30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

„… m-am identificat cu România şi cu poporul meu.” (Regele Mihai)

M.S. Regele Mihai I al României în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin):

„[…]

Care este mesajul pe care încercaţi să îl transmiteţi nepotului Majestăţii Voastre, Nicolae?

– El esteîncă foarte mic, însă, încetul cu încetul, va trebui ca mintea lui să fie orientată spre serviciile pe care ţara le aşteaptă de la el. Va trebui să vină din nou împreună cu noi pentru a se arăta ţării, căci românii vor să îl vadă. Aş dori să îi urmeze într-o zi fiicei mele, Margareta, pe Tronul României. El va trebui să cunoască istoria completă a ţării sale, dar, mai ales, va trebui să fie conştient de datoria lui faţă de ea. Acesta este un lucru pe care l-am repetat fără încetare fiicelor mele. Noi nu ne aparţinem, noi aparţinem ţării. Este singurul lucru care trebuie să ne conducă în viaţă. Eu însumi m-am identificat cu România şi cu poporul meu. Noi am suferit împreună. Aş vrea ca românii să înţeleagă, vorbesc de cei care încă se mai îndoiesc, că noi am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru binele şi mărirea ţării, în condiţii adeseori imposibile. Chiar şi astăzi, anumite chipuri mă însoţesc în permanenţă. Regele Ferdinand I care, după Regele Carol I, a clădit o ţară modernă. Regina Maria şi Regina Elena, care s-au devotat poporului român [….]”

(op.cit., pp. 211-212)

***********************************************************

„Când unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat.” (Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu, „De ce regi?” (revista „22”, 8-14 mai 1992):

„Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt. Când un popor îşi pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu şi pierde ceea ce în chip esenţial îl ţinea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămân împreună în virtutea inerţiei doar, a unui loc geografic şi a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor îşi pierde punctul cardinal şi el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat regele îşi pierde fereastra spre cer şi posibilitatea de a privi în sus. […] Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască şi în altceva, mai înalt decât ei. Ei au nevoie să comunice şi cu altceva decât cu lucrurile de pe pământ. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este stăpân, nu este nici măcar conducător; el este doar garanţia înălţării noastre şi a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decât noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947. Începând din acea clipă, cu noi s-a putut întâmpla orice. Vorbele noastre şi-au pierdut valoarea, cuvântul dat nu a mai fost ţinut. Ne-am pierdut încrederea în noi şi ne-am pierdut-o în ceilalţi. Ne-am pierdut demnitatea, curajul şi speranţa. Am putut fi călcaţi în picioare. Am intrat în imperiul fricii şi am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit laşi, grosolani şi răi. Nu am mai avut în noi nimic sfânt […].

Amintiţi-vă de acele imagini din ziua de Paşti. […] 45 de ani de despărţire. Am fost cu toţii, în acest răstimp de istorie, bolnavi din lipsă de iubire: nimeni nu ne-a iubit şi n-am avut pe cine iubi. De când nu s-a mai revărsat din noi atâta iubire? Şi când, în istoria noastră, sufletul nostru colectiv, degradat în multe feluri, uscat de suferinţă şi de lipsa speranţei, s-a mai deschis cu atâta disperare şi tandreţe? Mângâiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mângâieri uriaşe nu se putea naşte din altceva decât din disperarea iubirii regăsite. […] De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire şi care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat şi de ce s-a strigat zadarnic, în urma lui, «nu pleca»? Pesemne că trăim de 45 de ani într-o poveste urâtă în care vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paşti, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”

(apud „Apel către lichele”, Humanitas, ed. III – iulie 2005, pp.111-113)

***********************************************************

„Soarta a vrut ca acest rege menit să ne salveze prin continuitate să întrupeze o tragedie a rupturii” (H-R. Patapievici) 

Horia-Roman Patapievici, “Despre viaţă, destin şi nostalgie” (prefaţă la Regele Mihai. Automobilist, mecanic, pilot profesionist, Andrei Săvulescu, Humanitas, 1996, p.7; apărut şi în: revista “22″, anul VII, nr. 48 (354), 27 noi. -3 dec. 1996; Suplimentul “22 plus”, nr. 40, 27 noi. 1996, p.IV)

“Această virtute cardinală a sufletului viu – continuitatea – pretinde o facultate a inteligenţei nu mai puţin importantă, care este atenţia la unic. Ca Şef al Statului ar fi fost pentru noi un suveran al continuităţii şi al atenţiei! Ne amintim că actele pe care i le reproşează azi fie urmaşii celor care l-au detronat, fie nostalgicii lui Antonescu ori ai legionarilor sunt, pertinent, consecinţele acestei vocaţii pentru continuitate. Mihai I a fost un rege constituţional într-o epocă revoluţionară; un om politic cu insticte legaliste într-un timp în care preţuite şi eficiente erau numai loviturile de forţă şi gangsterismul politic. A fost crescut să fie un nou Carol I: strict, abnegat, modest, providenţial prin tenacitate, calm şi scrupulozitate constituţională.

Soarta a vrut ca acest rege menit să ne salveze prin continuitate să întrupeze o tragedie a rupturii şi a loviturii de forţă: făptura discretă şi demnă a acestui suveran alungat reprezintă ceea ce România ar fi putut să devină, dacă timpul ar mai fi avut răbdare cu destinul ei şi nu ar fi irosit-o. Dumnezeu ni l-a lăsat în viaţă şi după prăbuşirea sângeroasă a regimului care i-a smuls tronul: părea să fi rămas acolo, la Versoix, pentru ca românii să înţeleagă, măcar câţiva dintre ei, ceea ce România ar fi putut să fie. Regele nostru a fost poarta prin care nu am avut îndrăzneala şi socotinţa să păşim după 1989, deşi era atât de limpede că fusese pusă acolo doar pentru noi, numai să o fi dorit.”

(apud „Politice”, Humanitas, ed. a IV-a, 2006, p.220)

***********************************************************

„Eu nu l-am uitat pe acel soldat care îşi plângea Regele.”

M.S. Regele Mihai I al României în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin):

„Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea, în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. Mă întreb cine era el, ce s-a întâmplat cu el. Mi-am pus adeseori această întrebare. Căci nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile: ele simbolizau durerea tururor românilor care mă vedeau plecând în exil. Primesc scrisori de la oameni care îmi povestesc că, fiind copii, i-au văzut pe părinţii lor plângând, de asemenea, la plecarea mea. Poate că, în acea privire încărcată de suferinţă, în clipa când domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un stop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernităţii şi de a da da românilor un strop din cea fericire al cărei gust l-au pierdut după mai mult de 40 de ani de dictatură comunistă. Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele. După 45 de ani, aş vrea să îi spun şi lui, ca şi tuturor românilor, că voi fi curând printre ei. Domnia mea nu va rămâne neîmplinită.

(op.cit., pp. 211-212)

___________

P.S.: La 4 octombrie 2014, Republica Română (30 decembrie 1947 – 4 octombrie 2014: 66 ani, 9 luni, 4 zile) va împlini aceaşi vârstă ca Regatul României (26 martie [S.N.] 1881 – 30 decembrie 1947: 66 ani, 9 luni, 4 zile):

14 martie (SV) / 26 martie (SN) = declararea Regatului României

26 martie 1881 – 26 martie 1947 = 66 de ani

26 martie 1881 – 26 decembrie 1947 = 66 ani, 9 luni

26 martie 1881 – 30 decembrie 1947 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

30 decembrie 1947 = abdicarea silită a Regelui Mihai 

30 decembrie 1947 – 30 decembrie 2013 = 66 ani

30 decembrie 1947 – 30 septembrie 2014 = 66 ani, 9 luni

30 decembrie 1947 – 4 octombrie 2014 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

Anunțuri

5 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie, Monarhia salveaza Romania

5 răspunsuri la „30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

  1. Marian

    Iata ce scria Machiavelli:
    Vedem adesea ca umilinta nu numai ca nu este de niciun folos, ci de fapt este daunatoare, mai ales când i se adreseaza unui om insolent ….
    Si prin urmare, nicun print nu ar trebui sa renunte vreodata la rangul sau si nici sa renunte vreodata la ceva (este de dorit sa o faca într-un mod onorabil) daca este capabil sau se crede capabil sa o faca. Pentru ca, aproape întotdeauna, este mai bine (în situatii ajunse într-un stadiu în care el nu poate sa renunte în maniera de mai sus) sa-i fie luat ceva cu forta, decât din teama de forta. Pentru ca daca cedeaza de frica si o face pentru a evita un razboi, cu rare exceptii va scapa de acesta; fiindca acela în fata caruia a cedat din lasitate ceva nu va fi satisfacut, ci va dori sa-i ia si alte lucruri, iar aroganta lui va creste pe masura ce stima lui pentru print va scadea. Si, pe de alta parte, interesul prietenilor printului se va diminua vazându-l slab si las. Dar daca, de îndata ce-si da seama de intentia adversarului, îsi aduna trupele, chiar daca doar în interior, dusmanul va începe sa-l respecte, iar printii din jur îl vor aprecia si mai mult; si, vazându-l înarmat pentru a se apara, acestia chiar îi vor veni în ajutor, pe când, daca l-ar fi vazut ca renunta nu l-ar fi sprijinit.

    Nu stiu daca ar mai trebui sa comentez ceva. Faptele sunt cunoscute (cred, desi pe zi ce trece îmi dau seama ca multi nu le cunosc).

  2. Marian

    Atunci când Cuza a fost silit sa abdice, la amenintarea unui revolver tintit asupra lui (spre deosebire de 1947, unde doar a fost sugerat dar nu atintit, la urma urmei mamitica se întelesese deja cu nenea Petrica, detaliile fiind discutate ulterior abdicarii), tot pe baza unuei hârtii create ad hoc, lui Cuza nu i s-a acordat privilegiile de care s-a bucurat Mihai într-o situatie oarecum asemanatoare:
    – a fost luat imediat si trimis fara bani fara avere peste granita (si la Cuza garda pâna la caleasca a stat cu spatele)
    – i-a fost complet interzisa revenirea în tara (de catre Carol I) si cu mari greutati a fost primit mort (adica inofensiv) spre a fi îngropat

    Regele Mihai, din dinastia care i-a sucedat lui Cuza, a plecat practic când a vrut el (putea ramâne în tara, dar ca simplu cetatean), si a primit despagubiri cifrate la 3 milioane dolari SUA (sub forma echivalenta a 0.5 mil SFr), si a putut reveni, viu 🙂 , în tara.

    Deci daca vreun monarhist contesta actul de la 1947 îsi fura singur caciula – aceeasi logica legala (precedent se numeste în jargon) se aplica si Hohenzollernilor în 1866. Ori ambele acte sunt legale, ori ambele sunt ilegale. Si în ameble cazuri Mihai (si familia) nu are drept la tron, ci este doar eventual un posibil candidat.

  3. Marian

    Ca sa-l citez pe domnul Ghinea „Un presedinte poate sa spuna “Dupa mine, potopul”, un rege care face asta pune în pericol dinastia.”
    Parca un rege a spus asta, nu stiu sa fi existat presedinti pe vremea regelui soare. Si ce importanta mai are daca pune în pericol dinastia, o data ce a pus-o? Nu exact asta a semnat Mihai?

    Un presedinte daca e „defect” poate fi schimbat (fie prin motiune, fie la capat de mandat). Un rege nu. Si nici nu poate fi ales. Si uite asa ne-am ales cu Carol II.

    Domnul Ghinea are serioase lacune istorice, juridice si republicane (adica cum merg treburile într-o republica), judecând dupa articolul linkuit mai sus si comentariile dlui. Functiile si atributiunile presedintelui sunt stabilite de constitutie, si nu este totdeauna „cel mai tare” în stat (quiz, dar fara google 🙂 cum îl cheama pe presedintele Germaniei? 🙂 ).

    Si nu mai am nimic de comentat.

  4. „Si nici nu poate fi ales.” -> Când nu există alternative, într-adevăr. Când există, poate. Acest lucru nu depinde însă în toate ţările de Casa Regală, ci şi de corpul legiuitor (Parlamentul)… Dacă nu ar fi renunţat el la succesiune, Carol al II-lea tot ar fi fost tăiat de la succesiune de regele Ferdinand.

    De Joachim Gauck ştiu pentru că e pastor luteran. Deci foarte simpatic 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s