea peste cap armata germană, iar ruşii sunt stăpâni şi-n plină ofensivă pe frontul de răsărit; oamenii aceştia habar n-au de ce reprezintă Anglia şi nici nu pot înţelege cât de hotărâtă este America […]”. „Aceasta este şi impresia mea”, a spus Regele. „Eu cred”, a intervenit Sănătescu, care tăcuse până acum, „că şi Antonescu se va convinge într-o săptămână, două, că nemţii sunt pierduţi şi că noi trebuie să ne vedem de interesele noastre.”

Regele s-a interesat apoi de sănătatea lui Maniu, rugându-mă să-i transmit „toate urările lui de bine”. […]

4 iulie 1944

[…] „sunt convins, mai mult ca oricând, că Turcia va rămâne neutră mai departe.” Maniu e de aceeaşi părere.

[…] Antonescu şi toţi membrii din guvern „sunt convinşi” că turcii vor intra curând în război şi, în caz că ei şi anglo-americanii vor ajunge la Dunăre, „atunci şi Antonescu ar putea face desprinderea de nemţi, cu cele mai mici riscuri”.

Duminică, 23 iulie 1944

[…] La cererea lui Maniu şi a lui Lupu, am expus timp de o oră situaţia externă, militară şi politică, pentru a ajunge la concluzia că nemţii au pierdut definitiv războiului – atentatul contra lui Hitler de acum trei zile constituind cea mai bună dovadă în acest sens – şi că nici vorbă nu poate fi de un front în Balcani şi de intrarea turcilor în război. A urmat o lungă discuţie la care au participat cu toţii, Maniu trăgând concluzia că, după el, Antonescu nu va ceda de bună voie şi că el trebuie constrâns să pună capăt războiului. […]

Luni, 24 iulie 1944

Plec cu Maniu şi cu Lecuţia la Bucureşti, la ora 9. […] la locuinţa lui Lupu […] aştept pe Sănătescu şi pe Borcea, care au sosit la 11 fără un sfert. Maniu a venit pe la 11 şi un sfert, însoţit de Dinu Brătianu.

Sănătescu ne dă o informaţie foarte interesantă, dacă se va dovedi exactă. Regele a vorbit ieri cu Antonescu şi a rămas cu convingerea că acesta e dispus să se retragă de îndată ce se va convinge ca turcii nu intră în război şi aceasta în maximum o săptămână, întrucât el are informaţii de pe frontul din Moldova că ruşii pregătesc „o formidabilă ofensivă” în regiunea Iaşi. Antonescu i-a recunoscut Regelui că armata germană de pe frontul nostru „este atât de demoralizată încât nu se poate conta pe ea (s.m.); soldatul german a ajuns azi azi să nu mai dorească decât un singur lucru, să-şi salveze viaţa, chiar căzând prizonier”. „Aceasta fiind situaţia”, a continuat Sănătescu, „eu am fost însărcinat de Majestatea Sa să vă anunţ, pe d-stră, d-le Maniu şi d-le Brătianu, să vă pregătiţi pentru a lua succesiunea lui Antonescu, în maximum o săptămână”.

Sănătescu ne spune apoi că, după discuţia dintre Rege şi Antonescu, la care a asistat şi el, a urmat o altă discuţie numai între el şi Mareşal. Acesta i-a făcut impresia că este obosit şi „profund demoralizat”. Antonescu l-a întrebat la un moment dat ce ar face el în locul lui? Sănatescu i-a răspuns că el ar demisiona în locul lui, lăsând Regelui să numească un alt guvern şi ar trimite, în acelaşi timp cu demisia, şi o scrisoare de scuză lui Hitler pentru a-i explica cinstit pentru ce nu mai poate continua un război pierdut, sfătuindu-l şi pe el să facă la fel şi să pună capăt unui măcel inutil.

„I-ai dat un sfat foarte bun, d-le general”, i-a spus lui Maniu; „naţiunea germană va supravieţuit sigur acestui groaznic război, iar noi, ca naţiune mică ce suntem, e bine să evităm orice gest care ar putea tulbura relaţiile viitoare cu acest mare popor (s.m.).” Este adevărat că, în diferitele noastre discuţii referitoare la modalitatea desprinderii de nemţi, Maniu a fost totdeauna de părere că „ea să se facă în condiţiile cele mai puţin supărătoare, pentru a salva reputaţia noastră de popor constit”.

Maniu i-a spus lui Sănătescu că „personal se îndoieşte că Antonescu va demisioan de bună voie” şi că el îl roagă să-l prevină pe Rege „să se gândească serios că înlăturarea acestuia cu cât se va face mai repede, cu atât mai bine pentru ţară”. Dinu Brătianu i-a vorbit lui Sănătescu aproape la fel, spunând că „o săptămână cât mai cere Antonescu pentru a se convinge nu e mare lucru şi i se poate acorda acest termen; nici o zi însă mai mult, şi noi trebuie să punem capăt alianţei cu puterile Axei.”

„Până la urmă, dle general”, i-am spus eu, „tot d-stră vă revine rolul principal de a se pregăti din timp măsurile miltiare pentru cazul că Antonescu nu va ceda de bună voie.” […]

Vineri, 28 iulie 1944

Pentru a scăpa de musafiri, Maniu mă invită să mergem la Ghiţă Pop ca să putem discuta în linişte noua situaţie creată prin hotărârea lui Antonescu de a se retrage, lăsând puterea lui Maniu. Ieri, după masă, Dinu Brătianu i-a spus că a fsot informat la prânz de Gh. Brătianu că Antonescu e hotărât să demisioneze în câteva zile, lăsând Regelui libertatea de a forma un guvern naţional. Mareşalul şi Gh. Brătianu se vor retrage în Elveţia, cu toţi acei compromişi în politica de colaborare cu nemţii.

Maniu a avut un schimb de vederi cu Dinu Brătianu în privinţa viitorului guvern naţional, stabilind proporţia de: ţărăniştii 6 ministere, liberalii 4, social-democraţii şi comuniştii câte unul. Repartiţia pe ministere se va face la o şedinţă viitoare. Titularul Ministerului Armatei nu intră în această repartiţie, rămânând să fie desemnat de Rege. […] „Un guvern de generali poate încheia un armistiţiu pe baza situaţiei militare; […] noi trebuie să ne gândim la basarabia şi la Bucovina de nord, chestiuni pe care un guvern de oameni politici le poate discuta cu învingătorii înainte de încheierea păcii.” […] Pentru cazul că Regele n-ar vrea să se expună cu un guvern militar, Maniu şi Dinu Brătianu s-au înţeles să aibă pregătită şi o listă de guvern politic.

Joi, 3 august 1944

Între 8-11 la Maniu. Ascultăm radio. În fine, Parlamentul turc a decis, în noaptea trecută, ruperea relaţiilor economcie şi politice cu Reichul german, lăsând deschisă problema intrării sau nu în război. […] hotărârea Parlamentului turc dă un motiv în plus lui Antonescu să amâne desprinderea de nemţi, el putând spera şi mai mult în posibilitatea intrării turcilor în război şi-n creerea unui nou front în Balcani. […]

Ică m-a primit radios ca niciodată. „Vezi”, m-a întâmpinat el, „câtă dreptate am avut noi, Mareşalul şi cu mine, de a nu ne potrivi îndemnurilor voastre de a ne despărţi de nemţi; intrarea turcilor în război, chestiune acum de zile, ne uşurească şi nouă situaţia în cazul că nemţii nu le vor putea rezista şi anglo-americanii s-ar putea apropia de Dunăre.” „De unde eşti sigur că turcii vor intra în răzbio şi că anglo-americanii vor crea un nou front în Balcani?”, l-am întrerupt eu. Ică mi-a dezvoltat aceleaşi argumente ca şi Rădulescu („anglo-americanii îi consideră pe ruşi prea primejdioşi, n-au încredere în cuvântul lor şi nu vor să extindă bolşevismul în Balcani şi-n inima Europei” – n.m.), adăugând faptul că toate telegramele agenţilor noştri diplomatici din afară vorbesc de „marea indignare a cercurilor anglo-americane faţă de manevrele scandaloase ale Moscovei în chestiunea poloneză”. Ică mi-a explicat în continuare că anglo-americanii „au probabil nevoie de câtva timp pentru debarcarea trupelor lor în Balcani şi că, de aceea, turcii n-au declarat încă război, aşteptând acest lucru odată cu debarcarea Aliaţilor”.

Ca şi la cealaltă audienţă, Ică mi-a recunoscut că nici el nu mai crede în victoria „totală” a lui Hitler, însă e convins că „se merge spre o pace de compromis pe care o negociază în momentul de faţă Papalitatea, hotărâtă să arunce în balanţă toată puterea catolicismului internaţional ca să scape Polonia, Europa centrală şi Balcanii (s.m.) de bolşevismul rusesc, ateu şi criminal*; […] acum şi-au dat seama, în fine, şi anglo-americanii, de imensa greşeală care au făcut-o de a nu fi lăsat Germaniei mână liberă să lichideze bolşevismul rusesc şi să scape astfel Europa de comunism.”

I-am explicat că anglo-americanii pot rezolva toate controversele cu Moscova şi după război, când ei vor rămâne destul de tari, iar ruşii epuizaţi complet, ca să nu mai opună nici o rezistenţă. La acest argument, Ică mi-a răspuns că-mi fac iluzii, întrucât „după război Sovietele vor fi şi mai tari, pentru că până se vor trezi anglo-americanii, ele vor fi terminat de bolşevizat toată Europa, în frunte cu Germania (s.m.). Noi rămânem în alianţa cu puterile Axei până vom vedea cum evoluează situaţia din Balcani; avem prea mare răspundere faţă de ţară pentru a risca să ne aruncăm într-o aventură tocmai acum, la spartul târgului”.

[…] În timp ce-şi aduna htârtiile cu care trebuia să se ducă la Mareşal, eu i-am spus doar atât: „cred că vă înşelaţi profund aşteptând un nou front în Balcani, având ca bază armata turcă (s.m.); fiecare zi care întârzie desprinderea naostră de nemţi agravează şi mai mult situaţia ţării faţă de Aliaţi şi-n special faţă de Soviete”. „Fiecare cu părerea lui”, mi-a răspuns el, râzând, în momentul despărţirii.

Vineri, 4 august 1944

După ştirile de azi, se pare că Turcia se pregăteşte să intre în război, cel puţin aşa crede Maniu […]

În timp ce noi discutam aceste chestiuni a sosit Niculescu Buzeşti cu veşti noi de la Ştirbei, primite la Preşedenţia Consiliului; două sunt mai importante.

Prima privitoare la sforţările Papalităţii pentru o pace de compromis. Se pare că ea a obţinut şi concursul Bisericii Protestante Germane şi a celei americane, plus al unor puternice secte religioase din Statele Unite. Ştirbei spune că toate ţările din America Centrală şi sudică fac mari presiuni asupra Washingtonului să ţină seama de dorinţa Papalităţii, adăugând că, în timpul timp, din cauza prea marilor victorii ruseşti asupra nemţilor, masoneria internaţională şi chiar o parte a evreimii, deşi cu totul ostilă lui Hitler, se întorc astăzi în contra Sovietelor de teama bolşevizării Europei.

A doua informaţie priveşte problema relaţiilor secrete germano-sovietice de la Stockholm, pe care spiojanul anglo-american, îndeosebi cel englez, le-a dibuit în timpul din urmă, ele fiind foarte strânse, prin intermediul ambasadoarei sovietice, d-na Kolontai. […]

[…] „toate aceste informaţii sunt foarte interesante […]”, a spus Maniu, „instinctul meu îmi spune însă că Aliaţii vor rămâne mai departe uniţi şi nu vor încheia o pace separată cu Germania, cât timp are în fruntea ei pe Hitler.”

Vineri, 11 august 1944

[…] Maniu i-a spus lui Buzeşti că el consideră situaţia atât de gravă, dacă ruşii dezlănţuiesc ofensiva lor în Moldova, încât desprinderea de nemţi trebuie făcută „cu orice risc, care e mult mai mic decât să ne găsească ofensiva rusă cu armele în mână alături de nemţi”. El l-a rugat pe Buzeşti să facă imposibilul să vadă pe Rege şi să stăruiască pe lângă el a să-l demită pe Antonescu, dacă el nu acceptă să înceteze imediat războiul. Buzeşti i-a răspuns că Regele va fi foarte greu de convins atâta timp cât „aparenţele sunt favorabile lui Antonescu privitoare la intrarea Turciei în război”. Maniu a rămas cu impresia că şi Buzeşti e derutat şi ezitant în această privinţă. […]

La ora 5:30 m-am dus la locuinţa lui Lupu. După 20 de minute a sosit şi Borcea cu Sănătescu […] Antonescu (i-a relatat Regelui aspecte ale discuţiilor sale cu Hitler, cu reproşuri faţă de nerespectarea unor angajamente din ambele părţi, ce ţin de cooperarea militară, economică şi financiară – n.m.) (şi) i-a mărturisit Regelui că impresia cu care s-a întors el este că Germania nu mai poate câştiga războiul şi că Hitler, chiar dacă este de bună credinţă, este cu totul depăşit de evenimente. „O desprindere de ea, în împrejurările de azi, când ea dispune încă de atâtea trupe pe teritoriul nostru, în Balcani şi în Ungaria”, a continaut Antonescu, „e cu neputinţă, căci ne-ar face praf; singura posibilitate care o întrevăd este intrarea în război a turcilor şi o eventuală sosire de trupe aeropurtate anglo-americane pe teritoriul nostru, ceea ce eu personal nu cred cu putinţă.”

În concluzie, Antonescu l-a rugat pe Rege să fie prudent şi să se abţină de la orice contact cu oamenii politici, întrucât, după conversaţia cu Hitler, este exclus ca el să nu ia măsuri de supraveghere a României. „Sunt informat, de altfel, că în ultimile zile se observă o anumitămişcare în unităţile germane din Capitală şi împrejurimi, precum şi-n Bulgaria şi Ungaria, gata să ne atace la primul semnal al Berlinului. Niciodată situaţia noastră n-a fost mai gravă ca astăzi; eu nu m-aş mira dacă Germania nu ne-ar trimite în ţară pe Sima şi pe ceilalţi trădători pentru a-mi crea dificultăţi şi din partea legionarilor.”

Sănătescu nu ne ascunde că şi el vede în general situaţia ca şi Antonescu, cu deosebirea numai că acesta mai speră într-un front balcanic, în timp ce el în socoate imposibil. Sănătescu ne spune că Regele e şi el de aceeaşi părere. Ei recomandă, în concluzie, să mai aşteptăm câteva zile, în care timp se va lămuri şi Antonescu că degeaba mai contează pe frontul balcanic, şi vom vedea şi noi mai clar ce intenţii au nemţii!

În discuţia care a urmat, noi am căutat să-l convingem pe Sănătescu că politica de tergiversare e soluţia cea mai proastă. „Antonescu mai mare încă o scuză”, i-am spus eu, „aceea că el crede sincer în intrarea turcilor în război şi-n frontul balcanic, în timp ce d-stră şi Regele, din moment ce nu credeţi în acest lucru, pentru ce vreţi să amânaţi ieşirea noastră din război? Aşteptaţi să înceapă ruşii ofensiva pe frontul nostru şi să ajungă la Bucureşti? Credeţi că învingătorii vor mai sta atunci de vorbă cu noi şi nu ne vor cere să capitulăm fără condiţii?”. Maniu, Lecuţia şi Borcea au găsit „foarte bun argumentul meu”, tăbărând cu toţii asupra generalului pentru a-l convinge că „nu mai este un moment de pierdut”. Maniu a insistat în special asupra necesitţii de a face desprinderea de nemţi înainte de declanşarea ofensivei ruseşti în Moldova, pe care el o crede „iminentă”, şi pe care şi Sănătescu o socoteşte „apropiată”. […]

(Maniu): „Între Antonescu, un dictator şi un uzurpator, şi-ntre Suveran, un Rege constituţional, nu văd cum generalii la care s-ar face apel ar putea ezita de partea cui să treacă. Primul lucru este să-l convingeţi pe Rege să fie ferm şi să înţeleagă că a sosit momentul când el trebuie să salveze ţara, Coroana şi pe el însuşi; apoi, trebuie să luaţi contact cu militarii care comandă unităţi în Capitală şi împrejurimi şi să căutaţi să-i convingeţi că este cu totul inutilă continuarea războiului alături de nemţi; este nevoie apoi să vă informaţi cât mai exact posibil asupra forţelor de care dispun nemţii în Capitală şi împrejurimi, pe a căror rezistenţă trebuie să contăm; în privinţa unei eventuale mişcări legionare, acest lucru ne priveşte pe noi, partidele din Blocul Democratic […]”. Sănătescu a acceptat să lucreze în acest sens. […]

12 august 1944

[…] Convingerea lui Maniu privitoare la desprinderea sau demiterea lui Antonescu, în caz că el refuză, rămâne în mâna Regelui şi a lui Sănătescu, fiind o simplă chestiune militară. Noi le punem la dispoziţie acoperirea politică, garantând Regelui aprobarea unei imense majorităţi a ţării care stă în spatele Blocului nostru din 21 iunie; noi le mai putem pune la dispoziţie Comitetele noastre cetăţeneşti, care să poată ajuta armata şi eventual lupta pentru anihilarea mişcării legionare pentru cazul că ea ar avea loc. […]

Maniu a insistat îndeosebi asupra atitudinii pe care partiudul nostru trebuie s-o păstreze în viitor faţă de Rege şi de Sănătescu. „Oamenii lui Tătărescu şi alţi câţiva intriganţi, care foiesc în jurul Regelui şi al lui Sănătescu, caută să ni-i înduşmănească”, zice Maniu. „Toată lupta lor urmăreşte în special să mă prezinte pe mine drept un tiran, care vrea să-şi asigure tot meritul de a salva ţara, şi care înţelege să-i domine pe toti, folodindu-i drept instrumente de execuţie; aceşti intriganţi fac încercări disperate pentru a-l indispune pe Rege şi a-l monta în contra mea; […] de aceea, eu vă rog ca în discuţiile viitoare, fie cu Regele, fie cu Sănătescu, d-stră să fiţi foarte atenţi asupra acestui lucru; noi trebuie să le menajăm susceptibilitatea cât mai mult posibil şi să nu le facem niciodată impresia că nu le recunoaştem lor tot meritul; pe noi ne interesează un singur lucru, să salvăm ţara; Istoria nepărtinitoare va recunoaşte fiecăruia meritul său (s.m.).”

Miercuri, 16 august 1944

[…] Aflăm de la Borcea că Sănătescu s-a întors de la Sinaia în dimineaţa aceasta şi că atât el cât şi Regele sunt foarte impresionaţi de situaţia de pe fronturi şi-ndeosebi de noau debarcare aliată, din Sudul Franţei. […] (Sănătescu) nu se gândeşte deloc la eventualitatea unei arestări a Mareşalului în cazul că el ar refuza pe Rege să demisioneze. Borcea mă roagă să-l previn pe Maniu […] După impresia lui, Sănătescu în afară că (după Borcea) „e puţin fricos dar e şi naiv şi ca militar, nu-şi închipuie cum Antonescu ar putea refuza pe Rege, mai ales când vede că toată politica lui e falimentară. Sănătescu este ferm convins că se va supune liniştit voinţei Regelui, ori făcând el un guvern naţional care să proclame încetarea războiului, ori să demisioneze, lăsând loc Suveranului libertatea de a forma el un astfel de guvern.”

[…] „Când anglo-americanii vor vedea câte sacrificii trebuie să facă pentru a pătrunde în Germania, iar, pe de altă parte, perspectiva ca ea să se bolşevizeze în urma intrării ruşilor, atunci se vor trezi şi ei la cap şi vor întinde mâna lui Hitler, pentru salvarea Europei de bolşevism”, aşa crede Petrovici, care spune că la fel gândeşte şi Mareşalul, şi Mihai Antonescu.

[…] „Hitler este la pământ; armata germană e gata să se prăbuşească dintr-un moment în altul, iar calculele lui, în special acela referitor la o pace separată cu Anglia, sunt simple utopii de om nebun şi disperat”, a răspuns Maniu.

Duminică, 20 august 1944

[…] Dinu Brătianu roagă pe Maniu să-i atragă din nou Regelui atenţia de a fi foarte prudent cu oamenii care vor lua parte la complot. „Prea mult nu mă pot amesteca nici eu în această chestiune”, i-a răspuns Maniu, „căci Regele e foarte susceptibil şi ţine să i se lase toată libertatea de acţiune în organizarea operaţiei; el ţine neapărat să păstreze numai pentru el meritul înlăturării de la conducerea statului, din moment ce faţă de ţară el are acoperirea Blocului nostru.”

Marţi, 22 august 1944

[…] La ora 4 fără zece am intrat în Palat […] „ „Cum apreciază dl Maniu situaţia”, mă întreabă Regele, „căci dl Mareşal pretinde că ea nu este încă disperată şi că mai putem rezista?”. I-am explicat cum vedem noi situaţia […]

„Dl Maniu şi noi, tot Biroul partidului suntem de părere că nu mai este nici un ceas de pierdut pentru a împiedica intrarea trupelor ruseşti în Capitală şi, dacă Antonescu nu acceptă încetarea imediată a ostilităţilor, el trebuie înlăturat cu forţa, eventual, arestându-l; aici începe rolul Maiestăţii Voastre, în care noi nu ne putem amesteca, având toată încrederea în generalul Sănătescu şi ceilalţi militari din Casa Regală.”

„Dificultatea este”, răspunde Regele, „că şi Sănătescu îşi face încă scrupule în privinţa arestării Mareşalului, deşi i-am asigurat preşedenţia noului guvern, dar sper să-l conving până la urmă, când va vedea şi el că nu există altă soluţie.”

Am trecut apoi la chestiunea pentru care venisem la Palat, ca să-i explic încă odată Regelui pentru ce şefii partidelor politice nu trebuie să facă parte din noul guvern, el trebuind să fie constituit numai din militari, întrucât are o misiune limitată, aceea de a încheia armistiţiul. […]

„Când am armata germană în ţară şi eu nu pot conta decât pe armata română, cum îşi poate imagina dl Maniu că eu nu pot face un guvern fără el şi ceilalţi şefi de partide, de a căror prezenţă am absolută nevoie ca să pot ralia naţiunea şi mai ales armata, care are şi ea bisericuţele ei; spune-i d-lui Maniu să nu-mi facă dificultăţi, căci Basarabi şi Bucovina de nord, ori cu el ori fără el în guvern, tot pierdute sunt pentru un moment (s.m.).”

I-am răspuns că, după mine, ar exista totuşi o soluţie intermediară, […] ca şefii de partide să facă parte din guvern ca simpli miniştri de stat, fără portofolii, lucru care ar permite intrarea unui număr cât mai mare de generali, care să poată ralia întreaga armată în desprinderea de nemţi. „Iată o soluţie la care nu m-am gândit”, zice Regele, „şi care pare acceptabilă, sper s-o admită şi dl Maniu, pe care-l rog să mi-o confirme prin Niculescu Buzeşti, cel mai târziu mâine sau poimâine, întrucât sunt decis să termin toată povestea asta cel mai târziu sâmbăta viitoare (s.m., 26 august, sâmbătă – n.m.).”

Înainte de a pleca, Regele m-a rugat ca, în afară de noi şi de Dinu Brătianu, nici un membru din Bloc să nu fie pus în curent cu planul său. „Mă întreb chiar”, zice el, „dacă nu e imprudent să fie ţinut în curent şi Dinu Brătianu, nu că m-aş îndoi de el, dar de teamă să nu scape vreo vorbă faţă de Gh. Brătianu, prietenul Mareeşalului; cât despre socialişti şi, mai ales, comunişti, trebuie să ne ferim ca de foc.” „Aveţi perfectă dreptate, Maiestate”, i-am răspuns eu, „comuniştii, ca agenţi ai Moscovei, au acum tot interesul ca desprinderea de nemţi să nu se producă, pentru a permite trupelor sovietice să ocupe restul ţării prin arme şi să ne impună şi nouă, ca şi polonilor, un guvern prosovietic, gen Lublin”. „Îmi pare foarte bine că şi d-stră sunteţi de aceeaşi părere ca mine”, a spus Regele, strângându-mi mâna şi rugându-mă să transmit „sănătate şi toate urările de bine d-lui Maniu, omul de bază al politicei mele.”

Audienţa a durat exact o oră. […]

____________

1 Jurnal politic, 1 ianuarie – 23 august 1944, Ed.Roza Vânturilor, Bucureşti, 1997, studiu introductiv şi note de Acad. Dan Berindei, pp.165-517.

* La 13 august 1944, duminică, într-o şedinţă PNŢ, Mihalache a fost acuzat că „sabotează de ani de zile pe Maniu şi păstrează cele mai bune raporturi cu Antonescu, cu a cărui politică este mereu de acord.” Maniu, însă, le-a răspuns că „unele critici la adresa lui Mihalache sunt întemeiate”, dar „totuşi el are calităţi care cântăresc mai mult decât lipsurile.”

* La 10 august 1944, Maniu îi realizează următorul portret: „Eu l-am considerat totdeauna pe Antonescu un om dezaxat, un amestec de fanatism şi de dezechilibru mintal, inteligent, priceput în chestiuni militare, dar cu totul superficial în problemele politice, în deosebi, încăpăţânar ca un catâr, extrem de vanitos şi preţios, un tip de conducător de anvergură, cum Istoria lumii a cunoscut din nenorocire multe exemplare; el şi-a legat soarta de celălalt condotier, mai teribil decât el, Hitler, care joacă pe o singură carte, a dezechilibrului său mintal, soarta unui întreg popor; se încurajează unul pe altul, căci au soartă comună, şi puţin le pasă dacă naţiunilor lor se vor prăbuşi odată cu ei […]”.

* „Fiind numai noi doi, pe banza de la debarcader, eu l-am întrebat pe Maniu pe ce cale corespunde el cu Ştirbei. Drept răspuns, el mi-a spus că „în astfel de chestiuni e necesar să se păstreze maximum de discreţie, pentru ca, în caz că ar fi descoperite, nenorocirea să nu se extindă prea mult.” Am înţeles că e vorba de un post secret de radio şi n-a insistat. Ştiam, de altfel, încăde anul trecut, că nemţii descoperiseră unul din aceste posturi, conduse de Rică Georgescu, Radocea, Vişa şi alţii şi că Antonescu fusese silit să se mulţumească numai cu arestarea lor, fără să le facă proces.”

* „Maniu crede că acest ultim punct ar putea fi negociat cu Sovietele în sensul că dictatul de la Viena trebuie anulat complet şi Ardealul de nord restituit în întregime. După prostia pe care a făcut-o Antonescu de a merge în război alături de nemţi, scăpăm încă bine, mai ales dacă reuşim până la urmă să obţinem venirea în ţară a unro trupe anglo-americane, care să lupte alături de noi şi de ruşi, pentru cazul că nemţii ar mai opune rezistenţă. Azi apare şi mai evident marele merit al lui Maniu de a fi cerut lui Carol să respingădictatul de la Viena şi să reziste nemţilor. Care ar fi situaţia noastră astăzi, dacă victoria ruşilor ne-ar fi găsit sub ocupaţia nemţilor, aşa cum se va întâmpla curând cu Iugoslavia şi cu Grecia. Anglo-americanii ar fi acum în dreptul lor să-i oblige pe ruşi să renunţe la Basarabia şi Bucovina de nord (s.m.), pe care le ocupaseră în virtutea înţelegerii secrete dintre Stalin şi Hitler, în 23 august 1939.”

* În acest context a apărut faimoasa întrebare retorică a lui Stalin, „Câte divizii are Papa?”.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Universale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s