„România care a dispărut” (Rhea Cristina)

Rhea Cristina, România care a dispărutInterviuri-anchete cu 13 intelectuali de marcă ai României postcomuniste, 2002, Editura CURTEA VECHE, Bucureşti, 208 pagini

Volumul analizează perioada monarhiei constituţionale a României, in paralel cu cea contemporană. Cartea a fost dedicată, cu permisiune, Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României şi Majestăţii Sale Reginei Ana a României.

INTERVIURI CU 13 INTELECTUALI

Scriitori: Annie Bentoiu, Emil Manu, Irina Mavrodin
Critici de literatură şi analişti de istorie: Barbu Cioculescu, Eleodor Focseneanu, Alexandru George, Radu Ionescu, Ion Gavrila Ogoranu
Director de teatru: Traian Aelenii
Regizori: Sorin Iliesiu, Geo Saizescu
Actori: Dan Puric
Analist politic: Aurelian Craiutu (USA)

“M-am intrebat de multe ori in acesti ultimi 13 ani de ce majoritatea generatiei a treia este mandra de faptul ca si-a petrecut viata in perioada de dinainte de invazia comunista? De ce acesti oameni ne spun noua, tinerilor (si nu doar noua), cu mandrie, ca nu vor uita niciodata ziua de 10 Mai din anii copilariei, ca de atunci ei stiu ca apartin acestui popor pe care trebuiau sa-l iubeasca, ei simtindu-se totodata aparati si iubiti de o Monarhie luminata si foarte devotata Romaniei? Cine erau, de fapt, oamenii pe scena politico-culturala a Romaniei de atunci si care erau trasaturile esentiale ale clasei de elita a tarii noastre, clasa care facea istorie si ne reprezenta in strainatate? Cum era structurata societatea romaneasca si care era locul valorii si al adevarului in Romania de dinainte de ocupatia comunista? Ce rol aveau pentru romani Monarhia Romana si Majestatea Sa Regele Mihai I al Romaniei? Catre ce ne indreptam in prezent? Care sunt adevarurile majore ale istoriei nationale, necunoscute inca romanilor? Avem un model istoric si politic romanesc contemporan, de mare anvergura internationala? Care sunt diferentele majore (de ordin politic, moral, educational, social, etc.) de acum si dintotdeauna, dintre un Rege si un presedinte? O multime de intrebari ale prezentului, fara raspunsuri…” (Rhea Cristina)

 

Rhea Cristina s-a nascut la 6 aprilie 1973 in orasul Gaesti, judetul Dambovita. Absolventa a Universitatii „Hyperion” din Bucuresti – Facultatea de Ziaristica, promotia 1997. Licentiata a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii – Universitatea din Bucuresti, promotia 1997. Intre anii 1995 si 1999 a fost redactor al Televiziunii Sigma-TV5 (Europe) Bucuresti. Intre octombrie 1998 si februarie 2002 – asistent universitar la Facultatea de Ziaristica a Universitatii „Hyperion”. Castigatoare a mai multor premii regionale si nationale de poezie, debuteaza in literatura cu poezie, in anul 1991, in prestigioasa revista Calende de la Pitesti. Pana la debutul sau in volum din 1996, urmeaza o lunga perioada de timp in care poeta colaboreaza constant la cele mai importante reviste literare ale tarii – Poesis, Vatra, Zburatorul, Luceafarul – poezia sa fiind gazduita pe spatii largi in paginile gazetelor. Primul volum de poezie al Rheei Cristina a fost publicat in anul 1996 la editura DU Style din Bucuresti. Ochiul strainului s-a bucurat, intre anii 1996–1998, de numeroase cronici literare, aparute in reviste culturale de renume precum Luceafarul, Adevarul literar si artistic, Contemporanul, Ideea europeana (Bucuresti), Timpul (Iasi), Vatra (Targu Mures), Tribuna (Sibiu). De asemenea, Radio Romania Actualitati i-a consacrat comentarii multiple in cadrul emisiunilor culturale, iar cotidianul Romania Libera si revista Privirea au semnalat aparitia cartii in recenzii specializate. Ochiul strainului a fost prefatat de scriitoarele Ana Blandiana si Irina Mavrodin, care au apreciat foarte pozitiv calitatea poeziei Rheei Cristina, sustinand necesitatea publicarii volumului. Pentru acest volum, in acelasi an al aparitiei, 1996, autoarea a obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor (filiala Constanta). In anul 1999, poeta Rhea Cristina este prezenta in Antologia bilingva, romano-germana, Trei tinere poete din Romania/Drei junge Dichterinnen aus Rumanien, publicata la München de editura „Radu Barbulescu”. In anul 1998, in paralel cu vocatia poetica, si-a continuat traseul profesional, publicand volumul de interviuri Europeni la noi acasa (editura Ars Longa – Iasi), dialoguri cu 25 de personalitati culturale romanesti contemporane, din diverse domenii ale artei si culturii romanesti. In anul 2000, Rhea Cristina revine pe scena jurnalistica cu un alt volum, de aceasta data de interviuri-anchete, cu 22 de nume de referinta ale culturii romanesti contemporane, din tara si din strainatate. 22 de martori la Destin (editura Curtea Veche – Bucuresti) analizeaza destinul poporului roman, din perioada ideologizarii comuniste fortate a Romaniei si de dupa Decembrie ’89, pe plan politic, istoric, social-economic si cultural. Din Germania si pana in Statele Unite ale Americii si Australia, cartea se bucura de un real succes in randul intelectualilor si al oamenilor de cultura romani de pretutindeni. In anul 2001, a publicat un ghid pentru studentii Facultatilor de Jurnalistica, intitulat Rolul si locul culturii in televiziune (editura Viitorul Romanesc – Bucuresti). Din martie 2002, este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Monarhia salveaza Romania

Un răspuns la „„România care a dispărut” (Rhea Cristina)

  1. nic

    Ballade des Dames du temps jadis

    Dites-moi où, n’en quel pays,
    Est Flora la belle Romaine,
    Archipiades, ne Thaïs,
    Qui fut sa cousine germaine,
    Echo, parlant quant bruit on mène
    Dessus rivière ou sur étang,
    Qui beauté eut trop plus qu’humaine ?
    Mais où sont les neiges d’antan ?…

    Unde-i neaua de mai an?… cum a tălmăcit-o atât de duios cineva…

    …ce-l făcea pe Francois Villon să viseze la vremuri care refuză, totuși, să moară, este probabil aceeași nostalgie care ne animă pe oricare dintre noi față de un timp mitic, aș zice mai degrabă propriul timp mitic, singurul care până la urmă contează. Pe care-l punem să viețuiască în palatul nostru de cleștar, în afara ispitelor lumești, timp fermecat de propria vrajă, la adăpost de rugina maniheistă a îndoielilor. Și care poate fi orice, o fărâmă de cânt consumând o frântură de corzi de liră, o culoare înmiresmată de primăvară, chipul primei iubiri, furat de vânt unei șuvițe pe care o îndrepți, cu o mână tremurândă și inima dând să-ți spargă pieptul, un aur tandru, de suflet, care nu contenește să împrăștie viață, ațipind doar molcom, surâzând unei neapuse înserări de vară.
    Acel timp precum o strălucire de zâmbet de fată, între stropii unei fântâni arteziene vânând curcubeul… unde frumosul se conjugă doar la timpul prezent, fiindcă rodire e a parfumului divin…
    Acea dimensiune fermecată căreia eu îi dau contur, din ce pot și atunci când pot, poartă numele de Bucureștiul de altădată, neucis de buldozere…
    Visul se agață cu nespusă ușurință, cu un fel de voioșie sprințară, de un crâmpei de litografie, de o dioramă cu strada Gabroveni, prinde cu aripile hanul morocănos și șubred, din care se descleiază, hâd, cărămizile, poposește o clipă într-o poză veche, încremenită în sepia, cu un oltean vânzând un miel, cu un țigănuș rebegit vânzând castane… să nu lăsam să moară acel București, de unde, îmi șoptește, de fiecare dată, cu lacrimi de bucurie, o viorea…Doamne, și cât e de vie…
    Acel trecut, pulsând, pasionat, înduioșat în piatră, fiindcă el poartă pecetea firii noastre…
    E persistența memoriei, dar nu topindu-se, precum ceara oprită din plâns, într-o zvârcolire tânguitoare, devenită apoi nesigură, risipită, plictisită, evanescentă, precum cea a pensulei lui Dali, ci acel trecut viu, pătimaș, aproape la o atingere de deget, zvâcnindu-ne sub pleoape…
    Aș zice poate nu atât un trecut, ci un etern prezent.
    „Vezi, mi-a explicat odată băiatul, Ahile e mort pentru noi, cei de acum, dar în propriul lui trecut e veșnic viu, tot așa cum suntem și noi pentru cei care vor veni după noi”.
    Fiecare punct, hoinar de o clipă, e propriul ochi, mirat, iar înfrigurarea miriadelor de puncte creează iluzia mișcării, pe marea salbă încropită din praful lumii… însă pentru marele ochi, suntem toți de un leat… oriunde am bate coclaurile de stele…
    Nelăsând trecutul să moară, suntem, întrucâtva, noi, șoaptele de o clipă, asemenea marelui ochi… Heloisele, Guineverele sunt toate la fel de fragede… să nu uităm că este acel propriu timp mitic, al fiecăruia dintre noi… nu-i de mirare că trecutul rodește încă atâtea patimi și ispite, fiindcă prin orice cuget, amarnic, prin fiece mustrare, sau din contră, cuvânt șugubăț, pășim, deși n-o știe decât sufletul, asemenea unor fantome, în acele momente, vii, cu eroi cât se poate de încrâncenați… morții, sau nenăscuții, cum vreți s-o luați, suntem noi.. da, cum nu se poate mai adevărat, Ahile, în timpul lui, e veșnic viu, și n-o să-și bată el capul cu adierea de gând care sunt… de o eternitate și chiar un pic mai mult îl aleargă el pe Hector…
    Acest omniprezent trecut este ceea ce mă fascinează de fiecare dată când caut adevărata Anglie. Sigur, e vorba de un adevăr personal, intens subiectiv, dar este Anglia pe care o iubesc, și pe care o adunasem cu mine în suflet, de ani de zile, din clipa când m-am războit alături de Peter Pan, cu pirații(când m-am încleștat întâia oară cu Hook, atenție!)… cât de stranie mi s-a înfățișat ochilor Anglia sclipind cu zgomotele lumii, îmbătată de paiete, atunci când am pășit pentru prima oară acolo, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.
    Din vuietul de la Heathrow, am trecut la amețeala marelui oraș, în care ochiul „nu obosește să caute, iar mintea să scormonească”.
    Trufașă, cu petice vulgare, măreață, dar și sordidă, cam prea guralivă, zornăind a galbeni, cu poteci nemăsurate, Marea Londră m-a lăsat luni de zile năuc, pe o vale a pribegiei… mereu hoinar, măcar cu gândul, cu un neistovit dor de ducă, nu crezusem să învăț vreodată asprimea dorului de acasă… am făcut-o, aproape plângând, odată, pe Oxford Street.
    Dar poznaș, pe nesimțite, s-a încropit în jurul meu visul despre Anglia cu care venisem în suflet. Nu dispăruse cu totul, ferit-a Sfântul, dar se cuibărise, câteodată crispat, alteori forțat, încercând să scape acelei Londre amețitoare, ca un sat imens, care nu doarme niciodată.
    Și așa a prins din nou viață, sau mai bine zis a pășit în prezent, Anglia lui Pip, înmărmurit în tăcerea dimineții, încremenit în ceața din curtea vechii biserici, Anglia eternei Eliza Doolittle țipând undeva, lângă Covent Garden – doar că acum poartă cercei cât un măr, fustiță rupându-i-se pe coapse, strigând cu doi metri de parfum și tocuri dând să spintece asfaltul.. iar la câțiva pași de ea, tătâne-său, înfoindu-se, precum în My Fair Lady…
    …The Lord above gave man an arm of iron-but
    With a little bit of luck, With a little bit of luck,
    Someone else’ll do the blinkin’ work!
    With a little bit…with a little bit…
    With a little bit of luck you’ll never work!
    Iubesc Anglia din preajma lui Woolsthorpe Manor, casa lui Newton, a bătrânului, dar neostoitului sat englezesc, închegat de-a pururi în piatră, și care viețuiește spre proslăvirea veșniciei…
    Precum odinioară Wordsworth, care, pe deasupra lacurilor, „wandered lonely as a cloud”, o pornim câteodată, aiurea, cu mașina. N-avem nici un scop, nu căutăm ceva anume, fiindcă în Anglia orice piatră respiră istorie. Senzația asta stranie, de trecut care e prezent în tot locul, subliminal, am avut-o ca niciodată, în Huntingdon, la școala unde a învățat Cromwell, acum muzeu… încerci să recreezi, din portretul adultului, zbenguiala copilului… s-o fi jucat, poate, întreaga viață, de-a capetele retezate… am rămas țintuit locului minute în șir… tot așa cum am rămas stană de piatră văzând-o, în stația de tren de la King’s Cross, pe actrița care o interpretase pe Fleur Forsyte, Susan Hampshire, în marea capodoperă, cu Eric Porter… o Fleur care viețuia în eterna tinerețe a femeii, de asta și rămăsesem fără glas… nu de alta dar devenisem brusc Jon, fiul tânărului Jolyon… am fost la un pas să ne pierdem în lume, de astă dată definitiv, dar nu mi-e îngăduit să vă spun decât atât, și acum mă ard săruturile ei…
    …nu caut, cum ziceam, din spatele volanului, cu tot dinadinsul, vechea, netulburata Anglie. Mi-ajunge cât pot fura cu coada ochiului… nu harta, nu micul ecran vorbitor care-mi spune s-o fac ba la dreapta, ba la stânga, asta când se trezește din amorțeală, după ce pierduse drumul… ci câte o culoare de casă… un acoperiș gros, de paie… am zăbovit odată la un colț oarecare, într-un orășel oarecare, cu inima începând să-i bată acum vreo două sute cincizeci de ani. Am stat și am numărat una și alta, tot minunându-mă de vârsta pâlcurilor de case, pe care le cuprindeam, cu privirea făcută roată. Culoarea, împestrițarea cărămizilor, mă înțepeniseră locului… toate casele conversau, politicos, cu treizeci și opt de nuanțe de cărămizi, atâta doar, într-un colț, undeva, vegetând, molcom, într-un orășel de provincie…
    M-am aflat de curând la Burghley House, lângă Stamford… e un oraș cam buclucaș, aș zice… parcă e făcut din piatră și totuși, nu… cum intri în el, te obligă să te reduci la scară… sigur, o face la modul gingaș, nu te forțează nimeni să ieși din tine însuți… orășelul-jucărie trebuie luat ca atare, fiindcă timpul e în continuare al tău, dar spațiul, e unul furat copilăriei… te faci mic de tot, pășind cu grijă printre figurile ca de porțelan, poleit cu stropi de zahăr ars. Fiecare ușă, e un prilej de minunare, fiecare fereastră, un ropot de surâsuri blonde… îți pare rău de tot când pleci din el, copilul din tine te trage de mânecă, mai vreau, mai vreau, urâciosule…
    Și pentru că tot ne-am aflat în lumea poveștilor, una și mai fermecată ni s-a depănat la Burghley House, la câțiva pași.
    Parcasem cam aiurea, cu creanga unui stejar înfiptă în capotă…
    Tot uimindu-ne la orice pas, împreună cu soția și băiatul, am început să ne împărțim camerele, frățește(asta după ce vom fi câștigat loteria și vom fi cumpărat Burghley House)… era prea mult, ochiul se pierdea, prea multele desfătări nu-i lăsau nici un răgaz, îi închipuiau prea multe paradisuri… când și-a construit-o, William Cecil, mâna dreaptă, urzitoare, a Reginei Elisabeta I, nu-și închipuia ce împărăție fermecată înjgheba, una fără cusur, în care-și fac necontenit lăcaș călătorii veniți cu corăbii de peste mări și țări… acel Cecil încă viu, pe aceleași coridoare, pășind poate, în același loc cu un copil, neștiutor la mărimile neapuse ale lumii…
    Tot atunci am înțeles și încrâncenarea englezilor privind monarhia. Nimeni nu-și face vreo iluzie în privința lui Henric al VIII-lea, dar tronul britanic, din eternele castele ale Tudorilor, e o dovadă înscrisă în piatră și în același timp un legământ de statornicie, al unei întregi nații…

    Unde-i Anglia de odinioară? E peste tot, cu siguranță, doar că trebuie să uiți puțin magma zgomotelor lumii. Și atunci pășește ea către tine, strângându-te la un piept care nu apune niciodată.

    Unde-i neaua de mai an?
    …nu știu pe unde a purtat-o, bezmetic, crivățul, dar știu că nimic nu e mai bun decât cozonacii aburind pe care îi făcea odinioară bunica, pâinea în țest scuturându-se aprig de cenușă… puiul perpelit pe jeratic gonind mujdeiul de usturoi, mămăliga tronând grozav pe măsuța scundă, laptele acru, sau poate ciorba de zarzăre, bolborosind în ulceaua plămădită din lut de fecioară, în bucătăria de vară, din care doar fumul, a mai rămas, suspinând pribeag… presupun că oricare dintre dumneavoastră aveți câte o bunică, dulcea de ea…
    Unde-i România de odinioară?
    Nu cred că poate să apună cu totul, cât de hămesite ar fi buldozerele.
    E presărată ici și colo, pestriț, dar vechea, dulcea Românie, e vie, neîntinată, în chiar visul de viitor al câte unui suflet tânăr.
    Foarte tânăr, aproape cât un veșnic prezent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s