30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

„Noi nu ne aparţinem, noi aparţinem ţării. Este singurul lucru care trebuie să ne conducă în viaţă. Eu însumi m-am identificat cu România şi cu poporul meu. Noi am suferit împreună. Aş vrea ca românii să înţeleagă, vorbesc de cei care încă se mai îndoiesc, că noi am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru binele şi mărirea ţării, în condiţii adeseori imposibile.”

– Majestatea Sa Regele Mihai I al României

în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin), p.212

___

La 4 octombrie 2014, „Republica Română” (30 decembrie 1947 – 4 octombrie 2014) împlineşte 66 ani, 9 luni, 4 zile.

La 30 decembrie 1947, Regatul României” (26 martie 1881 S.N. – 30 decembrie  947) împlinise 66 ani, 9 luni, 4 zile[1].

De mâine, 5 octombrie 2014, „Republica Română” devine mai «bătrână» decât Regatul.

E adevărat că monarhia ereditară a fost instituită în România la 10 mai 1866, în – pe atunci – Principatul României. E la fel de adevărat şi că forma monarhică de guvernământ are, în ţările româneşti, o vechime de aproape 700 de ani. „Un principe – Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul tot monarhi sunt, dar de rang inferior” (Dan Ciachir). Astfel, faptul că, pe pământul românesc, monarhia este cu mai bine de 7 secole (jumătate de mileniu!) mai veche decât republica – este un fapt destul de evident.

Acest fapt nu-mi alungă, însă, o oarecare întristare…

„Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască şi în altceva, mai înalt decât ei. […] Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia suveranul […] este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947. […] trăim într-o poveste urâtă în care vraja blestemului nu s-a destrămat încă.” – Gabriel Liiceanu, De ce regi? („22”, 8-14 mai 1992)

Prilejul zilei de astăzi poate fi folosit pentru compararea a două perioade de timp egale:

ce a realizat Regatul în 66 ani, 9 luni, 4 zile?

ce a realizat republica în 66 ani, 9 luni, 4 zile? 

Nu mă voi avânta aici într-o incursiune istorică, lăsându-i pe cei care citesc aceste rânduri să-şi găsească singuri răspunsul la întrebare.

Îmi permit, însă, o observaţie: toate statele din Europa indică, în denumirea lor oficială, şi forma de guvernământ. De ce însă, când scriu Republica Română, îmi vine s-o pun între ghilimele? Nu sunt eu primul care a observat cât de urât sună (Petre Roman a sesizat-o cel dintâi)…

“Ca Şef al Statului, Regele Mihai I ar fi fost pentru noi un suveran al continuităţii şi al atenţiei! Ne amintim că actele pe care i le reproşează azi […] sunt, pertinent, consecinţele acestei vocaţii pentru continuitate. […] Soarta a vrut ca acest rege menit să ne salveze prin continuitate să întrupeze o tragedie a rupturii şi a loviturii de forţă.” – Horia-Roman Patapievici („22”, 27 noiembrie-3 decembrie 1996).

Dincolo de varii cerinţe fonetice, fapt este că, în România, republica a fost instaurată cu încălcarea evidentă a prevederilor constituţionale în vigoare, fără încercarea de a sugera o legalitate aparentă, ca în alte ţări est-europene: prin şantaj (abdicarea impusă), într-o şedinţă parlamentară fără cvorum (falsificată printr-un proces verbal mincinos!), cu nesocotirea chiar a unui decret regal contrasemnat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (nr.2218/13 iulie 1946), care prevedea că revizuirea constituţiei – incluzând schimbarea formei de guvernământ – putea fi făcută doar de către o adunare constituantă, ci nu de una ordinară[2]. Astfel, Legea nr. 365 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română nu are nicio valoare constituţională. Nu o afirm eu, ci un jurist briliant, Eleodor Focşăneanu, într-o carte publicată în 1992, „Istoria constituţională a României (1859-1991)”[3].

Republica continutată în 1989 nu a fost mai legală decât cea din 1947: referendumul din 8 decembrie 1991, organizat în vederea votării constituţiei, nu a avut cvorum de participare; există suspiciunea fraudării votului (până la înserare era anunţată o prezenţă slabă, pentru ca, după înserare şi înteţirea gerului, „participarea” să „devină” masivă); constituţia nu a fost promulgată de Preşedintele României (ci proclamată ca fiind „aprobată” doar de… Biroul Electoral Central!, în şedinţa comună din 13 decembrie 1991 a Adunării Deputaţilor şi a Senatului) şi – poate cel mai grav – comisia constituţională a plecat de la o concepţie falsă, considerând în vigoare Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 (deşi aceasta fusese desfiinţată prin insurecţia din 16-22 decembrie 1989), până la data aprobării constituţiei din 1991 (!).

În acest fel, „Republica Română” post-1989 a creat legitimitate pentru Republica Socialistă România (1965), indicând o „continuitate constituţională”. Or, întrucât republica este ilegitimă din 30 decembrie 1947, continuatoarea unei republici ilegitime nu poate fi decât ilegitimă. Astfel, “vechea Constituţie românească (1923) nu a putut fi suprimată, ci numai împiedicată în fapt, prin forţa care a substituit dreptul, aplicarea ei” (Eleodor Focşăneanu).

“Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea, în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. […] nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile: ele simbolizau durerea tururor românilor care mă vedeau plecând în exil. […] în acea privire încărcată de suferinţă, în clipa când domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un scop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernităţii şi de a da da românilor un strop din cea fericire al cărei gust l-au pierdut după mai mult de 40 de ani de dictatură comunistă. Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele. După 45 de ani, aş vrea să îi spun şi lui, ca şi tuturor românilor, că voi fi curând printre ei. Domnia mea nu va rămâne neîmplinită.”

– M.S. Regele Mihai I al României în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin), pp.211-212.

Îmi trece prin minte un gând: alungarea Regelui şi proclamarea republicii a fost o ruptură sau o (între)rupere?

Dacă a fost o ruptură, înseamnă că legătura poporului cu regalitatea s-a pierdut aproape în totalitate. Într-o asemenea situaţie, un nou sistem de guvernământ, altul decât cel monarhic, poate fi clădit cu aceaşi justeţe.

Dar legătura noastră cu regalitatea nu s-a pierdut. La 25 de ani de la prăbuşirea sângeroasă a regimului totalitar „care i-a smuls tronul”, Majestatea Sa Regele încă se află în viaţă, printre noi. În 1996, de la Versoix, el reprezenta „ceea ce România ar fi putut să fie” (H-R. Patapievici, loc.cit.).

Astăzi, 4 octombrie 2014, aflându-se la Săvârşin, Majestatea Sa Regele reprezintă ceva mai mult: „ceea ce România va fi”. Pentru că El este un suveran al continuităţii, iar regalitatea este, prin excelenţă, o formă care durează.

În 1959, la 100 de ani de la unirea Principatelor Dunărene (1859), Majestatea Sa făcea următoarea precizere:

„Neamurile subjugate vor putea, în curând, să trăiască în libertate, după mintea, sufletul şi hărnicia lor. Iar neamul românesc, care nu uită niciodată, dar iartă totdeauna!, îşi va înnoda, de unde s-a rupt, firul istoriei sale (s.m.), şi-şi va continua viaţa cu sporită omenie şi cu smerită recunoştinţă către Dumnezeu.”[4]

Nihil Sine Deo! Dă, Doamne!

________________

[1] Pentru verificarea exactităţii calculului:

14 martie (SV) / 26 martie (SN) = declararea Regatului României

26 martie 1881 – 26 martie (III) 1947 = 66 de ani

26 martie 1881 – 26 decembrie (XII) 1947 = 66 ani, 9 luni

26 martie 1881 – 30 decembrie (XII) 1947 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

30 decembrie 1947 = abdicarea silită a Regelui Mihai 

30 decembrie 1947 – 30 decembrie (XII) 2013 = 66 ani

30 decembrie 1947 – 30 septembrie (IX) 2014 = 66 ani, 9 luni

30 decembrie 1947 – 4 octombrie (X) 2014 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

[2] Decretul regal nr.2218/13 iulie 1946, art. 17. “Adunarea Deputaţilor nu va putea proceda, nici în total, nici în parte, la revizuirea Constituţiei”, ci “numai de o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop”.

[3] Informaţional, volumul din 1992 este completat de un altul, Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947), apărut în 2014 în ediţie revizuită (a III-a), la Curtea Veche.

[4] Apud Doina Uricariu, Scara Leilor, Ed.Polirom, 2011, vol.II, pp.325-327.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Monarhia salveaza Romania

4 răspunsuri la „30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

  1. stoicarodica2010

    MS Regele Mihai a Romaniei trebuie sa-si continue Domnia.Continuarea Domniei Regelui Mihai ar proba un act de sfiala fata de Dumnezeu din partea poporului roman si al oamenilor politici!

  2. „Pentru cei care nu au avut timp /curioziotatea sa citească lucrarea “Două săptămâni dramatice din istoria României” (Elodor Focşăneanu), autorul a facut un rezumat la pag. 122-126 :
    “Actul de la 30 decembrie 1947, sărbătorit timp de 42 de ani ca sărbătoare naţională şi considerată încă legitim de puterea post-revoluţionară, a reprezentat un act de trădare naţională, organizat de agenţii sovietici în ţara noastră – la acea dată, trei miniştri din guvern, AnaPauker, Vasile Luca şi Emil Bodnăraş, erau cetăţeni sovietici, iar autorii săi principali, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej erau şi sperjuri, încălcâdu-şi juramântul de credinţă faţă de Rege şi ţară, pe care îl depuseseră de două ori, prima oară la 6 martie1945, la instalarea guvernului Petru Groza , a doua oară la 1 decembrie 1946, după alegeri. Pentru a săvârşi crima de înaltă trădare, infracţiune- scop, cât şi pentru a ascunde fapta lor infamantă, completiştii au mai comis o sumedenie de infracţiuni- mijloc.
    Începutul l-a făcut chiar prim-ministrul Petru Groza, care a plăsmuit un decret regal fals pentru a-l înlocui pe ministrul Apărării Naţionale în funcţie, generalul de armată Mihail Lascăr, cu un cetăţean sovietic şi agent N.K.V.D., Emil Bodnăraş, fost ofiţer român, condamnat pentru dezertare.
    Un dezertor în fruntea Armatei !
    Următorul infractor a fost îsuşi proaspăt numitul ministru al Apărării Naţionale, Emil Bodnăraş. Acesta şi-a început cariera ministerială plăsmuind trei decrete regale prin care a scos nouă generali din conducerea Armatei şi i-a înlocuit cu generali recent avansaţi în grad , aserviţi regimului, îndeosebi din Divizia „Tudor Vladimirescu” ; şi cu un civil, Dumitru Coliu, dar membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi, ca şi el , cetăţean sovietic.
    Aceste infracţiuni- mijloc, uluitoare mai ales pentru că erau săvârşite de miniştri, aveau să atingă o amploare de neînchipuit chiar în ziua fatală de 30 decembrie 1947, când miniştrii infractori nu au mai fost reţinuţi de nici un scrupul, trecând la comiterea unui număr enorm de falsuri şi escrocherii :
    -prezentarea în mod fraudulos a unei adunări de activişti de partid, un bâlci zgomotos în deplinul înţeles al cuvântului, drept o şedinţă solemnă a Adunării Deputaţilor, despre care se pretinde că ar fi discutat şi adoptat legi constituţionale de o gravitate excepţională; în această mascaradă, actorii principali au fost omniprezentul Pteru Groza şi scriitorul Mihail Sadoveanu;
    -plăsmuirea unui proces-verbal al acestei pretinse şedinţe din 30 decembrie 1947 a Adunării Deputaţilor şi publicarea lui cu caracter de autenticitate în Monitorul Oficial, Pasrtea III-a, nr.33 de marţi, 20 ianuarie 1948, proces-verbal în care se relatează o şedinţă şi nişte lucrări parlamentare care nu au avut loc; autorul nu poate stabili cine l-a redactat, dar răspunderea penală o purtau preşedintele Adunării Deputaţilor, Mihail Sadoveanu , şi secretarul acesteia, Stelian Moraru, care au atestat, prin semnătura lor, efectuarea acestor lucrări;
    -plăsmuirea a două texte cu caracter juridic şi publicarea lor în organul oficial al Statului, fiind prezentate în mod mincinos ca legi adoptate de Adunarea Deputaţilor, în unanimitate de 295 de bile albe, Adunare care la acea dată era în vacanţă; este vorba de Legea nr. 363/1947 pentru Constituirea Statului Român în Republica Populară Română şi de legea nr. 364/1947 pentru Numirea Membrilor Prezidiului Republicii Populare Române;
    -publicarea în Monitorul Oficial, nr.300 bis din 30 decembrie 1947, a două decrete false de promulgare, privind cele două legi menţionate mai sus, nr.363/1947 şi nr. 364/1947, decrete semnate în mod abuziv de prim-ministrul Petru Groza, prin uzurparea prerogativelor regale, şi în care se atestă în mod mincinos că ar fi fost contrasemnate de Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei care în acea zi era absent din Bucureşti şi avea să declare că aflase de proclamarea republicii de la radio, ca orice alt cetăţean român;
    – plăsmuirea a 19 decrete regale de promulgare a unor legi adoptate de Adunarea Deputaţilor, în care se atestă în mod mincinos că au fost semnate de Regele Mihai I , şi contrasemnate de Lucreţiu Pîtrăşcanu, ministrul Justiţiei, deşi nu există niciuna din aceste semnături;
    -plăsmuirea a 60 de decrete regale, în care se atestă în mod mincinos că au fost semnate de Regele Mihai I, iar în unele dintre ele se atestă contrasemnăturile inexistente ale ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, şi ale fostului ministru al Apărării Naţionale, generalul de armată Mihail Lascăr (unele decrete regale nu poartă nicio semnătură reală, dacă apar semnate numai de Rege şi de unul dintre aceştia doi);
    -antedatarea Monitorului Oficial , nr.299 bis din 29 decembrie 1947, care a apărut în realitate după abdicarea Regelui, fiind publicat chiar după 1 ianuarie 1948, şi în care sunt publicate toate cele 79 de decrete false menţionate în cele două alineate precedente, împreună cu cele două decrete regale corecte, dar cărora antedatarea Monitorului Oficial în care sunt publicate le răpeşte caracterul oficial.

    Toate falsurile, fraudele şi escrocheriile enumerate mai sus au fost săvârşite în mod deliberat şi organizat de către o parte a membrilor guvernului Petru Groza, fiind în mod categoric participanţi, cel puţin complici sau favorizatori, toţi cei care au fost prezenţi la şedinţa din 30 decembrie 1947 a Consiliului de Miniştri, în complicitate cu toţi parlamentarii, în frunte cu Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, care au semnat fie procesul-verbal al şedinţei fictive, fie pretinsele proiecte de lege.
    În ceea ce priveşte natura falsurilor comise, autorul nu are elemente necesare pentru a afirma dacă ele au fost comise numai prin atestarea în mod mincinos a unor semnături inexistente, fals intelectual, sau au fost chiar contrafăcute semnăturile Suveranului şi ale celor doi miniştri care nu au participat la complot, Lucreţiu Pătrăşcanu şi generalul de armată Mihail Lascăr, fals material. Este posibil să se fi uzat de un procedeu, când de celălalt, în funcţie de împrejurări.
    Mai este necesar să remarcăm un lucru. Această imensă escrocherie a fost un secret numai pentru cei care, asemenea autorului, nu au avut timp de 42 de ani acces nici la Arhivele Statului, nici, cel puţin, la fondul special al bibliotecilor publice. Ceea ce se dezvăluie în această lucrare era cunoscut de mult de unii foşti conducători comunişti, unii dintre ei încă în viaţă la data publicării primei ediţii a acestei lucrări, şi de unii foşti şi actuali politologi şi istorici. Pentru ei, în cercul lor restrâns de iniţiaţi, aceste lucruri au fost secretul lui Polichinelle. Dar ei au tăcut şi tac încă .
    Prin urmare, revenind la Mesajul de Anul Nou 1948 a lui Petru Groza, rostit cu o solimnitate şi o satisfacţie care contrastau violent cu consternarea milioanelor de ascultători, îngrijoraţi de viitorul ţării, putem afirma după parcurgerea acestei relatări că ceea ce prim-ministrul numea „legea istoric, actul de naştere al Republicii Populare Române”, nu este altceva decât un fals istoric ordinar. Prin urmare, republica nu are act de naştere ! .
    Oricât de incredibil şi de nevorisimil ni s-ar părea că soarta poporului român într-un moment crucial al istoriei sale a fost hotărâtă de infracţiunule ale propriilor conducători, care s-au comportat în acele împrejurări dramatice ca nişte adevăraţi borfaşi, suntem nevoiţi totuşi să recunoaştem :
    ALTFEL NU S-AR FI PUTUT !”

  3. Pingback: Istoria unui crez. Cum am devenit monarhist | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s