Mărturii despre 23 august 1944: General Aurel Aldea

sursa: http://calincis.go.ro/Istorie/23Aug.htm (via Vallahia Nova) / http://www.csms.ro/csms/Istorie/23Aug.htm (preluat dintr-un numar al revistei „22” – Autor: Claudiu Secaşiu).
Am adăugat diacritice versiunii iniţiale care circula pe site-urile sus-citate (n.m.V.M.T.).
Generalul AUREL ALDEA
„Acesta este adevărul”
– Document din arhivele Securităţii –

[…] În dimineaţa zilei, pe la ora 8, am fost chemat la telefon de o doamnă, care mi-a comunicat că d-l general Rădescu doreşte să mă vadă. Am rămas foarte surprins si intrigat, de unde stia ca ma gasesc în Bucuresti si ce ar dori de la mine. Pe la ora 10, am fost la domnia sa acasa. Am asteptat putin în birou, fiindca sedea de vorba cu alta persoana, într-o camera alaturată. Dupa câteva minute, şi-a făcut apariţia. Părea foarte aferat şi bine dispus. M-a întâmpinat astfel:„”Dragă Aldea, să intrăm direct în materie. Este vorba ca să formez noul guvern şi aş dori să ştiu dacă vrei să mă ajuţi, primind fie Ministerul de Interne, fie pe cel al Agriculturii”. l-am raspuns: „D-le general, vă mulţumesc pentru încredere şi vă stau la dispoziţie, dar eu ştiu că, dacă se face un nou guvern, îl va prezida d-l Maniu. „Nu”, mi-a ripostat d-l general,„”Maniu nu vrea să formeze guvernul; au fost la mine astăzi de dimineaţă oameni de-al lui şi mi-au comunicat că el refuză să formeze guvernul”. „Da”, am spus eu, „dar guvernul se oferă de Majestatea Sa; de unde ştiţi că o să vă însărcineze pe dvs. cu formarea lui?” „Ştiu”, mi-a replicat d-l general, „că regele vrea să însărcineze pe Sănătescu, dar toata lumea spune că eu sunt cel mai indicat”. Cu aceasta s-a terminat întrevederea.

M-am dus direct la Palat. Am găsit pe generalul Sănătescu la birou şi i-am povestit cele întâmplate. Dupa câteva minute, am mers împreună în camera alăturată, a aghiotanţilor, unde regele urmărea pe hartă mersul operaţiunilor. Ne-am documentat şi noi. Regele a părăsit camera, împreună cu generalul Sănătescu. La scurtă vreme, acesta a venit la mine şi mi-a spus că Majestatea Sa mă roagă să dejunez la Palat, fiindcă Antoneştii s-au anunţat că vor veni după masă. Natural, am acceptat, şi la acest dejun, care a avut loc în locuinţa regelui, în dosul Palatului, au luat parte, în afară de Majestatea Sa, generalul Sănătescu, d-l Stîrcea, d-l Niculescu-Buzeşti, eu, d-l Ioaniţiu şi colonelul Ionescu Emilian.

Dupa ce ne-am ridicat de la masă, am trecut într-o cameră alături de dormitor, din care se vedea curtea care despărţea Palatul de locuinţă. Am început să facem consideraţii asupra obiectului audienţei solicitate de Antoneşti, în vreme ce colonelul Ionescu Emilian pregatea o echipa de subofiţeri înarmaţi, care, sub comanda maiorului Dumitrescu din Batalionul de Gardă al Palatului, avea să aresteze pe cei doi Antoneşti.

Din consideraţiunile facute de noi, rezulta că mareşalul putea:
a) Să prezinte demisia guvernului; în acest caz, se primea demisia, fara a se trece la arestare.

b) Să comunice că s-a decis să lupte mai departe. Consecinţa era arestarea imediată şi formarea unui nou guvern, care să ceara armistiţiu.

c) Să arate hotarârea de a încheia armistiţiul cu Aliaţii. Pentru acest caz, mareşalul trebuia să arate ce pregătiri politice făcuse anterior, pentru a avea siguranţa că armistiţiul se primeşte şi se încheie în bune condiţiuni.

O incompletă pregătire trebuia urmată de arestare. O ofertă pentru armistiţiu din partea regelui şi a noului guvern avea să fie altfel primită de Aliaţi. Se scontau condiţii mai avantajoase, în plus, autoritatea regelui de a ordona întoarcerea armelor contra germanilor nu putea fi egalată de autoritatea mareşalului, care n-ar fi putut da acest ordin. La toate acestea, se mai adaugă entuziasmul întregii ţări, care scăpa de un regim dictatorial. Dragostea pentru rege avea să iasă sporită, iar regalitatea întărită, după ce atâţia ani fusese înjosită şi nesocotită.

Toţi cei ce aşteptam alături de rege eram de acord asupra consideraţiunilor şi hotarârilor luate, aşa cum am arătat mai sus.

Pe la ora 15.45 îşi face apariţia Mihai Antonescu, venind dinspre Palat. Generalul Sănătescu îi iese înainte şi-l introduce în salonul din stânga. Dupa câteva minute, pleacă şi regele, pentru a vorbi cu el. Convorbirea a durat maximum 10 minute, Mihai Antonescu nevoind să anticipeze asupra celor ce avea să expună mareşalul. Atât regele cît şi generalul Sănătescu au părăsit salonul, lasând pe Mihai Antonescu singur în aşteptarea maresalului, care întârzia. La un moment dat, Mihai Antonescu părăseşte salonul şi se îndreaptă spre Palat. Emoţie mare. Daca pleacă şi nu mai aşteaptă pe mareşal? S-a telefonat imediat ofiţerului adjutant de serviciu să-i iasă în întâmpinare şi să-l reţină.

În sfârşit, pe la ora 16.30, apare mareşalul, urmat de aproape de Mihai Antonescu. Generalul Sănătescu le iese în întâmpinare şi-i conduce în salon. La scurt interval, ne părăseşte şi regele, astfel încât ramânem în camera din dreapta numai trei inşi: d-l Niculescu-Buzeşti, d-l Stârcea şi cu mine. În dormitorul regelui se aude zgomot. Intră echipa de subofiţeri, pregătită de colonelul Ionescu Emilian. În salon, mareşalul vorbeşte într-una, expunând situaţia pe front, posibilitatile armatei noastre, a trupelor germane, intenţiunea de a încheia armistiţiul, punerea în cunoştinţă a ministrului german Clodius , aflator în Bucureşti, modalitatea de a încheia armistiţiul etc.

Conversaţia era ascultată pe la uşi de d-l Niculescu-Buzeşti, care ne ţinea la curent. Cererea armistiţiului avea să fie făcută la Cairo de Mihai Antonescu, care urma să plece cu un avion şi cu trei scrisori: una din partea mareşalului, alta din partea colonelului englez Chastelain şi a treia din partea d-lui W. Filderman, şeful comunităţilor evreieşti din ţară şi cunoscut filo-englez.

Prevăzând arestarea, pun să se telefoneze şi să fie chemat colonelul Dămăceanu. În sfârşit, după aproape o jumătate de oră, îşi face apariţia regele, lăsând pe Antoneşti în convorbire cu generalul Sănătescu. Vrea să ne pună la curent şi să se sfătuiască cu noi. Îi spunem că am auzit totul. „Ce facem?”, spune regele. Cel dintâi care se repede să vorbească este d-l Stârcea. Îi aduce aminte regelui toate suferinţele şi ofensele din ultimii patru ani. Îi cere insistent să-i aresteze. Vorbeşte apoi d-l Niculescu-Buzeşti şi insistă asupra felului ridicol cum înţelege Antonescu să ceară armistiţiul, pe care n-a vrut să-l pregăteasca din timp. Este de părere că trebuie arestat imediat. Mă alătur şi eu la cererea celor doi care au vorbit.

Dar, reuşeşte lovitura? La ora aceea, colonelul Dămăceanu nu sosise. Era miercuri. Ofiţerii nu erau la serviciu. Comandanţii de unităţi nu erau nici măcar preveniţi. Dacă trupele nu pot intra în dispozitiv, înainte de căderea serii şi înainte de a se produce o acţiune a trupelor germane, prevenite deja prin Clodius? Dacă intervine vreo defecţiune la trupele noastre sau dacă devotaţii mareşalului, ministrul de Război, generalul Pantazi, sau inspectorul Jandarmeriei, generalul Piki Vasiliu, opresc intervenţia trupelor noastre? O simplă alarmă la timp dată sau o greşeală din partea noastră nu năruieşte tot planul nostru? Care este situaţia regelui? Nu va fi cruţat de nemţii care sunt loviţi în spate. Va fi împuşcat, împreună cu noi, sau vom fi spânzuraţi în Piata Palatului, ca orice trădători. Toate chestiunile acestea îmi străbat mintea, dar cine nu riscă nu câştigă. Îmi iau curaj şi vorbesc Majestăţii Sale: „Insist pentru arestare. Măsurile militare vor fi luate la timp, am trimis după colonelul Dămăceanu, care trebuie să sosească. Nemţii vor fi imobilizaţi de jandarmii generalului Anton. Iau asupra mea toată răspunderea, relativ la măsurile militare. Şi apoi, trebuie să avem încredere în dreptatea cauzei şi în steaua norocoasă a ţării şi a Majestăţii Voastre.”

Regele se lasa convins, dar este emoţionat. Nu vrea să asiste la arestare. Este sfătuit ca, după ce intră în salon, să spună mareşalului că nu este de acord cu ceea ce intenţionează să facă. Va trece apoi în camera de alături, sufrageria, despărţită doar de o perdea, în vreme ce noi vom da drumul în salon gărzii, pentru arestare. Regele îşi face curaj şi intră în salon. După un minut, garda condusă de maiorul Dumitrescu Anton intră zgomotos. Acesta spune formula: „În numele Majestăţii Sale, sunteţi arestaţi”. Antoneştii şi generalul Sănătescu se ridică în picioare. Mareşalul bagă mâna în buzunarul pantalonilor, în vreme ce maiorul Dumitrescu îi imobilizează braţul. „Ce este asta, Sănătescule?”, întreabă mareşalul. Apoi se adresează maiorului:„”Maiorule, eu nu port niciodata revolver”. Generalul Sănătescu este completamente surprins de arestare. El era de altă parere. Apostrofat de mareşal, generalul Sănătescu ţipă la maiorul Dumitrescu: „Maior Dumitrescu, ia mâna de pe domnul mareşal!”. Intervine un moment de criză. Toţi stau imobilizaţi şi nu ştiu ce sa facă. Situaţia este salvată de colonelul Ionescu Emilian, care apare în pragul sufrageriei şi dă un ordin scurt: „Maiorul Dumitrescu, executarea!”. Antoneştii sunt conduşi afară din salon şi îndreptaţi spre fundul sălii, care despărţea salonul de camera unde ne găseam noi şi unde venise şi regele. Uşa este întredeschisă. Auzim cum mareşalul spune maiorului Dumitrescu: „Nenorociţilor, mâine veţi fi împuşcaţi”. Arestaţii sunt introduşi într-o cameră-seif, unde sunt încuiaţi.

Regele este foarte emoţionat. Deodată, îşi face intrarea generalul Sănătescu. Părul vâlvoi, mâinile în buzunare. Este furios. Se adresează regelui: „Bine, Majestate, pentru ce i-aţi arestat? Nu puteaţi să mă întrebaţi şi pe mine? De ce să nu-i lăsăm pe ei să încheie armistiţiul, dacă s-au oferit singuri?” şi, dupa o mica pauză: „Eu mă duc să le dau drumul şi le spun că a fost un malentendu”. N-am mai răbdat. L-am apostrofat cu cuvintele: „Bine, Sănătescule, ce, nu-ţi dai socoteala? Aici este vorba de tine şi de mine sau de rege şi de ţară? Suntem obligaţi să mergem până la sfârşit pentru a face să reuşească lovitura”. Mi-a răspuns: „Faceţi ce ştiţi!”. „Nu aşa”, am replicat, „mergem dincolo, la birou, şi luăm toate măsurile, ca să nu fim contracaraţi”. Dialogul s-a purtat în prezenţa tuturor [celor] ce se găseau în cameră şi într-o atmosferă penibilă, dar generalul Sănătescu şi-a revenit.

Când să plecam ia Palat, şi-a facut apariţia colonelul Dămăceanu. l-am spus scurt: „Am arestat pe mareşal”, la care colonelul Dămăceanu, emoţionat şi surprins, mi-a spus: „Ce-aţi facut, d-le general, ce-aţi făcut?”. I-am răspuns: „Ce-am făcut noi am făcut bine. D-ta fă-ţi datoria. Du-te imediat la generalul Teodorescu Iosif, să convoace pe toţi comandanţii de unităţi şi să le dea ordin, în numele MS Regelui, pentru a intra în dispozitiv”. Încărcat de răspundere şi fără convingerea că se va executa totul la timp, a plecat să-şi facă datoria.

L-am luat apoi de braţ pe generalul Sănătescu şi l-am dus la birou. După ce s-a aşezat pe scaun, i-am spus să cheme la telefon pe generalul Piki Vasiliu şi apoi pe generalul Pantazi şi să le spună să vina la Palat, pentru a participa la un Consiliu de Coroană. Cel dintâi sosit a fost generalul Vasiliu. L-am întâmpinat pe sală, şi-a dat imediat seama că este arestat şi n-a făcut nici o opoziţie. Am pus să fie chemat generalul Anton pentru a primi ordine. Între timp, a sosit şi generalul Pantazi. L-am întâmpinat şi pe acesta. L-am trimis la popota Batalionului de Gardă. Prezentându-se generalul Anton, l-am pus la curent şi i-am spus să ia toate măsurile din planul său. Colonelul Elefterescu, prefectul Poliţiei Capitalei, cu greu s-a decis să vina la Palat. L-am arestat şi pe acesta şi l-am trimis la popotă.

Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret, chemat de generalul Sănătescu la Palat, a refuzat să vină. Cum s-a aflat mai târziu, s-a consultat cu generalul Tobescu de la Inspectoratul General al Jandarmeriei şi împreună s-au dus la Legaţia Germaniei, pentru a comunica ceea ce se petrece la Palat.

Generalul Anton s-a întors după scurtă vreme la Palat şi mi-a raportat că generalul Tobescu îl împiedica să-şi execute misiunea. L-am chemat pe generalul Vasiliu, care, în prezenţa mea, a dat ordin la telefon generalului Tobescu să predea comanda generalului Anton. În sensul acesta, l-a înarmat pe noul comandant şi cu un ordin scris.

Alte arestări nu s-au mai făcut.

Timpul trecea însă repede şi îngrijorarea noastră creştea, vazând că trupele noastre nu-şi fac apariţia. De abia către orele 7 a început intrarea în dispozitiv. Pâna seara, târziu, Palatul n-a fost păzit decât cu slabe efective, aparţinând Batalionului de Gardă şi patru tancuri mici Renault. Dacă germanii ar fi avut câteva unităţi de şoc şi câteva care de luptă în Bucureşti, lovitura noastră ar fi eşuat lamentabil. Norocul însă a favorizat soarta ţării şi a regelui.

Lucrul de birou a început. Regele a semnat ordinul prin care generalul Sănătescu era numit preşedinte de Consiliu şi deci a dat ordin Marelui Stat Major ca să înceteze ostilităţile. S-a dat forma definitivă proclamaţiei către ţară a MS Regelui, care s-a înregistrat pe placă de directorul Societăţii Radiodifuziunii. D-l Pătrăşcanu a venit pentru a întocmi decretul de amnistie a condamnaţilor politici. S-a întocmit lista guvernului cu mare greutate. Cea mai mare parte generali. Am primit ordinul regelui de a lua Ministerul de Interne. Am participat efectiv la întocmirea listei. Mulţi dintre noii miniştri nu erau în Bucureşti şi au aflat de la radio numirea lor.

Spre seara, a venit la Palat ministrul Killinger. A avut o întrevedere cu regele şi generalul Sănătescu. A încercat să fie sarcastic la adresa regelui. A fost pus la punct: „Germanii nu vor fi atacaţi, dar dacă vor încerca o acţiune contra noastră, vom trage”. Mai târziu, generalul Gerstenberg s-a prezentat la Palat, a cerut voie să părăseasca Capitala, însoţit de un ofiţer român. Şi-a dat cuvântul de onoare că pleaca pentru a împiedica vreo acţiune din partea trupelor germane. l s-a permis plecarea; în schimb, generalul şi-a călcat cuvântul de onoare. A alarmat trupele germane din jurul Bucureştiului şi a trimis din Ploieşti trupe motorizate pentru atacul Capitalei.

Podul de pe şoseaua de la Băneasa fusese barat şi instalate două tunuri anticar. Spre înserat, o baterie de tunuri blindate germane, venind de la Ploieşti, au încercat să forţeze trecerea. Tunurile noastre anticar au incendiat primele două tunuri germane. Dacă n-ar fi existat aceste tunuri anticar, drumul până la Palatul Regal ar fi fost deschis şi soarta noastră pecetluită, înca o dată, am avut noroc.

La ora 22, proclamaţia regelui a fost citită la radio.Entuziasmul populaţiei din Bucuresti s-a manifestat prin nesfârşite aclamaţii la Palatul Regal. Regele a trebuit să apara în balconul luminat.

Târziu noaptea, prin grija d-lui Bodnăraş, au fost ridicaţi cei cinci arestaţi din Palatul Regal: mareşalul Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Pantazi, generalul Piki Vasiliu şi colonelul Elefterescu şi transportaţi într-o casă bine păzită, din cartierul Vatra Luminoasă. De aici, aveau să fie ridicaţi mai târziu de un general sovietic. A trebuit să-i predau personal.

Nefiind în siguranţă în Capitala, s-a hotarât ca MS Regele să plece în Gorj. Un convoi de câteva automobile a părăsit Capitala, în noaptea de 23 august.

Noi, cei ce am avut o zi de grele hotărâri, emoţii şi muncă, am părăsit Palatul Regal, pe la ora 3 noaptea. Nu ştiam ce ne poate aduce ziua de mâine.

Aşa s-a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august: un rege hotărât, câţiva oameni de curaj şi o armata devotată. Restul oamenilor, care astăzi îşi aroga merite, n-au contat. Acesta este adevărul (…)

10 iunie 1946

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Istorie si Civilizatie

2 răspunsuri la „Mărturii despre 23 august 1944: General Aurel Aldea

  1. Regele „este emotionat. Nu vrea sa asiste la arestare”, scrie. Pai de ce s-a luat de meseria asta daca nu stie sa fie tare in situatii limita? Probabil ca tot atat de emotionat a fost cand ne arestasera si pe noi sovieticii. La domiciliu.
    Declaratie subiectiva. Profesorul Buzatu, la vremea cand traia, intr-o emisiune povestea cum a cercetat marturiile a peste 30 de participanti direct la eveniment si i-a prins cu marturii false. Fiecare cauta sa se aseze cat mai in centrul evenimentelor.

  2. Mărturia generalului. Aldea apare şi în lucrarea Apostol, V., gl.mr.dr., „Generali ai armatei române eroi şi martiri”, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2001, p.117-123.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s