Protomonarhismul dacic. Tentativă de reinterpretare.

De ceva vreme, a devenit destul de populară o pasiune pentru originea dacică a românilor. Atingând uneori dimensiuni naţionalist-mistice, aceasta se îmbină cu o anumită viziune a istoriei, în care statalitatea românească a început cu statul lui Burebista (continuat ca „un fir roşu” de conducători la a căror capăt s-a aflat la un moment dat, după 2500 de ani, „Geniul Carpaţilor”). Unele interpretări trimit chiar spre o veche împărăţie pelasgică, eventual cu centrul în spaţiul sacrosanct al Munţilor Carpaţi.

Nu este imposibil ca latina să fi provenit din spaţiul tracic, ca pelasgii să fi fost prima civilizaţie europeană, iar un geto-dac să fii inventat roata. Nici latura mistică a chestiunii nu ar fi de lepădat, în secolul fizicii cuantice. Dar raportarea la daci înseamnă, totuşi, o raportare la antichitate. Recunoaşterea unor rădăcini adânci, prin istorie, este o acţiune legitimă. Dar, fără să fiu maliţios, nu pot să nu remarc ce fel de regimuri au realizat o reinterpretare drastică a istoriei, plasând centrul de interes spre vremuri prea îndepărtate… Nu se dorea Mussolini un nou împărat roman? Nu a căutat Himmler o bază pagano-germanică pentru nazism şi stimularea „sentimentului arian”? Şi, în fine, nu Ceauşescu avea o preferinţă pentru Burebista, în galeria predecesorilor săi „naţional” (sic!) – comunişti. Pahlavi, ultimul şah al Iranului, a avut extravaganţa de a aniversa 2500 de ani de monarhie de la fondarea imperiului persan sub Cirus cel Mare… monarhie care, în pofida impresionantei „longevităţi”, ştim cum s-a încheiat…

În fond, originile sunt, cum observa un istoric foarte detestat în acest domeniu (L.B.) – mai degrabă o construcţie socială, răspunsul la o necesitate psihosocială de legitimare a unei comunităţi (naţiuni). În opinia mea, originea etnică este uneori supraestimată, formaţia culturală fiind, de bună seamă, subapreciată. Dar, cum observa acelaşi L.B., „o naţiune nu este un organism biologic, ci un organism social, nu se prezintă ca o simplă sumă de indivizi (fiecare cu mulţimea-i de strămoşi), ci ca o sinteză culturală”. Nu numim noi un prusac drept „creatorul României moderne”? Şi nu dovedesc dinastiile de origine străină un patriotism mai puternic decât mulţi pământeni, fie ei declarându-se naţionalişti?

Ceea ce vreau să afirm este că origiunea unui popor reflectă, în fapt, o viziune despre trecutul ei, cu importante consecinţe pentru prezent. Latinismul şcolii ardelene a fost un puternic motor al sentimentelor româneşti, prefigurând unirea principatelor (1859). Mai onest, daco-romanismul, stabilind „originea tradiţională”, a menţinut aceste sentimente, ideea refacerii statului dac inspirând într-un fel actul Marii Unirii (1918). Iar dacă acum dacismul ar stimula o renaştere naţională, şi-ar atinge menirea. Însă, până acum, am impresia că mai degrabă a stimulat un naţionalism prost înţeles şi un izolaţionsim nesănătos – care au servit exacerbărilor naţionaliste şi ceauşiste, iar în prezent folosesc unui curent profetico-românocentrist nu tocmai pro-european. Pentru un popor care a aspirat atâtea secole să fie acceptat să se integreze în Europa – şi care are încă ce învăţa din Occident -, exclusivismul nu pare tocmai o condiţie care decurge firesc din istoria noastră….. nici măcar cea a celui de-al doilea război mondial!

Istoria antică şi medievală a unui popor este bine a fi cunsocută şi poate fi folosită ca referinţă. Dar relevanţa hotărâtoare pentru prezent o are istoria modernă. Or, România modernă a apărut când românii au cerut independenţa şi unirea ţărilor româneşti, pentru a intra în Europa, ieşind din Imperiul Otoman. Şi au înţeles, în final, să îndeplinească aceste deziderate prin chemarea unei dinastii străine, pregătite de A.I. Cuza într-un mandat de 7 ani (1859-1866).

Sub Carol I, s-a obţinut independenţa, sub Ferdinand I s-a obţinut unirea. Monarhia ereditară şi-a îndeplinit menirea cerută atunci, iar „mândria originii daco-romane” nu a fost mai presus de „mândria” de avea drept rege un străin patriot. Dacă acum am dori să ne mândrim de originea geto-dacă, nu văd de ce nu ne-am mândri că Regele nostru este un român patriot, originar din familii regale europene.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Universale

2 răspunsuri la „Protomonarhismul dacic. Tentativă de reinterpretare.

  1. Sorin N. Ștefan

    Un excelent articol, care atacă foarte curajos și cu multă maturitate o serie de probleme deosebit de delicate, identitare, și care din păcate sunt puse pe tapet de multe ori nu din interes național, ci personal, dintr-un delir de grandoare.
    Aș fi de acord să fie exploatată chiar mai mult chestiunea dacismului dacă s-ar întemeia pe dovezi concrete, însă ceea ce cunoaștem despre daci este relativ derizoriu. Nici măcar nu știm ce limbă vorbeau. Poate, una având ușoare similarități cu albaneza, dat fiind acel lexic comun.
    În rest, avem columna lui Traian, deși o mare înfrângere, soldată cu moartea atâtor oameni și cu jefuirea țării, nu este un reper istoric de care să fii neapărat mândru. În orice caz, nu de cucerirea, în sine. Sârbii continuă și ei să aibă drept ancoră identitară momentul, suprem pentru ei, al bătăliei de la Kosovo Polje, deși cred că persistența ei în etosul național le-a adus mult mai multe amaruri decât au avut atunci de pătimit, inclusiv în istoria recentă.
    Cred că unul din cele mai interesante exemple este Anglia, care a primit, pe trunchiul celt, altoiul ocupației romane – chiar dacă numai superficial, ca apoi să urmeze valurile de oameni ai mării, cucerirea saxonă, apoi cea definitorie, normandă, dacă tot îl aminteam mai deunăzi pe William Cuceritorul, fiul unei spălătorese… un normand devenit…foarte bun englez, tot așa cum Carol I și Mihai și-au dovedit, în momente decisive, marea calitate de buni români…
    Ce este națiunea engleză? Cred că nu greșesc prea mult dacă spun, rezultatul unui melting pot… și, deloc de neglijat, fără a pretinde că se mândresc cu ea, englezii privesc cu luciditate cucerirea romană, ale cărei urme, spre ciuda mea, le constați în destule locuri… în timp ce noi ne căznim de atâta timp să dăm de ele, fără prea mult succes…
    Moștenirea latină este tocmai ceea ce ne asigură o identitate aparte într-o mare de migratori. Și tocmai conștiința latinității avea să facă posibilă Școala Ardeleană și în general, renașterea nației întru modernitate.
    Ce facem noi ca să ne mândrim de originile noastre latine? Mai nimic. Filmele Dacii și Columna?
    Întâmplarea face că tocmai în perioada asta să revedem – a cincea sau a șasea oară – serialul de televiziune I Claudius, unul din cele mai remarcabile din câte am văzut vreodată, realizat la sfârșitul anilor 70, cu unul din monștrii sacri ai ecranului britanic, Derek Jacobi.
    Dragă Tudor, nu crezi că în loc a tot felul de dacofili de ocazie, ar fi în sfârșit momentul să avem și noi un Robert Graves?
    Am o mare satisfacție estetică urmărindu-l, și nu pierd nici un prilej să mă grozăvesc în fața soției și băiatului cu pronunția corectă a numelor.
    Îl revăd cu o plăcere nebună, deși faptul că trebuie să văd actori englezi interpretând figuri romane, pe care le consider, posesiv, ale nației mele, îmi lasă în același timp un gust amar, de invidie, neîmplinire, chiar stranietate, și regret o dată în plus că nu știm să fim așa cum trebuie mândri de marea glorie care a fost Roma.
    Poate, cine știe, vom fi în stare să ne adunăm și să realizăm propriul nostru Gladiator. Și pentru asta nu trebuie să așteptăm neapărat să-și facă apariția un nou Marcus Aurelius. Mai ales că avem deja prea mulți Commodus…

  2. Da, Sorin, cred că ar fi bine să ne reafirmăm originea latină. Cum cânta Furdui Iancu, „Noi suntem români / Noi suntem romani, / Noi suntem urmaşii lui Traian”. Sau cum o zicea Eminescu: „Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire / Noi nu vrem a le cunoaşte, căci străina-ne gândire / A rupt al vieţii vechi, uriaş, puternic lanţ. / Secoli în care-am rămas văduvi de al Romei spirit mare l-au creat. În noi el este, noi îl stingem. / Dacă moare, noi murim. / Ramul cel din urmă din tulpina de giganţi.” (am transcris-o din memorie, poate am citat greşit pe undeva; e din „Memento mori”).
    Un gladiator, zici 🙂 Eu aş prefera un împărat înţelept…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s