100 de ani de la asasinatul de la Sarajevo (1914-2014): cum s-a declanşat primul război mondial fără ca nimeni să-şi dorească asta

Mi s-a părut foarte interesantă perspectiva dată de Iulian Sîmbeteanu în articolul Cum s-a declanşat primul război mondial fără ca nimeni să-şi dorească asta, din ultimul nr. al revistei HISTORIA (149 / iunie 2014) – bazată pe cea oferită de profesorul american John G. Stoessinger în Why Nations Go to War (1974), în care argumentează că „izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate” (conform opiniei mecaniciste conform căreia războiul a fost declanşat de „sistemul de alianţe care a împărţit Marile Puteri în două blocuri rivale”), ci „rezultatul direct al deciziilor proaste luate de oameni aflaţi în poziţii cheie”: 

Kaiserul Wilhelm II a greşit când, sub un impact emoţional semnificativ, i-a asigurat pe austrieci, la 5 iulie 1914, că pot contra de sprijinul Germaniei chiar şi într-un conflict cu Rusia„, şi le-a înmânat în mod generos un cec în alb. A doua zi, Wilhelm al II-lea a plecat în vacanţă, ferm convins că bătrânul împărat Franz Joseph nu va declanşa în război”. Într-adevăr, împăratul austro-ungar, în vârstă de 84 de ani, „nu-şi dorea nimic altceva decât să-şi încheie domnia în pace”. Însă contele Leopold von Berchtold, ministrul de Externe, „cel mai incompetent om care a ocupat o asemenea funcţie de răspundere într-o situaţie critică” (cf. Sidney Bradshaw Fay), iniţial ezitant, a fost determinat de garanţiile germane să renunţe la şovăială şi să dea ultimatumul umilitator din 23 iulie.

Aflat în vacanţă, Kaiserul nu a citit ultimatumul ci, deabia la 28 iulie 2014, a văzut răspunsul Guvernului sârb (că acceptă toate condiţiile, minus una). A notat pe marginea documentului că „orice motiv pentru un război a dispărut”. Câteva ore mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei. Atunci, „indiferenţa lui s-a transformat în panică”. A încercat să fie un mediator între austrieci şi ruşi. „Nici Ţarul nu-şi dorea războiul”, dar refuzul Ţarului de a opri mobilizarea armatei (justificată strategic) „a accentuat panica Kaiserului”, care l-a interpretat ca pe „o strategie de a obţine un avantaj tactic”.

„În după-amiaza zilei de 30 iulie, panica lui Wilhelm s-a transformat în paranoia. El era convins că ruşii s-au folosit de efortul lui de mediator pentru a-şi întării poziţiile. […] Wilhelm era convins de existenţa unui complot între britanici, ruşi şi francezi, pentru distrugerea Germaniei. Acesta a fost motivul care l-a determinat pe Wilhelm să acţioneze primul”: pe 31 iulie, Germania i-a dat Rusiei un ultimatum de 12 ore pentru demobilizare; refuzul acesteia a determinat mobilizarea generală a Germaniei.

„Pe măsură ce împăraţii şi oamenii de stat pierdeau controlul situaţiei, în scenă intrau militarii. Acum, când războiul era iminent, toţi generalii erau îngroziţi că adversarul ar putea lovi primul, căpătând un avantaj decisiv. Presiunea asupra liderilor politici, de a ordona primul atac, era uriaşă„. Ex: la în Rusia, după bombardarea Belgradului (29 iulie), Ţarul a ordonat mobilizarea generală, în locul celei parţiale; dar, după telegrama Kaiserului (29 iulie), s-a răzgândit, cerând contramandarea mobilizării generale, „însă generalii armatei ţariste au refuzat să se supună”.

La 1 august, Kaiserul a ordonat mobilizarea generală. Deşi intenţia sa era un război împotriva Rusiei, generalii săi gândeau conform Planului Schlieffen, care prevedea că „în cazul izbucnirii unui război general în Europa, cel mai eficient atac al Germaniei ar fi împotriva Franţei, prin Belgia”. Dorind să evite un război pe două fronturi, Wilhelm a încercat să ofere autonomia provinciei Alsacia în schimbul neutralităţii Franţei, însă şeful Statului Major, Helmuth von Moltke, deja pusese în aplicare „Planul Schlieffen”; somat de Kaiser să întoarcă cele 11.000 de trenuri cu soldaţi, Moltke i-a spus că acest lucru este imposibil.

„Într-o ultimă încercare disperată de a opri războiul pe două fronturi, Wilhelm i-a trimis o telegramă regelui George al V-lea al Regatului Unit, în care îl informa că mobilizarea nu poate fi oprită din «motive tehnice», dar dacă Franţa şi Marea Britanie vor rămâne neutre, trupele vor fi mutate în altă parte”. Simultan, Kaiserul a ordonat revocarea invaziei Luxemburgului, „pe unde trupele germane urmau să treacă graniţa dintr-o clipă în alta”. „În memoriile sale, Moltke îşi aminteşte că, în acel moment, a simţit că i se opreşte inima. Căile ferate din Luxemburg erau esenţiale pentru reuşita Planului […]. Şeful Statului Major german a izbucnit în lacrimi de disperare şi a refuzat să semneze ordinul care revoca invazia Luxemburgului.” În fine, în urma primii răspunsului Marii Britanii, că aceasta nu va rămâne neutră, Kaiserul i-a dat lui Moltke permisiunea „să facă ce vrea”.

Pe 3 august, Germania declara război Franţei şi Belgiei, iar pe 4 august, Marea Britanie declara război Germaniei.

„Într-o lună de zile, Marile Puteri au reuşit să transforme o minoră criză balcanică într-un război mondial.”

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

3 răspunsuri la „100 de ani de la asasinatul de la Sarajevo (1914-2014): cum s-a declanşat primul război mondial fără ca nimeni să-şi dorească asta

  1. Marian

    Razboiul era inevitabil. Serbia a fost un pretext. Nu izbucnea în 1914 urma sa înceapa cu prima ocazie.

  2. asasinatul a fost un pretext, razboiul orcum era planuit, lipsea pretextul pentru a incepe

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s