Ilegalitatea republicii (1) Abdicarea impusă din 30 decembrie 1947 şi neconstituţionalitatea declarării Republicii Populare Române

Motto:  ”Nu numai că am fost forţat de comunişti prin şantaj să semnez actul de abdicare, dar, mai mult, când ei au proclamat republica, Parlamentul era în vacanţa de Crăciun. Comuniştii au strâns la nimereală un număr insuficient de membri, în speranţa de a da uzurpării puterii de către ei o aparenţă de recunoaştere legală. Un studiu a fost făcut de un avocat din Bucureşti, cu numeroase referinţe precise. El ajunge la aceleaşi concluzii ca şi mine: din punct de vedere legal, România continuă să fie o monarhie, iar eu continui să fiu şeful Statului.“ – Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în dialog cu Philippe Viguié Desplaces

În „Istoria constituţională a României (1859-1991)”, juristul Eleodor Focşăneanu demonstrează că:

ABDICAREA IMPUSĂ DIN 30 DECEMBRIE 1947 ESTE ILEGALĂ

argumente internaţionale: republicile comuniste din Europa de est au fost proclamate de adunări constituante, pentru a da o (falsă) aparenţă de legalitate acestui proces – Iugoslavia (29 noiembrie 1945), Albania (11 ianuarie 1946), Ungaria (1 februarie 1946), Bulgaria (12 septembrie 1946 – în urma referendumului trucat din 8 septembrie) [1] (op.cit, pp.98-99). „Mai mult sau mai puţin sub presiune comunistă, în celelalte ţări foste monarhii care intraseră în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice pe o cale cel puţin formal constituţională (pentru a nu intra în problema corectitudinii lor în fond), de către Adunări Constituante, care aveau deci competenţa să se pronunţe asupra formei de guvernământ şi să elaboreze o cinstituţie nouă. În România, întrucât republica nu a fost proclamată de o Adunare Constituantă, se pun două probleme: prima, a legitimităţii actului de abdicare a Regelui Mihai, a doua, a legitimităţii proclamării republicii.” (op.cit, pp.103-104). 

„Un act luat sub presiune este nul şi neavenit.” (MS Regele Mihai)

– textul abdicării nu aparţine Regelui: „în toate textele anterioare semnate de Rege, pronumele şi persoana I sunt totdeauna scrise cu majuscule, pe când în actul de abdicare pronumele personale mi şi mine şi adjectivul posesiv mei sunt scrise cu litere mici.” (p.104).

– „actul de abdicare prin el însuşi nu reprezenta abolirea monarhiei, ci deschiderea succesiunii Tronului. Mai abdicaseră înainte şi Alexandru Ioan I la 11 februarie 1866 şi Carol al II-lea la 6 septembrie 1940 şi nu s-a instaurat republica, statul a rămas tot monarhic. Includerea inabilă în actul de abdicare a expresiei pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei, nu are nici o valoare juridică şi nici constituţională. În dreptul privat nimeni nu poate renunţa pentru altul, iar în dreptul public succesiunea la Tron nu este lăsată la libera voinţă a deţinătorului, ci este reglementată prin norme constituţionale.” (p.105).

* procesul verbal (Monitorul oficial, P.III, Dezbateri parlamentare, nr. 33 din 20 ianuarie 1948) consemnează că: Petru Groza a citit actul de abdicare a Regelui şi proclamaţia guvernului către ţară, un deputat ar fi propus legea constituirii Republicii Populare Române, apoi s-ar fi votat cu bile, iar un alt deputat a propus o altă lege pentru numirea membrilor Prezidiului R.P.R., iar s-ar fi votat cu bile, iar la sfârşit 4/5 membri ai Prezidiului ar fi depus jurământul – toate acestea, în 45 de minute!

– „Chiar din relatarea procesului-verbal rezultă o nesocotire totală a Regulamentului interior al Adunării Deputaţilor (Monitorul oficial, nr. 50 din 1 martie 1947) […]: nu s-a făcut încrederea în apelul nominal al deputaţilor (art. 35), nu s-a comunicat numărul deputaţilor prezenţi (art. 34), au fost votate două proiecte de lege care nu figurau pe ordinea de zi, care de altfel nici nu exista (art. 35), proiectele nu au avut expuneri pe motive şi n-au trecut prin comisii (art. 71), nu a fost consultat Consiliul Legislativ (art. 74). De asemenea, au fost nesocotite dispoziţiile art. din Decretul regal nr. 2218 din 13 iulie 1946, care reproducea întocmai art. 49 alin. II din Constituţia din 29 martie 1923: „Un proiect de lege nu poate fi adoptat decât după ce s-a votat articol cu articol”.”

Un deputat care a luat întâmplător parte la şedinţă, avocatul Ioan Timofte, declară că au fost prezenţi numai 30-40 de deputaţi (cu minişti, 60 de persoane). Petru Groza a citit actul de abdicare şi proclamaţia guvernului, iar un deputat a propus prezidiul care a fost «aprobat» prin ridicare de mâini. „A fost o adunătură, un miting politic” (cf. „O senzaţională mărturie: de drept, România este monarhie constituţională”, România liberă, nr. 515 din 25 octombrie 1991).

nu se cunoaşte cvorumul sesiunii extraordinare din Parlament: „Adunarea Deputaţilor luase vacanţă la 20 decembrie 1947, iar viitoare şedinţă era fixată la 20 ianuarie 1948 (cf. Monitorul oficial, P.III, Dezbateri parlamentare, nr. 32 din 30 dec. 1947). Nu există nici un act de convocare în sesiune extraordinară a Adunării Deputaţilor şi deci aceasta nu se putea întruni la 30 decembrie 1947. Era de altfel o imposibilitate materială ca deputaţii din toate colţurile ţării să fie convocaţi şi să vină la Bucureşti în mai puţin de şapte ore, între cândva pe la amiază, când avusese loc abdicarea, şi ora 19:10, când se pretinde că a început şedinţa, chiar dacă n-ar fi fost timp de iarnă, iar mijloacele de transport n-ar fi fost precare” (p.107). Dar era iarnă, iar mijloacele de transport erau precare! „Întrucât numărul deputaţilor adunaţi în pripă era insignifiant, preşedintele Adunării nu precizează câţi sunt prezenţi, limitându-se să anunţe: Adunarea fiind în număr declar şedinţa deschisă. Este prima dată în toată istoria acelei legislaturi (1 decembrie 1946-24 februarie 1948) când preşedintele nu anunţă numărul deputaţilor prezenţi, iar cei absenţi nu sunt consemnaţi nominal în procesul-verbal, deşi ar fi trebuit să fie cea mai importantă şedinţă a legislaturii”. (pp.108-109).

– desfăşurarea sesiunii din 30 decembrie 1947, conform procesului verbal, este o imposibilitate fizică: din procesul verbal rezultă că nici un deputat nu a luat cuvântul la dezbateri, deşi se discutau probleme dintre cele mai grave! Se consemnează că „s-a ovaţionat de 19 ori, îndelung, în picioare, cu strigăte de ura şi bravo„. 

Un calcul simplu:

1. plecând de la premisa că fiecare ovaţionare ar fi durat un minut («făcând abstracţie de relatările din ziarul „Scânteia” că unele manifestări ale entuziasmului ar fi durat „timp de câteva minute”»), rezultă aproape 20 de minute de întreruperi.

2. s-a votat de două ori, cu 295 de bile albe – deci, în total cu 590. Dacă s-ar socoti numai 3 secunde pentru fiecare votant, ar rezulta 1770 de secunde (în total), deci 29,5 minute. Asta, fără să includem numărătoarea.

„Deci […] cu aprecieri ale duratei ridicol de mici, numai aplauzele şi votările ar fi durat mai mutl decât se pretinde că ar fi durat întreaga şedinţă – 50 de minute.”

CONCLUZIE: „procesul-verbal al pretinsei şedinţe din 30 decembrie 1947 este un fals.”

***

– Întrucât Adunarea Deputaţilor era o adunare legiuitoare ordinară, iar nu constituantă, nu se putea pronunţa asupra problemelor constituţionale şi a schimbării formei de guvernământ, conform chiar Decretului regal nr. 2218 din 13 iulie 1946 contrasemnat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (art. 17. „Adunarea Deputaţilor nu va putea proceda, nici în total, nici în parte, la revizuirea Constituţiei”, ci „numai de o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop”). Astfel, Legea nr. 365 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română nu are nicio valoare constituţională (pp.106-107).

************

CONCLUZII

Dată fiind ilegalitatea proclamării republicii (instaurată prin escrocherie şi fals), „vechea Constituţie românească nu a putut fi suprimată, ci numai împiedicată în fapt, prin forţa care a substituit dreptul, aplicarea ei.”

Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej săvârşiseră un act abuziv, putând chiar căpăta calificarea de înaltă trădare (juraseră credinţă Regelui la numirea lor în funcţie). Atunci, au căutat „să acopere abuzul printr-un act care să aibă aparenţă constituţională”. În pofida acestui fapt, au săvârşit o violare a Constituţiei şi a legii pe care ei înşişi o contrasemnară, ba chiar au săvârşit un fapt mult mai grav, de natură penală: falsificarea unei şedinţe extraordinare a Parlamentului. (p.106, p.107).

_____________

Notă: [1] Lichidarea monarhiei din România s-a decis la Internaţionala a IV-a / Cominform din septembrie 1947, la care a participat şi…. Italia.

Anunțuri

15 comentarii

Din categoria Universale

15 răspunsuri la „Ilegalitatea republicii (1) Abdicarea impusă din 30 decembrie 1947 şi neconstituţionalitatea declarării Republicii Populare Române

  1. Pingback: Ilegalitatea republicii (2) Constituţia şi referendumul din 8 decembrie 1991 nu validează schimbarea formei de guvernământ | tudorvisanmiu

  2. Pingback: 30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură? | tudorvisanmiu

  3. Pingback: Succesiunea în Dinastia Română. Încercare de răspuns la provocarea lui Bogdan Duca. | tudorvisanmiu

  4. Pingback: 30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură? | Familia Regală a României / Royal Family of Romania

  5. Adrian

    Dar Regalitatea cum a ajuns la putere? Nu prin abdicarea impusa a lui Al. I Cuza? Ca sa vezi, roata se intoarce.

  6. Adunările ad-hoc au cerut, în 1857, domn străin. Cuza a fost o variantă de compromis: el însuşi dorea aducerea unui domn străin. Ar fi abdicat el însuşi, într-un final, dacă „monstruoasa coaliţie” nu l-ar fi grăbit. Nu se compară o situaţie cu alta.

  7. Pingback: O lecţie despre monarhie pentru dl. Ion Ţiriac | tudorvisanmiu

  8. george

    Care adunari au vrut domn strain? Detronarea lui Cuza a nelinistit puterile garante, puse iarasi, în fata unui fapt împlinit; vehement pronuntându-se Austria, Rusia si Turcia; ultima cerea desfacerea Unirii Principatelor, cerinta urmata si de celelalte doua Puteri.
    Pentru rezolvarea acestei probleme a Principatelor a fost deschisa Conferinta de la Paris, la 10 martie 1866, a celor sapte puteri europene – conferinta care a durat o lunã de zile. Desi au existat pozitii divergente, în cele din urmã, cu sprijinul diplomatiei secrete a lui Napoleon al III-lea, alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern – Sigmaringen.

  9. george

    Inca un amanunt interesant, valabil pentru cei ce vor binele acestei natiuni si nu pentru cei ce vor un os de ros .
    Daca acceptam ca un individ devine constient de procesele politico-sociale din jurul sau în preajma vîrstei de 14 ani, vom constata ca martorii democratiei române functionale trebuie sa aiba astazi cam 85 de ani. Ce chip al democratiei au vazut ei între 1916 si 1930, de la nasterea si pînâ la urcarea lui Carol II pe Tron? Razboi, greve, regim pseudo-militar, Lege Martiala, partide care apar, cîstiga alegerile si dispar, campanii electorale sîngeroase, antisemitism, demonstratii de strada, sterilitate si bascalie parlamentarista, coruptie la cel mai înalt nivel politic, doua partide majore în lupta, folosind toate mijloacele denigrarii. Ce democratie au vazut ei sau cei nascuti dupa 1930? Un rege corupt si o camarila care manevra partide figurante, un Parlament si un guvern fara nici o autoritate. Sa facem apel la marturia unui contemporan, Nicolae Carandino, director al ziarului Dreptatea si atent observator al lumii românesti: „Cînd ma uit înapoi, îmi vad copilaria sfîsiatâ de primul razboi mondial, de ocupatia germana, tineretea traind repercusiunile economice ale crizei din Wall Street si maturitatea suportînd succesiv ecourile fascismului, ale hitlerismului. Dar, prin 1930, eram departe de a banui toate loviturile pe care mi le rezerva destinul. Sensibilitatea noastra juvenila era grav jignita de manifestarile exterioare ale burgheziei posedante. Toate usile se închideau în fata solicitarilor tinere. Noi trebuia sa suportam, direct si indirect, consecintele crizei mondiale. Pentru cei bogati se deschidea perspectiva dezagreabila a micsorarii dividentelor, a renuntarii eventuale la o calatorie în strainatate sau la un Lincoln; pentru noi se punea însa, zilnic, problema casei, a pîinii, a familiei întemeiate sub amenintarea lipsei si a mizeriei”. Nichifor Crainic spunea: „Democratia consumatoare a bunurilor publice si incapabila sa creeze, socialismul parazitar, comunismul amenintator, iudaismul exploatator, francmasoneria cu banditismul ei ocult si tradator de neam, abuzul de autoritate si mezalianta de pe Tronul tarii – toate au aparut cu masca sfîsiata de viguroasele condeie ale redactiei mele”. Aceasta optiune radicala avea sa domine cel de-al doilea deceniu al perioadei interbelice, deceniul de criza structurala profunda, deceniul prabusirii politice, economice si teritoriale.

    Din întreaga populatie matura a României de astazi, tofi cetatenii care sunt mai tineri de 63 de ani s-au nascut sub regim dictatorial. Altfel spus, imaginea autentica asupra sistemului democratic în România nu este detinuta decît de un numar extrem de restrîns de pensionari. Lipsiti de model autohton si de o traditie institutionala vie, cu cine si cu ce sa reconstruiesti sistemul democratic în România? Acesta este si principalul motiv pentru care imaginea despre democratia românesca este astazi aproape exclusiv fictionara, continuînd sa slujeasca propagandistic cauze politice curente. Totodata, în lipsa unei traditii democratice autohtone, actualele generatii politice cauta din nou un model strain.

    Este bine sa stim unde am gresit. Iluzionîndu-ne în continuare cu legende, nu vom reusi sa schimbam acest curs nefericit al istoriei. Faptul ca sistemul democratic nu a ajuns niciodata la maturitate în România a permis interpretarea libertatilor sistemului drept o cale spre abuz, sistemul fiind mereu invocat drept model, iar defectiunile sale mereu folosite pentru „amendamentele” la uz.

  10. Pingback: „30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?” (4 octombrie 2014) | Organizaţia de tineret a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei

  11. Pingback: Revista Luceafărul » 30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

  12. Trepăduș Gheorghe

    Îndiferent de modul juridic în care sa făcut renunțarea la tron REGELE Renunțător juridic EU consider că nu se mai poate numi MONARHUL acelei ȚĂRI. Întradevăr denumirea de PARTID COMUTIST este o aberație .După părerea mea un partid politic nu poate purta denumirea unei ere sociale.Societatea omenească a fosat îmopărțită în ere, EPOCI.EPOCA de PIATRĂ .COMUNA PRIMITVĂ . Urmează SCLAVAGISMUL, CAPITALISMUL COMUNISMUL cu prima treaptă SOCIALISMUL considerat de filozofii mult înaintași ca cea mai înaltă treaptă de DEZVOLTARE SOCIALĂ.Nici Lenin nici Stalin și nici Ceaușescu au inventat COMUNISMUL.Da abuziv grotesc au folosit denumirea unei epoci pentru nume de partid . Cum ar fi PARTIDUL CAPITALIST. PARTIDUL FEUDALIST Ș.A.M.D. În fapt ce sunt partidele ?O FORMĂ MASCATĂ LEGAL DE A ÎNVRĂJBI PROSTIMEA (Divide și cucerește) ÎN FAVOAREA UNOR PROFITORI.Da un stat trebue să aibă un singur șef .DOMNITOR.REGE. PREȘEDINTE.SATRAP .ȘEF.ȚAR .ÎMPĂRAT SECRETAR GENERAL .Ori ce nume vreți.El dă tonul EL are drept de VETO.FĂRĂ UN PARLAMENT DE HOȚI SOMNOROȘI .Da un guvern și DIVANURILE ADHOC cu reprezentanți nin fiecare sat sau comună aleți de consăteni prin vot personal ce vor aproba LEGI valabile cel pțin 10 ani .Fără leafă ,fără pesii HOȚEȘTI. Doar diurne de SEDINȚE .

  13. Pingback: O lecţie despre monarhie pentru domnul Ion Ţiriac | Monarhia Salvează România

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s